Florin Piersic Jr.: „Teatrul îmi dă posibilitatea să comunic la un nivel senzorial cu o mare de oameni”

– Ce mai face Florin Piersic Jr. în plan profesional?

– Pregătesc nişte proiecte şi mă bucur de altele care au ieşit şi care trăiesc. Dacă e vorba de proiecte de teatru, am satisfacţii reale cu „Vestul singuratic” sau „Freak show” şi aştept alte lucruri. Iar legat de scris, sunt în pană acum. Sunt la „depoul Niţu Vasile”. Erau nişte tramvaie pe vremuri şi scria: „se retrage la depoul Niţu Vasile”. Încerc să mai scriu ceva, dar nu literatură.

– Scenarii de film?

– Da, încerc să scriu un scenariu.

Sunt în discuţii pentru nişte colaborări… E adevărat că sunt oameni care încă mă descoperă şi mi se întâmplă în fiecare zi. Aud voci care spun că au auzit de mine, dar nu ştiau că fac un lucru sau altul. Şi atunci, hai să spun că „Freak show” funcţionează ca un fel de demo. Şi, dacă s-ar întâmpla ca un regizor să vină la teatru şi să-şi piardă două ore să vadă spectacolul, după aia se poate să mă sune şi să spună: „M-ar interesa să lucrez cu tine”. Deci, până la urmă, cam aşa funcţionează zona asta independentă.

– Puteţi vorbi despre proiectele pe care le pregătiţi sau sunt încă prea la început?

– Aş putea să vorbesc despre lucruri pe care oamenii le au la dispoziţie chiar gratuit, cum ar fi filmul „Killing Time”. E greu să fac o traducere în româneşte a titlului. Tocmai de aceea am rămas la titlul în engleză, care are două variante, ambele corecte, de traducere: „Să-ţi omori timpul” sau „Timpul de a ucide”. Filmul acesta poate fi văzut pe youtube, dacă baţi Killing Time şi Cinepub. Producătorii au decis să nu mai scoată un dvd în România. A apărut un dvd în Germania şi chiar a fost pe ecrane în Germania. A fost un neamţ care a fost foarte îndrăgostit de film şi a reuşit să-l ducă acolo şi să-i facă promovare, şi să îi facă dublaj în germană. Dar în România nu s-a mai întâmplat lucrul ăsta. E un film despre care lumea încă află, după patru ani de la apariţie. Am avut premieră cu el în festivalul de la Cluj – la TIFF, am fost şi în câteva festivaluri afară… Eu cred că e un film care merită văzut şi care ilustrează foarte bine o evoluţie de la primele mele experimente, să le spunem, cu „Fix Alert” sau „Eminescu versus Eminem”.

Cel puţin jumătate din film e în zona de umor negru. Am avut o mare satisfacţie la premieră, unde au fost 700 de oameni, să-i văd pe toţi râzând din tot sufletul. Rămâne de văzut ce reacţii o să mai fie cu Killing Time. Se verifică clar teoria care spune că dacă nu ai participat într-un festival foarte mare sau dacă nu ai în spate o caracatiţă imensă de promovare şi de media, până la urmă lumea nu te prea bagă în seamă.

Deci, funcţionez până la urmă într-o zonă destul de retrasă, dar mă descoperă un public la care ţin cu adevărat. Am pretenţia că fac lucruri accesibile. Cred că fiecare om, indiferent de pregătirea lui, va putea să ia ceva din munca mea. E o prostie ce am spus acum, dar chiar am crezul ăsta. Aşa văd lucrurile.

– Ce vă atrage în zona aceasta de regie de film?

– Mă interesează actorul, mă interesează povestea, mă interesează posibilitatea filmului de a aduce la mine, aici, în faţa ochilor, faţa mare a actorului pe ecran. Să văd eu cum i se formează nu ştiu ce rid, să-i citesc gândurile prin apele care îi trec prin ochi. Şi, în general, caut o poveste care să conţină şi tensiunea necesară. Să nu fie doar o chestie contemplativă. Am fost tentat de multe ori să fac chestii contemplative, doar de dragul unor feţe pe care le iubesc. Există actori sau actriţe pe care îi iubesc foarte tare.

– Cine?

