Gabriel Sandu, regizor-dramaturg: „Mă preocupă ideea de responsabilitate pe care o avem față de oamenii tineri”

Julia Wieninger: „Sunt actriță, iar asta e minunat”
aprilie 4, 2024

Gabriel Sandu, un artist multidisciplinar – dramaturg și regizor de teatru, scenarist și regizor de film, în doar cinci ani de când a montat primul său spectacol, Uitasem (POINT HUB, 2019), a reușit să devină, cu fiecare premieră pe scenă și ecrane, un artist cu care să te identifici. Libertatea de gândire și rebeliunea de a nu se încadra într-un sistem de producție clasic l-au făcut, spre uimirea lui, să aibă uși deschise pentru a spune poveștile așa cum vrea el. După o serie de spectacole care au avut ecouri în lumea teatrală – Dușmănie V2.0. E ceva vindecător în a le da oamenilor un obiect al urii lor (Teatrelli, 2021), LUX (Teatrul „Regina Maria”, Oradea, 2022), Trauma Kink (Teatrul Dramaturgilor Români, 2022) au urmat alte două premiere – 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia (Teatrul de Stat Constanța, 2023) și Adrenalină (Teatrul Excelsior, 2024), care au stârnit și mai multe valuri de discuții și interes pentru un stil teatral aparte, cu poezie, umor, ficțiune și realism. Văzând spectacolele sale m-a interesat care este procesul lui de lucru, de unde vine dorința de a scrie și cum vede el lucrul la un spectacol prin prisma multelor experiențe trăite și întâlnirile din actorie, jurnalism și film, cu ce vine nou, ce gândește, dar și ce pregătește cu următorul său proiect – Meciul de handbal produs de Teatrelli în perioada 2024-2025.

Gabriel Sandu. Credit foto: Adi Bulboacă

Gabriel Sandu. Credit foto: Adi Bulboacă

Diana Parpalea: Ești printre puținii regizori care montează exclusiv spectacole (cu o singură excepție[1]) bazate pe texte proprii. Ești un regizor-dramaturg. De ce? 

Gabriel Sandu: Dorința mea de a scrie este atât de puternică, este ca un instinct, încât dacă ar face-o altcineva e ca și cum m-ai pune să merg, dar în locul meu ar merge altcineva. Îmi vine natural și faptul că regizez ceea ce scriu, îmi dă o libertate de care cred că sunt dependent. Scriu cu ușurință, am aptitudinea asta dintotdeauna și îmi aduce multă bucurie. Am trecut prin multiple etape ale scrisului, de la jurnalism gonzo la investigație la povestire, dramaturgie sau scenariu, și în continuare pot spune că it is my baby. Altfel, ar mai fi diverse romane pe care mi-ar plăcea să le pun în scenă, dar tot eu le-aș dramatiza și aș face propriul scenariu. Îmi place să am control și să construiesc momentele așa cum le văd, simt, visez noaptea. Mă gândesc dacă aș putea să scriu cu cineva, dar nu-mi pot imagina neapărat cum s-ar întâmpla asta. În co-regie[2] nu am avut nici o problema, a fost minunat cu Elena Morar, dar în scris pur și simplu nu aș putea. Am încercat să fac asta când lucram în jurnalism și aveam articole de scris cu alți 2-3 autori, iar până nu uniformizam eu tot de la un cap la altul nu aveam liniște. E foarte specific felul în care trebuie să-mi sune mie un text, iar dacă nu îmi sună sunt foarte frustrat.

D.P.: De ce ai ales să fi și regizor pentru piese tale? De ce nu doar ai continuat să scrii texte pentru alții? E ceva egoist în a le da oamenilor poveștile tale?

