Gianina Cărbunariu, noua directoare a TT Piatra-Neamț: ”Sunt un „produs” al experiențelor teatrale relevante de pe scena Teatrului Tineretului”

Pe 30 septembrie s-a încheiat cea de a 30-a ediție a Festivalului de Teatru de la Piatra-Neamț, cu tema ”Arhivele insecurității”, prima pe care o organizează ca directoare confirmată regizoarea Gianina Cărbunariu, în anul în care teatrul împlinește 60 de ani. Republicăm cu această ocazie un interviu apărut în numărul 39 în print al revistei. Găsiți acest număr al revistei întreg  în secțiunea Arhiva Scena.ro.

Foto Radu Afrim

• Câștigarea de către tine a concursului de management pentru Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț a generat un val de speranță în lumea teatrală românească, care așteaptă de multă vreme o schimbare a generației de directori de teatre și, implicit, o nouă energie care să fie infuzată instituțiilor actuale dedicate teatrului și o nouă abordare a construirii programului acestora în secolul 21. Cum s-a văzut din partea ta această așteptare a celor din jur (care poate deveni și o povară)? În ce fel te-a influențat (dacă te-a influențat)?

• Recunosc că am fost contrariată în primă fază de acest val de simpatie din partea breslei și că am avut inițial un sentiment de disconfort, de teamă chiar, că nu voi putea împlini nici pe sfert așteptările colegilor mei din generații diferite. În mod cert nu voi putea mulțumi pe toată lumea și atunci cred că cel mai bine ar fi să nu mă mai gîndesc la asta și să încerc să duc la bun sfîrșit proiectul pe care l-am propus pentru următorii 3 ani Teatrului Tineretului, mai exact planul de management cu care am cîștigat concursul. Evident că în genul ăsta de situație valul de speranță vine la pachet cu valul de oportunism etern uman și aici e treaba mea să despart apele în două… Sunt foarte recunoscătoare pentru sfaturi, sunt deschisă la propuneri de proiecte, însă într-un cadru transparent și fair în care unii artiști să nu uzeze de faptul că au acces la datele mele personale de contact. Nu e ca și cum „nu se mai poate vorbi cu ea de cînd e directoare”, însă cum nu îmi place să planeze suspiciuni asupra alegerilor mele repertoriale sau de selecție în festival, consider că cea mai bună cale este ca cei care au propuneri de proiecte să se adreseze instituției cu care doresc să colaboreze și nu mie personal. Cea mai haioasă întîmplare din această categorie de „manifestare a simpatiei” a fost atunci cînd am primit un telefon de la un domn regizor care voia să vorbească cu „doamna directoare Gianina Herghelegiu” pentru a-i comunica disponibilitatea dumnealui pentru orice proiect al Teatrului Tineretului. Pe de altă parte, lăsînd gluma la o parte, ce m-a impresionat foarte mult a fost faptul că din momentul în care am intrat în gura presei locale și pînă în prezent, am primit și primesc încă semne de solidaritate de la oameni de teatru din toate generațiile, din diferite zone ale țării, uneori chiar de la colegi sau critici cu care nu am avut interacțiuni constante, ceea ce pentru mine înseamnă un semn de respect profesional și în același timp o atitudine de rezistență împotriva tabloidizării unui subiect atît de important precum este soarta unui teatru, fie el chiar și situat la o oarecare distanță de ceea ce numim „centru”. Acest al doilea val de simpatie mi s-a părut cel mai important și a venit într-un moment greu, în care mă gîndeam serios că „nimeni nu e profet în țara lui” și deci poate că ar fi mai potrivit să îmi văd de ale mele. Oamenii din breaslă sunt în continuare atenți la situația de acolo și am observat că reacționează de fiecare dată cînd observă derapaje.
• Care sunt liniile principale ale proiectului tău de management și la care dintre ele ții mai mult? Ce priorități ți-ai programat și pe care dintre ele ai reușit să le declanșezi deja?
• Titlul planului meu de management este „Teatrul Tineretului- Co-Laborator de creație”, iar coordonatele proiectului pe cei trei ani sunt colaborare, contemporan, comunitate, coproducție. Toate acestea sunt legate între ele și vizează reinventarea relației dintre instituție și spectatorii TT, deschiderea spre alte instituții și contexte regionale, naționale și internaționale. Publicul din Piatra Neamț este un public special. Am remarcat la discuțiile din festival opiniile spectatorilor cu vîrste de peste 60 de ani, cei care au fost martori ai spectacolelor din anii ’70, ’80, atunci cînd aici montau tinerii Andrei Șerban, Cătălina Buzoianu, Penciulescu, Tocilescu, apoi Dabija și Mănuțiu. Spectatorii care au avut aceste experiențe în tinerețea și maturitatea lor sunt foarte deschiși, au o mare ușurință în a-și exprima părerile și sunt dispuși la dialog chiar și atunci cînd opiniile lor nu sunt neapărat laudative la adresa spectacolelor. Există de asemenea publicul tînăr, format din liceeni, un public extrem de receptiv, implicat și sincer. Am găsit deci la Piatra Neamț, pe lîngă o echipă excelentă (și iată, acesta este unul dintre meritele de necontestat ale fostului manager), un public cum rareori am întîlnit în țară și în străinătate: articulat, civilizat, curios, nuanțat în discuții, oarecum rezervat în reacții în timpul vizionării, însă extrem de generos la aplauze dacă apreciază ceea ce tocmai a văzut. Iar meritul că acest public există este al tuturor directorilor și artiștilor care au trecut prin acest loc în ultimii 50-60 de ani. Ceea ce îmi doresc este să ofer un cadru în care spectatorii de astăzi să intre în dialog cu artiștii, să se cunoască și între ei, un cadru în care să ne inspirăm cu toții din acest dialog, artiști și spectatori.