– Un exemplu este Petre Fumuru, care nu prea mai funcţionează ca actor în acest moment. Dar am jucat cu el mult timp. Mărturisesc că sunt fascinat de figura lui, de fotogenia lui specială, care împlineşte talentul lui, când e vorba de film. Am o fantezie secretă să mai lucrez cu el după 12 ani sau cine ştie câţi o să mai treacă de la „Fix Alert”, unde el era protagonist.

La fel, în „Killing Time”, Cristian Ioan Gutău. Pentru el am făcut filmul. El nefiind actor, fiind doar un moldovean simpatic, al cărui discurs am vrut neapărat să-l aduc în faţa camerei de filmat, într-un context credibil. Şi cred că am reuşit într-o oarecare măsură. Pentru că am ajuns să cred, revăzând filmul a suta oară, că un actor cu diplomă nu ar fi putut face ce a făcut el. Toată lumea m-a întrebat unde l-am găsit.

Funcţionez mult mai bine având omul în mintea mea atunci când scriu un scenariu. Pot să croiesc un personaj şi să mă gândesc cum ar fi, în ce zonă de vârstă, dar de la un moment încolo am nevoie clar să presupun cine va juca. Ca să scriu mai departe, am nevoie să mi-l închipui… pe Mihai Constantin, de exemplu, un actor care îmi place foarte mult. Am văzut filmul lui Tudor Giurgiu, „De ce eu?”. Mi-aş fi dorit ca Mihai Constantin să fie măcar nominalizat pentru rol secundar. Nu s-a întâmplat. Asta e.

– În viaţa dvs profesională, par un întreg teatrul cu filmul şi cu scrisul…

– Da. A fost o coincidenţă ciudată. Am avut un spectacol care se numea „Tom şi Jerry”, cu doi ucigaşi plătiţi. În „Killing Time” e vorba tot de doi ucigaşi plătiţi. Aceste două produse, teatru şi film, au ieşit la o săptămână distanţă. Aşa s-a întâmplat. Existau asemănări şi evident că lumea a comparat cu Tarantino toată zona asta. Nu mă deranjează. E în regulă. Atâta vreme cât el şi-a adjudecat drepturile asupra tututor gangsterilor din lume, ca şi cum n-ar fi făcut decât el filme cu gangsteri, e foarte bine. El oricum a inventat nişte lucruri şi trebuie să-i dai Cezarului ce-i al Cezarului. Şi, în general, dacă faci film cu gangsteri, automat lumea va spune că e o copie mai slabă sau chiar reuşită după Tarantino. Dar există influenţe în toate zonele. Contează ce citesc… Pot să mă gândesc la un spectacol pe care îl am de făcut peste un an şi jumătate…

– Jucaţi şi în spaţii independente, şi pe scene de teatru. Cum sunt pentru dvs aceste zone? Unde vă regăsiţi mai degrabă?

– Nu pot să spun că mă simt mai bine într-un loc sau altul. Adică la Godot sau în sala de la Arcub Gabroveni, jucând „Freak show”, sau în „Vestul singuratic” de la Nottara. Important e că îmi place ce fac. Încerc să încep spectacolul cu energia aceea corectă, care să îl ducă unde trebuie. De exemplu, când am jucat ultimul spectacol „Freak show” din stagiunea trecută, n-am avut final. Am avut un final, din punctul meu de vedere, sec şi nisipos. Eu ştiu mai bine despre ce vorbesc. Şi stau cel puţin o oră după un spectacol să mă gândesc la ce-am făcut şi să analizez nişte lucruri. La acea reprezentaţie s-au legat bine nişte lucruri, dar au fost şi „acrocuri”. Ultimul monolog ar trebui să meargă ca racheta. Nu s-a dus unde trebuie.

– Dar ce a lipsit? Ce v-a lipsit dvs, de fapt?

– A lipsit o emoţie pe care n-am putut s-o chem. Nu sunt robot. Mi s-a întâmplat, în acelaşi spectacol, să fac eforturi supraomeneşti şi să chem îngerii. Acum n-am mai făcut efortul ăsta. Cred că e prima oară când am apreciat onestitatea mea. Am zis uite, sunt cinstit faţă de mine şi faţă de oamenii ăştia, care au dat banii să mă vadă, şi spun o poveste. Atât. Am jucat nişte personaje, acum nu fac decât să spun o poveste. Şi dacă ea o să fie mai seacă şi ma searbădă decât se aşteptau ei, asta e. A funcţionat mai bine aşa, decât dacă mă chinuiam să storc eu nu ştiu ce lacrimă.

