Interviu Anca Florea: ”În acești 33 de ani am stat mai puțin acasă decât în teatru”

Dintre toate teatrele bucureștene Masca a avut încă de la înființare cel mai clar profil, pe care l-a construit atent, profesionist, și de care nu s-a dezis niciodată: teatrul de stradă. Cel mai mare atuu: e un teatru care merge aproape de oameni prin definiție, ceea ce pentru echipa Teatrului Masca a însemnat un tip diferit de efort, concedii de vară sacrificate (timpul cel mai bun de ieșit în stradă e vara), dar și satisfacția de a ajunge la un public ”virgin” din punct de vedere teatral. Acum, că se vorbește tot mai mult despre apropierea de public a tuturor teatrelor din București, care au mai nou și în caietele de obiective acest tip de obligație, ce credeți dvs., din experiența pe care o aveți, despre un asemenea tip de obiectiv?

Teatrul Masca s-a născut, ca idee și program estetic, în acel decembrie ’89 când totul părea posibil, când lumea în care trăiserăm se prăbușea sub ochii noștri și când toți voiam un singur lucru: să fim liberi – liberi să trăim, să gândim, să dărâmăm și să construim. Odată cu lumea veche a dispărut, ca și cum nici n-ar fi existat vreodată!, dorința de a merge la Teatru, instituție care, înainte de ‘89, însemnase pentru mulți români șansa de a trăi… într-o lume mai bună. Când, după nebunia primelor săptămâni de libertate și de efuziune colectivă, actorii au apărut din nou pe scenă, ei au găsit sălile goale. Frumoșii spectatori nebuni ai anilor de dinainte dispăruseră și, în loc să rămână spectatori, deveniseră ei înșiși actori pe o scenă imensă, cu conflicte care erau cu mult mai puternice decât cele pe care le văzuseră în sălile de teatru stând înfrigurați și îmbrăcați în paltoane și încălziți doar de emoția pe care le-o transmiteau actorii. Le-a luat ceva timp oamenilor de teatru să treacă peste indiferența publicului; nu era vorba de alți oameni, erau aceiași vechi spectatori, doar că nu îi mai interesa teatrul. Cei care au trăit acele zile își amintesc cu siguranță că întrebarea care circula cel mai des în societatea românească a anilor ‘90 era „Ce-ai făcut în ultimii 5 ani?” și nu „A fi sau a nu fi?”.

În acele zile, de reală derută în rândul truditorilor scenei românești, s-a născut Teatrul Masca. Și pentru că oamenii nu mai veneau la teatru – „Cine are nevoie de teatru?” – o celebră întrebare a acelorași ani, provenind de la titlul unui spectacol al TNB – Masca a plecat în căutarea lor: pe străzi – acolo unde pentru o vreme fusese ”marea scenă românească postdecembristă” -, pe maidanele de lângă blocurile cenușii în care locuiau aceștia, în parcuri. Așa s-a născut teatrul de stradă în România. Masca își găsise Publicul. Și odată cu el și menirea: să joace pentru toți acești oameni din cartierele de blocuri comuniste.

Echipa Teatrul Masca iulie 1990

Înființarea unui teatru de gest, pantomimă și expresie corporală le-a părut multora în 1990

o utopie; sau cel puțin așa afirmau cei mai mulți în primele luni ale lui ‘90 când încercam să înființăm Masca: „Acum scoateți teatrul în stradă?! Acum e vremea oamenilor să iasă în stradă, să depună mărturie despre ce a fost și să își ceară drepturile!”. Cât despre cultură, mulți considerau că era doar timpul reparațiilor morale și că pentru lucruri noi va fi timp… cândva. Acesta era contextul în ’90 când noi propuneam un „altfel de teatru – Masca”. Până la urmă, fiecare cu utopia lui.