G.S.: Am avut o revelație când am fost la lansarea de carte a Letei Popescu[3] unde era discuția asta despre textul pentru spectacol și piesa în sine pentru alții, ca lectură. Deși am mai scris niște piese înainte pe care le-au montat alți regizori, cum ar fi chiar Leta Popescu sau Elena Morar, eu, de fapt, nu am scris niciodată piese în sine. Toate piesele mele sunt, de fapt, texte pentru spectacol care datorită unor conjuncturi au fost montate de alte persoane. Dacă citești piesele mele vei observa că stilul este greu de înțeles în afara contextului în care au fost scrise. Eu de fapt scriu spectacolul, lucru pe care nu-l găsești într-o piesă de teatru unde citești o poveste asupra căreia vine cineva cu o viziune. La mine vezi didascalii specifice de tipul: „se aprinde lumina pe un microfon” etc. Eu dintotdeauna am scris spectacole, dar a durat puțin mai mult până să-mi fac curaj să le fac eu. Nu am studiat regie și chiar dacă aveam o recunoaștere pe dramaturgie, nimeni nu are încredere în tine de la început că poți să faci și regie. Deși am vrut să fac asta dintotdeauna, nu am avut curaj până într-o zi când am zis fuck it. Atunci am realizat că asta mă împlinește cel mai tare. A fost un drum mai lung, dar a venit la pachet cu multe revelații legate de procesul de lucru, de acest proces de a scrie pentru anumiți actori.

D.P.: Un proces care presupun că a venit natural în urma propriei experiențe pe scenă ca actor, nu?

G.S.: Da. Însă mi-am dat seama făcând actorie și jucând 12-13 ani că, deși mi-a plăcut mult să învăț, să fiu printre actori, nu era menirea mea chiar dacă jucam pe scenă încă de la 16 ani. Nu am fost niciodată confortabil cu atâția oameni care să mă privească, ceea ce e total paradoxal pentru o fire histrionică ca mine căruia îi place să vorbească cu oamenii, să facă glume, de aceea nu mi-a plăcut nici să stau la aplauze. La ultimul casting pe care l-am avut împreună cu Andrea Gavriliu pentru următorul proiect la care lucrez[4], discutam cu ea, care are tot acest background în actorie, despre capacitatea noastră de a înțelege emoțiile prin ce trec oamenii din fața noastră, care se datorează și faptului că și noi am dat, la rândul nostru, sute de audiții. Uneori când lucrez cu actorii, simt că pot să văd prin ochii lor care e problema unei scene care nu ne iese, de exemplu, și să găsesc soluții pentru momentele care nu sunt unde trebuie, chestie la care cu siguranță a contribuit faptul că am jucat.

D.P.: Pașii de la actorie, la dramaturgie și apoi la regie de film și teatru au decurs natural sau ți-ai fi dorit ca lucrurile să ajungă mai repede unde sunt azi?

G.S.: Cred că totul a decurs natural, fluid. Mă gândeam la un moment dat dacă aș fi început mai devreme, dar nu cred în asta pentru că atunci când vorbești de regie ai nevoie de maturitate. Regia se învață, eu învăț de la fiecare proiect să fiu mai curajos și mai îndrăzneț, să țin lucrurile în frâu mai bine. Însă, când faci regie, dincolo de concept și execuție, faci mult management interuman cu oameni de diferite vârste și clase sociale, lucru care poate să fie foarte overwhelming chiar și când ai destulă experiență de viață. Când ești tânăr este cu atât mai rău, pentru că ți se întâmplă de multe ori să nu poți să gestionezi situații, iar proiectul să aibă de suferit din punct de vedere artistic. Am trecut prin asta, însă în ultimii ani am ajuns la un soi de echilibru în care pot să citesc mai bine oamenii și situațiile. Se întâmplă în teatru ca mediul să devină foarte nefavorabil din foarte multe motive – regizorii devin foarte agresivi cu tehnicul pentru că tehnicul nu livrează, dar tehnicul nu livrează pentru că nu este pregătit, iar regizorul dacă nu livrează este certat de manager. Este acest cerc în care toată lumea vrea să facă ceva, însă nu se ajunge de cele mai multe ori la rezultatul dorit. De la un proiect la altul încerc să învăț din fiecare situație, să nu mă las nici călcat în picioare. Unii oameni nu înțeleg că buna creștere este un efort constant. Diplomația și relațiile interumane sunt un construct, iar dacă constructul meu implică sa fiu înțelegător, la rândul tău trebuie să ți-l calibrezi în funcție de context, ca să putem funcționa împreună cât mai bine.