Sunt momente, în segmentul ăla de timp în care te afli pe scenă, în care călătoreşti într-un carusel, sus-jos, sus-jos. Au fost şi spectacole în care am reuşit să fiu sus, sus cam tot timpul. Îmi place să fac cu consum meseria asta. Ştiu actori mari care s-au ascuns în spatele unei forme şi s-au retras într-un loc mai confortabil. Încă mai am energie ca să fac lucrurile să ardă puţin acolo pe scenă.

– În ce măsură puteţi să vă detaşaţi şi să fiţi obiectiv cu propria muncă, imediat după spectacol?

– Nu mă îmbăt cu apă rece, chiar dacă publicul îmi arată la sfârşit simpatie şi aplaudă cu drag. M-a învăţat viaţa că trebuie să fiu mai circumspect. Cumva, destinul abia aşteaptă să fii foarte relaxat şi să stai cât mai confortabil, ca să te lovească. Şi atunci am învăţat să fiu în gardă cam mereu. Asta nu înseamnă că din când în când nu sunt şi relaxat.

– V-a ajutat faptul că aţi plecat dintr-un teatru de stat să învăţaţi să fiţi în gardă?

– Am fost obligat. Şi am învăţat în timp.

– Dacă aţi fi rămas acolo, aţi mai fi reuşit să fiţi aşa?

– Nu aş fi avut cum. Eram prea leneş şi nu mi-ar fi venit ideea să joc în alt sistem. Şi atunci, probabil că aş fi acceptat ce mi s-ar fi oferit la teatru şi aş fi aşteptat să apară acel regizor care să îşi dea mie nu ştiu ce rol, care să mă descopere… Asta este o prostie, pentru că nu s-ar fi întâmplat niciodată. Aşa, am făcut-o obligat de împrejurări. Şi, încetul cu încetul, am descoperit lumea asta, am văzut că pot să funcţionez şi un produs l-a atras pe altul, pentru că te văd oameni, spun că vor să lucreze cu tine şi mergi mai departe. Acolo cred că m-aş fi îngropat singur.

– Când îmi povesteaţi despre această ardere pe care simţiţi nevoia să o trăiţi pe scenă, mă gândeam la alţi mari actori care mi-au spus că văd actoria ca pe o profesie, că sunt lucizi pe scenă şi nu înţeleg acest consum – a da totul pe scenă şi a rămâne în pielea personajului după ce ai ieşit de pe scenă…

– Nu, asta nu o fac. Deja la aplauze nu mai sunt în pielea personajului. Am pretenţia asta de la mine, pentru că nu vreau să rămân în nu ştiu ce transă. Pot să rămân cu gândurile mele după spectacol şi să mă gândesc analitic la ce am făcut, dar nu cred că am voie să car după mine, nici măcar la pauză, personajul în cabină şi să mă comport ca el.

– E nevoie de luciditate pe scenă?

– Da. Sunt actori mari, cum e Billy Bob Thornton… E un actor foarte special. Omul ăsta a declarat undeva, şi m-am mirat, că nu înţelege rostul teatrului şi nu ar juca niciodată teatru şi că nu înţelege de ce oamenii ăia se consumă atâta pentru bucuria a 200 sau 500 de spectatori. Ori, chiar dacă îl admir pe acest actor, din punctul ăsta de vedere mi se pare infirm. Eu găsesc ceva special pe scenă, eu găsesc comunicarea pe care n-o să mi-o dea niciodată filmul. Da, filmul fixează nişte lucruri, fixează un moment din viaţa ta. Dar teatrul, chiar așa cum moare el, imediat ce s-a întâmplat, îmi dă posibilitatea să comunic la un nivel senzorial cu o mare de oameni. Chiar dacă ei sunt o sută, par o mare de oameni, pentru că sunt multe suflete şi multe energii acolo care vibrează. E o energie care se manifestă prin râs, prin tăcere, printr-un suflu anume, pe care nu poate să mi-o dea decât teatrul. Şi comunicarea asta prin care eu ajung să mă înrudesc cumva cu oamenii din sală şi să fac corp comun cu ei, şi ei între ei să devină un colectiv… Despre asta este vorba.