A noastră a încetat de mulți ani să fie o utopie și, împotriva a tot, a devenit o realitate care nu a mai putut fi ignorată. Am crezut cu tărie în ceea ce propuneam, am construit o echipă și ne-am aruncat cu capul înainte doar intuind; pentru că de aflat (!) am aflat în toți acești ani alături de publicul din cartiere. Am avut de la început un program estetic la care nu am renunțat, chiar dacă am făcut concesii: unele mai mici, altele mai mari, dar am știut că la un moment dat vom ajunge acolo unde ne doream. Teatrul nonverbal și teatrul de stradă s-au impus ca o alternativă de luat în seamă în peisajul teatral bucureștean.

Treptat, fenomenul s-a extins la nivelul întregii țări. Pandemia a determinat ieșirea în outdoor a teatrelor românești și acestea au descoperit că această experiență nu e chiar… neinteresantă; cei mai mulți au continuat să joace în aer liber și în 2022, când deja nu mai existau restricții, ceea ce arată clar că e vorba de intenție și de voință a managerilor respectivi. Cel puțin în București, cu 1-2 excepții, toată lumea a avut un program în aer liber și, mai cu seamă, s-a jucat pe perioada verii, ceea ce a fost o noutate față de anii precedenți, iar acest aspect a dinamizat un sezon estival care de obicei era aproape „mort” din punct de vedere cultural.

În pandemie noi am făcut un proiect care avea loc în amfiteatrul Masca: Departe de Centru, Aproape de Oameni. Aceasta însemna de fapt o micro-stagiune pentru locuitorii din cele patru cartiere (Militari, Crângași, Giulești și Drumul Taberei), la intersecția cărora se află sediul nostru. La prima ediție (2021) am invitat în mod direct trupe alese de noi, fiind vorba de teatre de stat din București și trupe independente. Dintre teatrele publice au răspuns Excelsior, Nottara, Țăndărică și TES. Au jucat efectiv în cadrul proiectului doar 3, pentru că Teatrul Nottara a anulat ambele spectacole înscrise (unul cu o săptămână înainte, iar celălalt în ziua reprezentației).

În al doilea an (2022) nu am mai făcut noi invitațiile. În schimb, am lansat un open call. S-au înscris și independenți, iar dintre teatrele finanțate de primărie doar Nottara și TES. Ulterior, Nottara a anulat reprezentația invocând un turneu, iar TES ne-a anunțat cu o zi înainte de spectacol că anulează, pentru că actorii nu pot juca în condiții… de căldură.

Trebuie să spun că aici nu era vorba de jucat în stradă. Era vorba de amfiteatrul nostru în aer liber, ca o grădină de vară, dar cu o instituție la propriu în spate (tehnică, toalete, cabine, dușuri etc.).

Pe lângă acestea, au existat și 3 spectacole ale unor trupe independente care au fost suspendate, ori cu câteva zile înainte, ori în ziua pentru care se vânduseră bilete. Trebuie să accentuez că nici teatrele independente nu au înțeles demersul acestui proiect și că de fapt și ele evită să joace la periferie. De altfel trebuie să spun că nu am simțit din partea acestora (cu excepții, bineînțeles) dorința de a-și descoperi un posibil public. Curiozitatea independenților înscriși la acest proiect despre cartier și publicul de aici s-a rezumat, de cele mai multe ori, la câte bilete s-au dat? Până la urmă cred că și pe ei nu îi interesează decât publicul care se plimbă în centrul istoric. Aveau toate condițiile, nu plăteau chirie, aparatură tehnică, resursa umană pusă la dispoziție pentru susținerea spectacolului… și n-au venit! Cred că este de fapt vorba de o mentalitate generalizată, nu doar de atitudinea teatrelor finanțate de primărie, privind teatrul stradal. S-a creat acum în urma publicării noilor caiete de sarcini pentru teatrele finanțate de PMB un trend pe Facebook în care toată lumea comentează că este o prostie să joci teatru în stradă. Totuși, mi se pare ceva în neregulă cu tot ceea ce se întâmplă, atâta vreme cât majoritatea festivalurilor de teatru de la noi au deja și o secțiune outdoor, nemaivorbind de Avignon, Edinburgh, etc. Vreau să înțeleg dacă totuși ceea ce face Bread and Puppet este o prostie? Cred că până la urmă este vorba și despre cultură. Ce vreau să spun este că, de fapt, problema nu este a jucatului în stradă, ci a jucatului în altă parter decat in buricul târgului; de altfel cine a citit cu atenție caietele de sarcini, a înțeles asta.