D.P.: În relație cu actorii, cum faci să menții această stare de echilibru, într-un mediu, după cum ai spus și tu, care poate să fie destul de toxic și abuziv?

G.S.: La ultimul casting de care am spus mai devreme, îmi evaluam de 2-3 ori indicațiile pe care voiam să le spun actorilor, în special celor tineri. De multe ori îmi schimbam prima indicație cu alta, pentru că știam din proprie experiență ce impact pot avea niște vorbe pe care le auzi atunci când ai emoții foarte mari. Și acum îmi amintesc niște chestii pe care mi le-au spus ori agenți de casting ori regizori cu care am lucrat, în diferite momente, chestii de care sunt sigur că ei au și uitat. Am scris un articol pe VICE[5] despre abuzurile din actorie, cu distanță pare destul de amuzant, atunci nu mi se părea chiar așa. Spre exemplu, am fost bătut pe un platou de filmare pentru că persoana respectivă credea că sunt figurație specială și nu actor (aveam costum identic cu alți 200 de figuranți). Când a aflat că sunt actor și-a cerut iertare. Adică e ok să faci asta unei figurații speciale?!!? Am trecut prin niște chestii hardcore și cred că această experiență mă face să nu cer aberații de la actori. Și am lucrat în zeci de medii ca actor –  de la teatru, la filme, seriale, reclame, performance, am văzut crize de producție în toate stadiile lor –  cred că asta mă ține destul de cu picioarele pe pământ, în general, să nu pretind acum, ca regizor, chestii absurde.

Spectacolul „Trauma Kink”. Credit foto: Anastasia Atanasoska

Spectacolul „Trauma Kink”. Credit foto: Anastasia Atanasoska

D.P.: Textele tale, deși sunt bazate pe fapte reale, conțin și ficțiune, așa cum ai spus în mai multe interviuri. Și totuși ele sunt foarte poetice. E un stil recognoscibil, dar cumva mereu altfel și foarte plăcut la tine. De ce simți să scrii așa cu toate că vii din domeniul jurnalismului care se spune că ar trebui să fie clar, concis, direct?

G.S.: Pentru că așa sunt eu, îmi place să fondez argumente pe documentări solide, însă în același timp sunt extrem de visător și am o imaginație foarte activă. În timp, am acceptat că, cu cât scriu mai autentic ce simt și cu ce gândesc, cu atât textele au șansa să fie mai bune. Mi-a luat ceva și să-mi accept propriul simț al umorului. Am realizat recent, după ultimele două spectacole – 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia și Adrenalină – că, deși știam că am un anumit tip de umor destul de specific, la care nu mă aștept niciodată să percuteze prea mulți, recepția spectacolelor astea mi-a întrecut așteptările și mi-a dat curaj să văd că și alții gustă chestii care pe mine mă amuză. Am citit cărți de tehnică de scriere, m-am uitat la tutoriale și am mers la masterclass-uri, dar scriu instinctiv, iar la tehnică apelez doar când nu am inspirație sau când mă simt blocat. Am teme despre care vreau să scriu, am niște foldere infinite cu idei, fraze care poate că-mi plac cum sună și aș vrea să le folosesc cândva. Cel mai mult îmi place cum am lucrat la ultimele două proiecte și cum urmează să fac și la următorul: am un concept, un frame de la care pornesc și pe care lucrez în funcție de actori. De fapt, la Meciul de handbal am tot scenariul scris, pentru că aș vrea să fac și un film după el, însă în teatru aceeași poveste va fi spusă într-o manieră aproape complet diferită. Mi se pare foarte tare să challenge-uiesc un film într-o construcție teatrală care nu are aproape nicio treabă cu scenariul de film, în afară de poveste. În teatru e mult mai ficțional totul și poți să abordezi concepte mult mai metaforic, poți să ieși din cheia realistă mult mai suplu decât îți permite un buget mic de film de la noi.