Un teatru al secolului 21 nu oferă doar niște servicii sub forma unor spectacole, ci este un loc în care artiștii, alături de spectatori, imaginează un posibil viitor în timp ce se confruntă cu teme ale prezentului. Prezența publicului tînăr este vitală și, de aceea, pe lîngă spectacole care îi vizează (și) pe tineri( ultimele trei premiere, de exemplu: Wolfgang, Visătorul și Mamă, mi-am pierdut mîna), există deja foarte multe proiecte prin care încercăm să atragem atenția acestor spectatori și să creăm un spațiu safe în care pot vorbi atît între ei, cît și cu spectatori din alte generații: Clubul de povești (pentru copii între 5 și 8 ani), întîlnirile Ceai, poezie, teatru, tururile ghidate, repetiții cu spectatori liceeni urmate de discuții, o secțiune dedicată adolescenților în festival și jurizată de un juriu de liceeni, spectacole urmate de discuții cu dramaturgi contemporani sau psihologi (cum este cazul celei mai recente premiere în regia lui Alex Mâzgăreanu, Mamă, mi-am pierdut mîna la care a fost prezentă și tînăra autoare Maria Kontorovici, iar la două dintre reprezentațiile din februarie va fi prezentă doamna psiholog Diana Onu) etc. Toate aceste proiecte se întîmplă deja, iar în curînd vom începe lucrul și la proiectul co-finanțat de AFCN „MICRO Laborator de creație teatrală”, în care liceenii fac asistență și practic dublează fiecare din cele trei echipe artistice.

Vreau să ajungem în primăvară cu anumite spectacole și în alte orașe din Neamț, să facem turnee cu spectacole mai ușor de transportat în sate din județ, dar și să aducem la teatru copii din mediul rural (există un autocar al TT).