În afara celor scrise anterior, festivalurile din țară au deja toate câte o secțiune outdoor pe care o acoperă mai mult sau mai puțin cu artiști locali, dar și cu invitați din țară sau din străinătate. Este evident că în sfârșit autoritățile locale au înțeles și au susținut toate aceste demersuri. În cazul nostru  Direcția de Cultură, Învățământ, Turism care a inițiat unul dintre cele mai frumoase și complexe programe outdoor la care am participat, „Străzi deschise – București, Promenadă urbană”.

De fapt ăsta e subiectul, dacă ne referim la obiectivele din celebrele deja caiete de sarcini, a dezechilibrului de ofertă și manifestări culturale dintre centru și periferie, ceea ce este de fapt una dintre temele principale din Strategia Culturală a Bucureștiului. În primul rând textul acestui obiectiv așa cum apare el nu a fost citit până la capăt, pentru că textul are toate direcțiile proiectului Străzi deschise – București, Promenadă urbană cu mențiunea sau un proiect similar.

De fapt pe ei îi deranjează să plece din centru și să vină în cartiere. În general se leagă de faptul că acolo nu este public, dar eu cred că pur și simplu nu le place. Aici nu este vorba numai de manager. Aici este vorba și de trupă și de schimbarea unei mentalități. Sigur că nu poți tu, ca manager, să decizi peste trupă, doar dacă luăm în calcul și soluția demisiei. Dar altfel, degeaba vrei tu, managerul, sau ești dispus să încerci, dacă ceilalți angajați nu vor să joace. Eu îi sfătuiesc să încerce, pentru că se poate! Vor câștiga șansa de a se împrieteni cu un public care altminteri nu se întâlnește cu teatrul.

Revenind la caietele de obiective, nu este problema mea să apăr primăria pentru că și eu consider că sunt câteva lucruri care nu își au locul acolo. Dar în ceea ce privește obiectivul cu jucatul outdoor cred că este de bine. Poate că exprimarea nu este cea mai limpede, însă aici nu este vorba atât de teatru de stradă, după cum spuneam, cât de jucat și în alte zone decât centrul.

Și, da, sunt încă multe de făcut în domeniul teatrului de stradă; și de descoperit. Și le-am făcut, iar acum e momentul ca tinerii să facă. Educația culturală și teatrul accesibil, popular, trebuie susținute și îndreptate către oamenii simpli, trăitori în cartierele dormitor, pentru că numai împreună cu ei Orașul este complet și complex. Și scriem asta bazându-ne pe întreaga noastră experiență din acești 33 de ani.

Masca este acum, după 33 de ani de la înființare, un brand, mai precis un brand cultural autentic românesc pentru că acest teatru (concept, nume, discurs estetic) s-a născut în perioada transformărilor fierbinți din ’90 și a pornit la drum cu un capital uman 100% românesc și cu obiectivul declarat de a fi o voce diferită  care se adresează publicului românesc. Bineînțeles că activitatea Teatrului Masca s-a concretizat destul de repede după înființare și în turnee în străinătate, iar acestea au devenit o direcție constantă în fiecare an. Doar că aceste turnee au însemnat – dincolo de alte aspecte – un export de succes al unor produse culturale care poartă o puternică amprentă românească, atât prin temele abordate, cât și prin stilistica vizuală și sonoră.