D.P.: Înțeleg ce spui, dar pare puțin ciudat pentru că oamenii se feresc de obicei de teatru tocmai pentru că e prea realist, iar ficțiunea o găsesc de obicei în filme.

G.S.: Eu m-am luptat cu acest realism impus din toate părțile – în scris, în spectacole, în actorie, în jurnalism. De fapt, este unul dintre motivele pentru care am renunțat la jurnalism – pentru că trebuia să fie totul atât de strict obiectiv – ăsta e scopul genului până la urmă, informația. De aceea îmi luam subiectele care mi se păreau interesante și mă sprijineam ulterior pe ele în ficțiune, pentru că îmi oferă o libertate pe care jurnalismul nu o are. Cred că documentarul și ficțiunea se potențează reciproc. O ficțiune poetică, mai explodată, cum am utilizat în ultimele mele spectacole, poartă mai multă gravitate în momentul în care baza de la care pornește este documentară. În momentul în care ficțiunea și documentarul sunt bine balansate, ai șanse ca oamenii să empatizeze cu tine.

D.P.: În general, atunci când te apuci de un proiect ai deja textul gata făcut și nu se mai modifică nimic ori acesta suferă mari modificări în timpul repetiției. Dai voie și actorilor să intervină pe texte?

G.S.: Actorii nu sunt implicați în sensul în care scriu și ei, ci doar ne vedem și povestim câte-n lună și-n stele, iar ei știu că scriu pentru ei și atunci ei aleg cam ce vor să-mi povestească și ce nu. Am avut două experiențe de a lucra cu texte pe care deja le-am scris, iar când au venit actorii, textele nefiind scrise pentru ei, a urmat acest proces epuizant de asumare. În loc să fie un loc de creație care devine din ce în ce mai generos, ne chinuiam cu toții să umplem un text care era scris cu ce aveam eu în minte în acea zi. Atunci am decis că ori o să scriu din capul locului, de acasă, cu niște oameni în cap și mă duc să fac spectacolul cu ei, ori adaptez foarte mult în funcție de dinamici. Actorii îmi povestesc lucruri, din care eu decupez un gând, un feeling, poate o situație, să zicem, pe care apoi o transform într-o instanță de ficțiune scrisă pentru ei, dar care nu mai are legătură cu ei, decât în sensul în care li se poate potrivi destul de bine. S-a întâmplat la spectacolul 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia să apară niște confuzii în presa locală cum că acelea ar fi poveștile actorilor. Cum este, de exemplu, povestea cu mașina care arde în flăcări, iar multă lume a crezut că e chiar povestea Luizei Martinescu, care spune atât de credibil tot acel monolog, combinat într-adevăr cu secvențe video de când chiar ea a prezentat Festivalul Mamaia, însă în rest acea mică istorioară nu i s-a întâmplat. Luiza s-a întâlnit, însă, cu tipul de durere care este al personajului, asta da, și de acolo cred că vine și veridicitatea ei. Și aș vrea să clarific pentru că unii oameni mi-au zis că eu aș lucra devised, dar nu este așa. Devised este o metodă foarte mișto, dar nu are legătură cu ce fac eu. Pur și simplu scriu ficțiune, influențat și inspirat de oamenii cu care lucrez. Iar acest proces de a lucra un text scris de cineva, în care încerci să împlinești niște replici scrise acum sute de ani, cu o vorbire care nu e a niciunuia dintre noi, cu un mesaj care nu mai e clar pentru cine e de fapt, mi se pare steril. Este atâta sevă de creație, sunt atâția dramaturgi în viață care abia așteaptă să scrie. Sunt destui care montează texte clasice, nu cred că trebuie să o fac și eu.

Spectacolul „Uitasem”. Credit foto: Alex Iacob

Spectacolul „Uitasem”. Credit foto: Alex Iacob

D.P.: În ultimul timp, am văzut că lucrezi pentru producțiile tale cu o echipă artistică din noua generație – scenografi, compozitori, lighting designeri. Este un manifest al tău prin care vrei să lași noua generație să se exprime ori te înțelegi din punct de vedere artistic mai bine cu această generație?