Suntem în discuții în vederea unei co-producții regionale pentru următoarea stagiune cu Teatrul ”George Bacovia” din Bacău, Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoșani și Teatrul ”Matei Vișniec” din Suceava și suntem deschiși la orice propunere venită din partea acestora. Pentru acest an pregătim deja două co-producții internaționale: una în mai – iunie cu Companhia de Teatro de Braga (Portugalia) și una în toamnă cu Centro Nacional Dramatico din Madrid, unde voi monta un spectacol în care jumătate din distribuție e formată din actori spanioli și cealaltă jumătate din actori ai Teatrului Tineretului.

• Ești cunoscută drept reprezentantă a teatrului independent, unde ai activat mai bine de 10 ani – care ai spune că sunt avantajele și care sunt dezavantajele cuiva care a activat în zona independentă când începe să lucreze în sistem, după alte legi, reguli și proceduri? Acum, că ai ceva vechime și în administrația unei instituții teatrale, poți să le compari, cu bune și rele?

• E adevărat că am activat în mediul independent într-o perioadă în care era destul de dur să îți asumi o astfel de aventură: nu aveam spațiu, nu exista AFCN și erau numai două spații independente în tot Bucureștiul. Însă, destul de curînd după terminarea facultății, am colaborat în paralel, în străinătate, cu teatre europene cunoscute care dispuneau de bugete consistente. În 2012 am fost co-produsă și în România de Teatrul Național ”Radu Stanca” din Sibiu, de Teatrul Național din Bruxelles și de Festivalul de la Avignon. Deci, ca să zic așa, am cunoscut extremele: zero finanțare și finanțare de top. Asta nu m-a schimbat ca artist, dar mi-a oferit o perspectivă mai nuanțată asupra diferitelor tipuri de producție. Avantajul unor experiențe diverse este acela că te fac mai flexibil, mai creativ în găsirea unor soluții chiar și pentru situații în care finanțarea este extrem de modestă, după cum te ajută să știi să manageriezi un buget consistent într-un mod responsabil și eficient, fără să cheltui banii pe tot felul de aiureli. Dezavantajul este probabil lipsa de experiență într-o astfel de structură, dar nimeni nu s-a născut director și nici nu trebuie să moară în fotoliul de manager. Pentru mine proiectul Teatrul Tineretului – Co-Laborator de creație este un proiect ambițios, țin enorm să îmi iasă și sunt dispusă să investesc energie în el în următorii 3 ani. Din luna noiembrie s-a alăturat proiectului și Anca Plugaru, directoare adjunctă a TT, care se ocupă de partea de organizare, de chestiunile administrative, adică de toată acea parte fără de care planul meu de management nu poate să fie dus pînă la capăt. Încercăm să completăm și echipa departamentului secretariat artistic, organizare spectacole, marketing și PR – cred că o echipa și mai dinamică, și mai creativă, și mai curajoasă, precum și prescurtarea numelui departamentului… vor face ca lucrurile să meargă din ce în ce mai bine. A face o echipă este din punct de vedere afectiv mai ușor în independență, aduni în jurul tău oameni cu care ai afinități intelectuale, însă a păstra această echipă devine o luptă obositoare în timp din cauza precarității. Nu că la stat ar fi minunat, însă de bine, de rău, există niște salarii, deci garanția unei minime securități financiare pe termen lung. Deci poți forma o trupă, poți construi o echipă pe termen mediu și lung. Există de asemenea un spațiu, o finanțare pentru utilități și pentru producție. Evident, structura pe care am găsit-o, în care figura paternă a managerului se regăsește în toate deciziile, tinde să reziste schimbării și să mai dea error din cînd în cînd. Deocamdată eu și această structură suntem în plin proces de confruntare, de negociere a unui limbaj comun și de reinventare împreună în această situație.
• Ediția din noiembrie 2017 a Festivalului ”Pledez pentru tineri” a fost o reușită – toți cei care au participat și au scris despre asta au fost de acord în această privință. Cum evaluezi tu această ediție, pe cât posibil obiectiv, și cum plănuiești să dezvolți festivalul în anii următori?