Imaginea acestui teatru se leagă de concepte cheie ca teatru altfel, teatru prietenos, capabil să își surprindă publicul de fiecare dată – chiar și pe cel fidelizat deja – prin temele spectacolelor, prin poveștile transpuse în imagini teatrale și prin mijloacele de expresie folosite.

Se vorbește de mult timp (nu la noi, dar în lume) despre ”misiunea unei instituții culturale”, în speță a unui teatru subvenționat din bani publici. Dat fiind că ați fost mult timp în echipa unui asemenea teatru – a cărui co-fondatoare sunteți – ne puteți spune cum ați ajuns la Teatrul Masca să vă asumați această misiune de a câștiga noi publicuri și ce dificultăți/ce satisfacții ați avut în urma acestui proces?

Peste tot, teatrul outdoor număra mulți ani de activitate. La noi nu a fost ușor. Ușor nu e neapărat nici acum. Dar întotdeauna am avut publicul de partea noastră și el a mers alături de noi, a crezut în noi, ne-a justificat existența prin participarea la spectacole. În secolul XXI, a limita activitatea unui teatru doar la producția de spectacole nu mai are cum să corespundă vremurilor pe care le trăim. Peste tot în lume scăderea numărului celor care merg la teatru în mod constant este o realitate. România se înscrie, cu aplomb!, în acest trend. Ritmul vieții a devenit în acești ani mult mai intens, pe de o parte, iar pe de altă parte gradul de cultură generală al populației scade. Acestor două cauze li se adaugă cu siguranță și apariția altor forme de divertisment care determină populația să lase mersul la teatru pe unul din ultimele locuri într-un top al opțiunilor de petrecere a timpului liber, dacă nu chiar pe ultimul, conform studiilor de dinainte de pandemie.

În aceste condiții, tendința în lumea teatrală internațională se îndreaptă către diversificarea activității instituțiilor teatrale în sensul creării de proiecte conexe care ori să „îmbrace” anumite evenimente în așa fel încât ele să devină accesibile populației generale ori să fie declarate programe educaționale pentru dezvoltarea publicurilor .

Noi am înțeles asta încă din anii ’90, când am început să jucăm pe maidane într-un oraș cu oameni liberi; atât de liberi erau că nu știau ce să facă cu libertatea, nu știau că au șansa unică de a se apropia altfel de cultură, nu bănuiau că un spectacol de teatru le poate deschide orizonturi nebănuite. Că oamenii aceia nu au știut e una, dar că decidenții politici nu le-au arătat calea e cu adevărat o problemă mare pe care o resimțim din plin acum, după atâția ani. La Masca, noi am descoperit singuri că trebuie să ne educăm publicul. Din păcate, nu am învățat asta la facultate, pentru că studiile le-am făcut în anii când publicul „rupea” ușile sălilor de spectacole și când școlile aveau sarcina clară de a duce elevii la teatru. Cât despre educația continuă a adulților, atât de importantă, am descoperit din mers că trebuie să devină una din preocupările noastre principale. Mai ales la început, publicul nostru era format din cei ce veneau din curiozitate: se întorceau de la cumpărături și se opreau la spectacolele noastre, coborau din bloc cu vecina și vecinul sau doar ieșeau la plimbare prin parcuri și dădeau de noi. Am aflat atunci că e chiar mai mult de muncă pentru ca programele de educație culturală să fie eficiente la adulți, decât în cazul copiilor sau tinerilor. Construim și acum spectacole care să poată fi înțelese rapid, dar care să permită receptarea în funcție de backgroundul cultural al beneficiarilor noștri din stradă și care să le și ofere un „ceva” în plus. Atelierele de statuie vivantă, de machiaj, discuțiile post-spectacol cu publicul, intervențiile de dinaintea începerii acestuia – ultimele având o durată de peste o oră – sunt pline de informații despre teatru în general, despre spectacolul care urmează a fi văzut, în special, despre actori sau alte elemente care construiesc imaginea teatrală; toate acestea completează fiecare reprezentație a noastră outdoor.