G.S.: Cred că ambele. Aleg să lucrez cu oamenii din GEN Z și pentru că ne potrivim artistic, avem de foarte multe ori aceleași referințe, aceleași glume, aceleași căutări artistice, dar și pentru că de multe ori, când eram de vârsta lor, eu nu am primit aceste oportunități. De aceea, castingul de la Teatrelli l-am deschis și pentru cei de anul I, pentru a avea o șansă absolut oricine și pentru că sunt foarte puține aceste oportunități. Iar foarte mulți dintre ei sunt și foarte buni. Deci nu știu dacă aleg o echipă din GEN Z în mod conștient, pentru că pe de o parte este și o șansă de lucru pentru ei, dar și pentru mine este un match să lucrez cu ei. Cum e cazul cu Miruna Croitoru cu care am lucrat deja 5 proiecte în diverse forme – scenografie, lighting design, videomapping, animație. E o fată autodidactă, mă regăsesc în drive-ul ei. Am multă admirație pentru câte cunoștințe are la cât de tânără este. Apreciez oamenii care sunt foarte determinați în ceea ce vor să facă.

D.P.: Pe lângă regie și dramaturgie ai avut și spectacole în care și tu ai semnat conceptul scenografic. În general, cum lucrezi cu echipa ta artistică? Ai o viziune clară asupra a tot ce urmează să se întâmple și ei vin cu completări, ori totul se creează în echipă?

G.S.: Depinde de proiect. De multe ori se întâmplă să am niște idei foarte clare la nivel de spațiu din momentul în care gândesc spectacolul. La mine producția trebuie să meargă pe mai multe planuri deodată. Textul meu final nu este gata atunci când trebuie să înceapă producția, deci e clar că totul trebuie gândit în avans. La Adrenalină, spre exemplu, am avut spațiul și costumele cu mult înainte să am textul gata, iar asta a influențat și textul final. Nu mă deranjează să mă văd cu scenograful și să vină cu idei. Eu dau cadrul general, iar apoi scenograful se documentează, se gândește, își imaginează, propune. Absolut orice aport are scenograful, videograful sau muzicianul poate influența toate celelalte departamente. Pe Radu Munteanu, care a compus muzica pentru spectacolul Adrenalină, îl știu din liceu, iar ultima melodie din spectacol a fost compusă de el când avea 16 ani. Pentru că mi-a plăcut foarte mult, l-am rugat să facă o reorchestrare a piesei și am inclus-o în spectacol. Procesul meu e foarte liber, nu îmi plac structurile rigide și nici cu oamenii rigizi nu m-am înțeles niciodată. S-a întâmplat de câteva ori în echipele mele, pentru că am stilul ăsta mai free de a lucra, ca oamenii să aibă un soi de anxietate față de ceea ce va fi până la urmă, dar eu le spun că dacă ne panicăm, așa va fi și rezultatul nostru artistic, pe măsura felului în care ne-am simțit când am lucrat la el. De obicei, oamenii se liniștesc în momentul în care apare textul final. Asta pare că e cea mai mare anxietate în  sistemul de producție românesc, domnule, când vine textulnoi ce facem dacă nu e gata textul? Păi, ce să facem, improvizăm, ne gândim, povestim, ne imaginăm.

D.P.: Să înțeleg că tu nu ai acele „lecturi la masă”?

G.S.: Nu prea am, iar dacă am, sunt foarte scurte, pentru că textul vine pe bucăți. Lectura la masă pe mine mă plictisește îngrozitor. Teatrul „de masă” este total diferit față de cel făcut când te ridici. Trebuie explicate niște idei, sensuri, dar dacă lucrezi cu niște oamenii pentru care scrii, nu prea există riscul să nu te înțeleagă, adică eu nu am pățit asta. Din experiența mea de actor, din aceste indicații la masă – la care unii lucrează și luni de zile, de fapt, în momentul în care te ridici, foarte puține mai rămân. Corpul în spațiu are nevoie de un cu totul alt proces de lucru decât corpul așezat la o masă, lipsit de pericolul acțiunii propriu zise.