• Această ediție a fost pregătită în perioada de interimat, într-un timp extrem de scurt, împingînd la maxim limitele capacității mele de muncă, ale departamentului secretariat artistic și ale colaboratorilor. Selecția am făcut-o eu nu doar din spirit de economie, ci pentru că nu mai era timp prea mult de gîndire și pentru că am considerat că va fi un statement în ceea ce privește fie felul în care văd eu un festival (în cazul în care nu aș fi aplicat la concurs sau nu aș fi cîștigat), fie în ceea ce privește direcția teatrului și a festivalului (în cazul în care aș fi cîștigat concursul, așa cum s-a și întîmplat). Pregătirea momentului aniversar a fost un act de co-creație pentru că textele aparțin foștilor și actualilor colaboratori artiști și tehnicieni, precum și spectatorilor TT. Au fost multe evenimente în festival în care misiunea spectatorului a fost celebrată (expoziția foto Actorii și Spectatorii TT, atît în interiorul teatrului, cît și în spații exterioare din oraș, precum și atelierul Spectatorul critic condus de Oltița Cîntec, discuțiile de după spectacol etc). Au fost întîlniri între profesioniști și public, în care au fost prezentate traduceri de dramaturgie contemporană, cărți de critică și teorie teatrală, iar aceste discuții între profesioniști au putut continua și într-un spațiu mai puțin formal, în clubul Spot unde au existat și concerte susținute de artiști invitați cu spectacole în festival. A existat un atelier destinat formării artiștilor din trupă (atelierul de mișcare condus de Ioana Mărchidan). S-a lansat un nou spațiu (Sala multimedia) printr-o proiecție de film despre actrița Rozina Cambos, fostă actriță a TT în anii ’70. A fost distribuită gratuit revista festivalului cu interviuri ale participanților și au apărut primele elemente ale proiectului de rebranding, printre care și noul logo. Cred că un timp mai lung pentru pregătire ne-ar fi dat nouă, organizatorilor, o relaxare mai mare și o capacitate sporită de atenție la detalii. Și ne-ar fi dat posibilitatea să gîndim un festival cu o identitate care să nu fie oarecum între cea anterioară și cea care urmează să se cristalizeze. Dar asta e, nu am avut acest timp. Chiar mi s-a spus de cîteva ori că poate dacă publicul ar fi fost prevenit, dacă ar fi fost totul făcut într-un ritm mai lent, poate că nu ar fi existat „șocul” și respingerea noului logo de către o parte a publicului (aproximativ 200 de semnatari ai petiției contra noului logo). Eu cred că dacă totul ar fi fost făcut într-un ritm mai lent, ediția 2017 și aniversarea nu ar fi existat pur și simplu, iar cei peste 3 300 de spectatori beneficiari ar fi fost privați de festival.

Pentru următoarele ediții, în primul rînd ar fi de dorit ca festivalul să aibă o identitate clară. Asta încercăm să construim acum. Evident, în limitele impuse de buget, ne dorim să redevină un festival internațional (festivalul de la Piatra Neamț a fost primul festival internațional de teatru din România după 1990) și de aceea îl vom muta din luna noiembrie în partea a doua a lunii septembrie. Ar fi minunat să fie vizitat de cît mai mulți profesioniști de teatru din toată țara și din străinătate. Ar fi util și interesant dacă ar ajunge să se folosească și alte spații decît cele ale teatrului (inclusiv reprezentații în spații din Roman sau Tîrgu Neamț), ajungînd astfel la un public cît mai larg și mai divers. Ar fi o mare reușită dacă festivalul s-ar reinventa în fiecare an în funcție de ceea ce se întîmplă în realitate, reușind în același timp să remodeleze această realitate, să aibă un impact pe termen lung în comunitatea locală și în cea a oamenilor de teatru. Spun asta fiind absolut convinsă că nu visez la lucruri imposibile pentru că eu însămi, ca spectator și ca artist, sunt un „produs” al experiențelor teatrale relevante datorate festivalurilor și spectacolelor jucate pe scena TT în perioada 1992 – 1996.