De-a lungul anilor am devenit din ce în ce mai conștientă de faptul că misiunea Teatrului Masca trebuie să se bazeze pe conceptul de serviciu public cultural, sub sloganul: Masca = un teatru în slujba comunității (cu referire la celebra replică a președintelui american J.F.Kennedy: „Ask not what your country can do for you – ask what you can do for the country”).

Dezamăgiri? Poate, dar nu neapărat la noi. Îți amintești când ați făcut voi protestul împotriva acelei tăieri de 30% din fondurile alocate AFCN, performanceul avea loc în fața Muzeului de Artă al României, era puhoi de lume la ușa muzeului și la fel de multă lume care trecea pe trotuar. Și atunci m-a șocat cum de toți aceștia ignorau deliberat un protest artistic. Se făceau că nu văd. Cum, doamne iartă-mă sa nu vezi?! Nu spune nimeni să îți placă, inteleg ca ești în sfere înalte, dar măcar, voba lui Bibanu, „nu te miri”??? Da, asta e o dezamăgire că uneori publicul educat consideră teatrul de stradă sau orice manifestare artistică stradală, ca fiind un gen minor.

Am colaborat pentru o perioadă pentru editarea Caietelor Masca, o publicație menită să fixeze în scris o serie de practici diferite, specifice teatrului făcut de Masca, și să le integreze în curente internaționale similare. Am descoperit cu această ocazie grija pentru arhivă pe care o aveți la Masca, o grijă inexistentă la alte teatre, manifestată prin documentarea atentă a spectacolelor de stradă, a atelierelor, a evenimentelor diverse organizate de teatru, încă de la înființarea acestuia, prin filmări, fotografiere, albume și cărți editate. De ce vi s-a părut importantă construcția acestei arhive și ce modalități de punere în valoare a ei aveți în vedere?

Îți multumesc mult pentru încredere, pentru că și tu ai crezut în acest proiect și l-ai susținut. În ce mă privește, scoaterea acestei publicații reprezintă una dintre victoriile mandatului meu de manager. Pentru că teatrul este efemer, iar atunci când îl duci în stradă e și mai complicat, acesta fiind motivul pentru care am vrut să rămână Dincolo de partea de arhivă, am încercat să construim o publicație împreună despre ce înseamnă teatrul outdoor. Poate că dacă cei de acum care se opun jucatului în stradă și îl consideră opus total teatrului de artă – ceea ce mie mi se pare o bazaconie – ar fi răsfoit Caietele și-ar fi schimbat această opinie. E adevărat că nici noi nu am făcut tot ce trebuia pentru diseminarea ideilor din aceste Caiete.

În ce privește arhivarea… să nu-i dăm Cezarului ce nu-i al lui J; să explic: primele fotografii ale Teatrului Masca s-au făcut într-un parc. Am simțit nevoia de la început să documentez. Nu aș putea să spun de ce, dar toate lucrurile pe care le-am făcut le-am documentat. Am filmat repetiții, toate turneele din străinatate, sunt sute de ore înregistrate pe VHS, până la mini DV, apoi DVD. De ce, ce voiam să facem cu ele? Nu știu. Dar simțeam că așa trebuie. La un moment dat ne-a intrat în reflex. Nu pot să spun că am avut o gândire strategică în această privință, un plan stabilit de la bun început. Atunci când noi ne-am înființat nu exista aparatura de acum și nici nu se punea problema unei viitoare valorificări a arhivei. La un moment dat, când și în occident a început să fie exprimată ideea că arhivele pot fi valorificate, că din ele se pot face spectacole, expoziții, am realizat conștient că avem ceva valoros și trebuie să păstrăm și să adunăm în continuare. În acest moment, încercăm să găsim cea mai bună formulă pentru ca întreaga noastră arhivă să fie absolut publică, pe internet, la dispoziția oricui este interesat. Acum absolut toate materialele se află în faza de selecție și, la un moment dat, tot dosarul Masca (arhiva, Caietele Masca, cărțile scrise pe teme care au legătură cu experiența Masca) va fi la un click distanță.