D.P.: Și atunci, în procesul tău de lucru, cum decurg primele tale întâlniri cu actorii când nu ai un text?

G.S.: Ceva am, nu există să nu am niciun text, însă el nu este final sau complet de la început. Parcurgem ce avem și apoi pur și simplu începem să ridicăm spectacolul pe bucăți. Poate părea confuzant, dar e destul de clar în capul meu. Eu am un stil care, deși vine fragmentat, este clar și chiar dacă actorii nu au concret dialogul, eu le explic constant suita de secvențe, cum le văd și cum o să funcționeze împreună.

Spectacolul „LUX”. Credit foto: Remus Toderici

Spectacolul „LUX”. Credit foto: Remus Toderici

D.P.: Videoproiecțiile, filmările, streaming-ul din timpul spectacolelor tale au loc pentru că aduci mereu și pasiunea ta pentru film pe scenă sau conceptul tău dramatic și regizoral mereu este „la pachet” cu acestea?

G.S.: Asta este tot o revelație pe care am avut-o recent, pentru că, atunci când scriu spectacolul, teatrul și filmul co-există în capul meu. Am video în majoritatea spectacolelor mele și chiar o să încerc la următorul spectacol de la Teatrelli să-mi dau singur această provocare, de a nu mai avea video. O să încerc să mă țin de ea, deși nu sunt foarte sigur că-mi va ieși. Văd foarte multe filme, gândesc foarte vizual și atunci videoproiecția și lucrul cu artiști video îmi vine foarte natural. La fel se întâmplă și cu muzica din spectacole, pentru că mi s-a întâmplat să-mi mai zică lumea că în toate spectacolele mele e muzică ușoară. Eu de curând am realizat că în toate spectacolele mele este cel puțin o melodie de muzică ușoară. Pur și simplu cred că artiștii se exprimă prin chestiile pe care le și consumă. Eu am cântat la rândul meu, dar fac și filme. Elementele acestea vin organic pentru că sunt în viața mea permanent. Streaming la fel – eu mă uit la streameri, pe Twitch, deci în realitatea mea e foarte firesc să apară un streamer într-un spectacol.

D.P.: În ultimele tale spectacole, „10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia” (Teatrul de Stat Constanța) și „Adrenalină” (Teatrul Excelsior), pe lângă subiectele sociale, umane, politice pe care le conțin, există și tema nostalgiei foarte pregnantă, de la poveste și până la șlagărele cântate. De ce ai simțit nevoia să te întorci în trecutul nu chiar atât de îndepărtat? Crezi că au rămas multe lucruri nespuse? Putem să vorbim pe rând, mai întâi despre primul proiect.

G.S.: La spectacolul 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia mi se pare foarte faină revizitarea unui festival care a murit la un moment dat, care a existat în condiții mai bune și mai puțin bune, mai demne și mai puțin demne. Mi se pare cute. Când făceam research cu Elena Morar, nu mai știu care dintre noi a ajuns la conceptul de vaporwaze – care e un fel de nostalgie după niște vremuri pe care nu le-am trăit și o viață pe care nu am avut-o. E o stare, o melancolie despre care se vorbește în acest spectacol. Am văzut Festivalul în ultimii ani de existență și nu pot să zic că m-a impresionat, dar mi se pare că a adunat foarte mulți artiști, în special din zona de artiști care nu au reușit. Mi s-a părut frumos la nivel de reflexie că sunt acești artiști despre care toată lumea vorbește și despre care scriu articole, dar sunt și cei care sunt în umbra lor, de care nu e nimeni preocupat. Și m-am gândit că există șansa ca noi să rămânem cumva așa, într-un fel de umbră. Eu personal sunt împăcat dacă se întâmplă asta și nu voi agoniza foarte tare dacă nu voi străluci la fel de tare ca alții, în măsura în care mi se permite să fac spectacolele și filmele pe care vreau să le fac. Mă simt foarte norocos că în ultimii ani, deși ceea ce fac eu este atât de specific, am nimerit în contexte în care oamenii m-au lăsat sa fac ce am propus.

D.P.: Ce înseamnă pentru tine acest stil specific?

G.S.: Nu m-aș fi gândit că mi va permite să fac acest gen de spectacole, cu acest tip de abordare și de dramaturgie destul de bizară. Nu cred că spectacolele mele sunt preferate de critica de teatru mainstream. Cred că lor le place dramaturgia asta mai americană, mai cu twist & turns, cu personaje cărora li se întâmplă ceva, nu știu ce… Dar pe de altă parte, mă bucur că sunt și oameni cărora le place ce scriu, pentru că dacă m-ai fi întrebat înainte de aceste ultime două producții dacă o să aibă succes, aș fi răspuns că nu. Și Adrenalină are foarte mult succes și este sold out imediat. Iar când mă uit la oameni în timpul spectacolului, la reacțiile lor, dar și la final, când ies din sală și trec pe lângă mine, mulți au lacrimi în ochi și eu cu ele rămân, dincolo de orice alte validări din meseria noastră.

Spectacolul „10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia”. Credit foto: Marian Adochitei

Spectacolul „10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia”. Credit foto: Marian Adochitei

D.P.: Iar că tot ai adus în discuție spectacolul „Adrenalină”, tu mi-ai zis că nu înțelegi de ce un spectacol despre o trupă dance – deși nu e doar despre asta, prinde atât de bine la public. Nu ai nici o bănuiala? Adică tu de ce l-ai scris?

G.S.: Eu l-am scris pentru că voiam să vorbesc despre tema dependențelor în diferite forme, iar personajele din spectacol au aceste dependențe, fiecare într-o formă sau alta. Voiam să mă duc în punctul 0 al acestor dependențe și mi-a venit în minte această formație care are o vară de glorie, iar apoi toată viața lor încearcă să recreeze aceea stare. O vară în care au fost purtate pe brațe de public, iar apoi publicul nu le-a mai iubit. M-am gândit ce ar putea să cauzeze în mintea unei adolescente această experiență de a fi iubit și apoi hulit. Mă preocupă ideea de responsabilitate pe care o ai față de oamenii tineri. Pentru că aceste fete încearcă toată viața să-și recompună identitatea marcate fiind de acel moment. Și sincer nu m-am așteptat să prindă atât de bine la publicul matur pentru că ei nu au o preferință pentru anii 2000, erau deja mari atunci, iar muzica dance nu era pentru ei. Cei care sunt millennials erau copii și e despre ei, iar cei care sunt GEN Z, lor li se pare ceva curios, cool, mai ales că e această modă a anilor 2000, li se pare haios, un cringe fest. Ce nu am înțeles este de ce oamenii care nu erau tineri au rezonat la spectacol. Am văzut oameni de 70 de ani care erau super atinși de spectacol și mi se pare un lucru incredibil și neprevăzut. Cineva mi-a zis că de fapt, când ești mai în vârstă, cu atât mai mult te atinge această adrenalină despre care e vorba în spectacol. De fapt, e nevoie de a trăi ceva ce ține de excepționalitate și cumva ești mai atins de asta în ultima parte a vieții, când te gândești că poate nu vei mai trăi niciodată aceste lucruri. E un lucru la care nu m-am gândit.

D.P.: Sincer, mie mi se pare interesant faptul că nu faci regie de foarte mult timp și totuși, cred că aproape fiecare spectacol făcut și scris de tine a avut ecouri în presa locală și nu numai. Nu se poate spune nici că ești un nume de regizor consacrat și totuși pare că oamenii se regăsesc în multe dintre poveștile tale. De ce crezi ca se întâmpla asta?