Una peste alta, am avut de la bun început conștiința faptului că facem, cel puțin în ce privea teatrul românesc, ceva diferit. Și că drumul nostru, cu succese, cu greșeli etc, poate constitui la un moment dat, poate nu un „manual”, dar măcar un îndreptar pentru cei care vor dori să încerce acest tip de experiență, poate să încerce drumul nostru sau să meargă pe al lor, folosindu-se de harta pe care încercăm să o lăsăm noi.

Vă aflați aproape de încheierea unui mandat de manager al Teatrului Masca și intenționați să vă retrageți după încheierea acestuia la finalul lui 2023. Sunteți probabil primul manager de teatru din ultimii 30+ ani care ia o asemenea decizie, ”obiceiul pământului” este continuarea la infinit- sau până la limita biologică – a acestei activități, chiar dacă regulile managementului eficient spun că după o perioadă de zece ani oricui îi scade randamentul dacă nu-și schimbă ”obiectul muncii”. Care sunt motivele dvs. pentru această decizie? Ce sfaturi aveți pentru tinerii care își doresc să se implice în munca de conducere a unor teatre în viitor?

În acești 33 de ani de teatru (pe 24 mai 1990 s-a semnat Hotărârea de Guvern privind înființarea Teatrului Masca ,,fără sediu” – textual!) vă spun că am stat mai puțin acasă decât în teatru. Eu și soțul meu, actorul și regizorul Mihai Mălaimare am petrecut mai puțin timp cu copiii noștri decât cu trupa sau cu oamenii teatrului. Deși toți copiii se „învârt”  în zona artistică, niciunul nu a vrut să facă teatru/nu a fost nicio clipă tentat de teatru. Singura explicație pe care o avem, eu și Mihai, este că ei au ales să lipsească din lumea teatrului¸ pentru că noi am lipsit atâta timp din viețile lor.

Tocmai din cauza locului ocupat de teatrul acesta în viața noastră, hotărârea de a ne retrage nu a fost deloc ușoară. Mai sunt însă și alți factori care au contribuit într-un final la asumarea acestei decizii. Credem că în acești 33 de ani am ajuns (noi, Masca-brandul) la un maxim din ceea ce putem face. Sigur că nu e vorba despre faptul că nu am mai avea idei. Discutăm în fiecare zi, gândim spectacole pe care nu le facem sau proiecte, nu asta e problema, dar societatea se schimbă și tinerii văd altfel, ei sunt poate și mai aproape de publicul care ar trebui să vină la Masca. Cred mult în puterea tinerilor de a-și face și viața și teatrul care răspunde ideilor și viziunii lor. Dacă noi am rămâne aici încă 10 ani,  am nega șansa unui tânăr de a face ceva la acest teatru.

Nu este vorba de acei 10 ani de management menționați de tine: eu sunt în al 7-lea an de mandat, dar sigur ca am făcut teatrul cu Mihai, deci, hmm, nu e chiar ca la toată lumea). Nu cred că ar fi fost firesc să îi spună cineva lui Eugenio Barba: Te oprești după zece ani! Sau lui Peter Schumann sau lui Marcel Marceau. Sunt oameni care se dedică și cred într-un anumit fel de teatru și îl fac într-adevăr toată viața lor. Acești oameni nu se pot opri pentru că li s-a terminat mandatul. Pe de altă parte, te întrebi și de ce este nevoie să stai zece ani? Te lămurești din primul an dacă ceva e bine sau nu. A, că nu ai putut să faci tot ce ți-ai dorit, asta e altceva. Dar nu trebuie să stai zece ani dacă îți dai seama de la început că drumul pe care ai pornit nu duce în nicio direcție.

Lumea se schimbă și e clar că e nevoie până la urmă de un suflu nou. O fi limbă de lemn, dar este adevărul. Este nevoie de un alt gen de proiecte, cum ar fi proiectele europene. Eu am convingerea că noi am dat tot ceea ce am putut să dăm, în condițiile pe care le-am avut. Și nu a fost ușor, dacă mă gândesc că am trăit 20 de ani din cei 33 amintiți cu ideea că ne desființează cineva. Asta a fost continuu, această amenințare resimțită din spatele unor cuvinte ca Ce faceți voi? De ce jucați gratuit în stradă? și altele. Noi ne-am îndeplinit datoria față de bucureșteni și față de orașul în care ne-am născut, am învățat și ne-am trăit viața. Am dat înapoi oamenilor din oraș, fără să ținem cont dacă dăm din ce am primit sau… pe datorie. Noi am avut o șansă, una pe care ne-am mai făcut-o și noi J, dar cred că trebuie să aibă și tinerii o șansă la rândul lor.

Un alt aspect este faptul că s-au petrecut schimbări în zonele care privesc activitatea desfășurată de acest teatru. Și nu toate schimbările sunt de bine. Eu sunt un om progresist și încerc să înțeleg toate schimbările. Dar… să vorbim de problema parcurilor, de exemplu. Mai nou, toată lumea vrea ca parcul să devină un loc ca un azil de bătrâni, că altfel nu știu cum să îi spun, în care lumea să stea să citească o carte în liniște. Bun, asta se poate face. Asta au făcut și comuniștii și o făceau mai bine, erau spații speciale în Herăstrău, biblioteci în aer liber, unde puteai citi liniștit si aveai și condițiile. Acum nu o să mai găsiți aceste spații în Herăstrău pentru că în locul lor sunt cârciumi. Însă în ultimii ani au venit niște asociații, în general ale celor care locuiesc în jurul parcului, și care spun că parcul este pentru plimbare, îi deranjează arta, îi deranjează cultura. Nu contează că se strâng oameni care vor să se bucure de spectacol, nu contează nimic pentru ei decât că le deranjează programul de somn. Practic, de ceva timp, aproape ni s-a interzis accesul în parcuri. Nu vorbim de aprobări, de primari sau funcționari, ci de deschiderea oamenilor care decid pentru noi. E din ce în ce mai greu să jucăm în parcuri. Poate că este și un eșec al nostru, că nu am reușit să îi convingem. Altfel nu pot să îmi explic această încrâncenare. Sau poate că s-ar putea dacă am face teatru cum vor ei, să punem scena în parc, cortină și tot ce i-ar putea face pe ei să uite că sunt la teatru și în parc simultan.

La final, câteva gânduri pentru viitorul manager: când vii la un teatru care a avut un proiect atât de clar și pe care l-a urmărit cu obstinație, este musai să ai o viziune clară, să știi unde vrei să ajungi (și măcar puțin din acel cum să ajungi acolo); trebuie să nu te izolezi niciodată, să știi ce se întâmplă în orașul tău, să fii cu un pas înaintea evenimentelor pentru ca oricând să te adaptezi vremurilor noi, ideilor noi. E obligatoriu să fii îndrăzneț și să ai mult curaj pentru a duce oamenii din trupă către acel ceva. Și da, îți trebuie și ceva generozitate, chiar dacă asta înseamnă de multe ori, de fapt, să ai disponibilitatea de a sta în umbră. Și îți cam trebuie și puțină capacitate de a îndura…

Zilele trecute am avut premiera spectacolului nostru Români la porțile lumii, un spectacol de statui vivante documentar despre 18 personalități de la începutul secolului XX. Unul dintre personaje, marea actriță și directoare de teatru, Lucia Sturdza Bulandra, spune la un moment dat: Cultura fără talent nu se poate. Dar nici talent fără cultură nu se poate.