G.S.: Habar nu am, dar mă bucur foarte tare că se întâmplă. Eu m-am apucat de regie prin 2019 si după am avut o pauza de doi ani în care a fost pandemia și picau proiecte pe bandă rulantă, a fost extrem de greu. La primul meu spectacol pe care l-am și regizat, Uitasem[6], au fost cronici foarte frumoase, neașteptate, lucru care m-a bucurat foarte tare. Spectacolul acela este despre un băiat care e crescut să creadă ca e Iisus și care ajunge cumva să trăiască la Berlin, unde  realizează că de fapt este ca toți ceilalți și ajunge să se lupte cu propria lui  mediocritate. Mă gândeam că fiind plin de referință la muzică techno și Berlin, oamenii nu vor rezona, însă ce am înțeles e că dacă spectatorul vrea, își traduce și aduce la el până și cele mai specifice referințe.

Spectacolul „Adrenalină”. Credit foto: Andrei Gîndac

Spectacolul „Adrenalină”. Credit foto: Andrei Gîndac

D.P.: Lucrezi chiar acum la următorul proiect de la Teatrelli, „Meciul de handbal”. Oare ai putea să-mi spui la ce ar trebui să ne așteptăm în comparație cu ultimele două proiecte?

G.S.: Depășesc ușor, ușor era muzicii pop și ajung la o altă pasiune din viața mea: sportul. Deci vor urma o serie de spectacole despre  sport. Acesta va fi un spectacol care vorbește despre identitatea unor oameni care se identifică prin succesul unei echipe sau al unor sportivi. Eu mă uit foarte mult la meciuri și am observat că sunt foarte multe cântări pe stadion care pe mine mă emoționează foarte tare: „Chiar și când nu mai am nimic pe lume, am echipa mea!”. Mi se pare impresionant cât sunt de implicați oamenii în sport. Este o chestie foarte fizică, brutală, clară. Nu e ca la teatru, că ți-a plăcut sau nu ți-a plăcut spectacolul, ci a câștigat sau nu a câștigat, a marcat sau nu. Ceea ce e fascinant, pentru că teatrul e orice, mai puțin alba-neagra, totul este plin de nuanțe, sensibilități, pe când la sport tot ce contează e dacă un sportiv e bun sau nu. Dincolo de această identitate și de oamenii care își plasează așteptările și bagă la pariuri pentru că vor să câștige echipa la care țin, sunt aceste corpuri de oameni care performează până la limita epuizării. Aș vrea să explorez această corporalitate în teatru. Eu mă identific cu Simona Halep, când ea joacă, eu joc; când ea pierde, eu pierd. Te identifici cu omul care-și pune corpul la bătaie pentru tine, pentru un vis pe care nu tu îl îndeplinești. Mă bucur tare că lucrez cu Andrea Gavriliu, pentru că ea lucrează în această zonă de pushing boundaries a corpului. Și mă bucur că am avut în ultimul timp aceste privilegii, din condiții de producție, de a lucra în două etape. Vom avea 2-3 săptămâni de lucru la finalul lunii august, început de septembrie, iar premiera va avea loc la începutul anului următor. Și asta îmi place mult la acest spațiu de la Teatrelli, faptul că poți să ai o producție work in progress, în care ai timp să încerci, să faci, să schimbi.

[1] Textul spectacolului „Trauma Kink” a fost scris de Mihaela Drăgan și regizat de Gabriel Sandu la Teatrul Dramaturgilor Români (2022)
[2] Spectacolul „10 lucruri pe care l-am pierdut la Festivalul Mamaia” este co-regizat de Elena Morar și Gabriel Sandu. A avut premiera în 2022, la Teatrul de Stat Constanța.
[3] Popescu, Leta, (In)corect. Vrabia. Două texte dramatice, Editura Fundația Culturală „Camil Petrescu”, 2024
[4] Următorul proiect al regizorului se intitulează „Meciul de handbal”, iar Andrea Gavriliu va semna coregrafia. Acest spectacol va fi produs de Teatrelli în perioada 2024-2025.
[5] Articolul scris de Gabriel Sandu despre abuzurile în teatru: https://www.vice.com/ro/article/bmzpj8/lucruri-care-mi-s-au-intamplat-in-cariera-de-actor-din-romania
[6] Spectacolul „Uitasem” este scris și regizat de Gabriel Sandu la POINT ART HUB, în 2019

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide