Fiecare generație își găsește motivația ei și locul pe care trebuie să-l înnobileze și să-l acopere cu adevăr

Interviu cu Cătălina Buzoianu realizat de Cristina Modreanu

Pe 30 ianuarie 2013, la UNATC București, regizoarea Cătălina Buzoianu a primit titlul de Doctor Honoris Causa al școlii în care a predat aproape 30 de ani, fiind profesoara mai tuturor regizorilor activi azi în teatrul românesc. După copleșitoare discursuri, după vizionarea în comun a unui film dedicat ei de fostul student Laurențiu Damian (film din care a impresionat interviul cu regizoarea și imagini de epocă din spectacolele ei), Cătălina Buzoianu a vorbit sălii cu un firesc și o emoție care nu suferiseră cu nimic de pe urma festivității cu ritualurile ei specifice. Prezența și toate gesturile ei vorbeau deopotrivă despre sensibilitatea și fragilitatea ei, dar și despre forța ei extraordinară, care a stat de-a lungul timpului la baza atâtor producții memorabile. Nu era moment mai bun să o revăd pe Cătălina Buzoianu și să stăm din nou de vorbă. La fel ca alte dăți, a fost gata să-și amintească momente de teatru, dar la fel de pregătită să spună ce crede despre teatrul de azi, mai ales despre tinerii artiști care – regizoarea e sigură de asta – vor schimba fața teatrului românesc.

– Spectacolele dvs de dinainte de ’89 sunt mostre de teatru aflat deasupra vremurilor. Par să vină de undeva de dincolo – de dincolo de presiunile societății socialiste în anii ’70-’80, dar și de dincolo de convulsiile tranziției anilor ’90. Cum ați putut să faceți atunci asemenea spectacole – precum Efectul razelor gamma asupra anemonelor la Teatrul Mic sau Dimineața pierdută la Bulandra?

– La Efectul razelor gamma asupra anemonelor era atmosfera aceea fiindcă era un spectacol al Institutului de teatru, unde se practica în anii aceia un fel de neorealism, dealtfel foarte simpatic. Iar Institutul era atunci un spațiu al libertății, puteai să faci aproape orice text. Nici în teatru lucrurile nu erau atât de stricte. Și la Bulandra și la Mic eu m-am simțit liberă – erau contexte speciale. Eu fusesem întâi la Bulandra, iar școala de acolo s-a simțit ulterior și în celalalte spectacole. Ce făcea Dinu Săraru la Mic era că ”ne ținea spatele”, cum se spunea pe-atunci. Avea grijă ca spectacolele să iasă la public, pentru că își permitea, avea conecții politice bune, era în Comitetul Central sau așa ceva. Cu asta ne-a ajutat foarte mult, fiindcă în altă parte nu se putea face nimic, mai ales după ce au fost scoși de la Bulandra Ciulei și Pintilie era foarte greu (Liviu Ciulei a fost demis din funcția de director al Teatrului Bulandra, iar lui Lucian Pintilie i s-a interzis să monteze în teatru, spectacolului lui cu Revizorul fiind scos de pe afiș, n.red.).

– Cum s-a născut, totuși ”mitul Teatrul Mic” în anii 80? Toată lumea – profesioniști sau simpli spectatori – povestește cum se ”vânau” spectacolele de acolo de către spectatori, iar imaginile de epocă o confirmă. Ați fost în mijlocul evenimentelor, iar unele dintre cele mai vânate erau chiar spectacolele dvs.

– Părerea mea mai târzie este că Dinu Săraru, ca director, era și lăsat, cumva, de către cei de la Partid să facă ce crede, ca să nu se spună că în România nu se face teatru. Și așa s-a ajuns să fie cozile acelea interminabile la bilete, era un succes și îi convenea și lui. Iar în teatru se formase un colectiv foarte bun, atmosfera era plăcută, ne înțelegeam bine, eram toți cam de aceeași vârstă, și aveam un stil de lucru foarte liber. Țin minte că Ștefan (Iordache, n.red.) stătea în culise înainte de fiecare spectacol cu Maestrul și Margareta chiar lângă sufleur, în poziție yoga și se concentra pentru spectacol. Era o echipă bună – Ștefan Iordache, Dan Condurache, Vali Seciu, Poldi Bălănuță, pe urmă a venit Rodica Negrea. Și directorul era destul de suportabil. Țin minte că la repetițiile pentru Ivona, principesa Burgundiei, Dan Condurache nu vroia să se arunce într-una din scene de la înălțime, iar Săraru care auzea tot din birou fiindcă avea un microfon a coborât la scenă și i-a spus ”De ce nu asculți de femeia asta când îți spune?” Și Condurache i-a zis ”Cum adică, să mă arunc? Aruncă-te dumneata dacă vrei!” Era foarte obraznic. ”Ce, eu trebuie să fac tot ce spune ea?” a continuat. ”Da”, a zis Săraru, ”dacă ea îți spune să te dai cu capul de vitrina aia, te dai!” ”Cum, așa?” A zis Condurache și s-a dat cu capul de vitrina din scenă și sângele a început să-i curgă șiroaie. Atunci Săraru s-a speriat și a dat înapoi ”Ei, stai, nici chiar așa…” ”De ce, nu e bine?”, a zis Condurache cu sângele curgându-i pe față de parcă era dintr-un film horror.

– Asta da intensitate! Un alt ”nod mitologic” în istoria recentă a teatrului românesc a fost ”lupta” dintre Bulandra și Teatrul Mic, în care Cătălina Buzoianu a fost un pion principal. Dar lucrurile se vedeau așa din afară, cum era înăuntru?

-Era o tensiune între cele două teatre. Maestrul și Margareta a fost întrerupt înainte de a fi „consumat”, lui Săraru i s-a impus să-l întrerupă și atunci el l-a mai programat la Sala Palatului, ca să vină toată lumea și să-l poată opri apoi. Dar asta s-a întâmplat și după ‘89 când la Bulandra Dimineața pierdută a fost considerat un spectacol comandat de țărăniști – deși era făcut înainte de Revoluție – iar directorul a considerat că trebuie să-l oprească. Dar presiunea politică era un motiv pentru chestiuni personale. Singurul fel în care te puteai ”descurca” era să faci spectacole bune. Eu asta am făcut. Nu erau spectacole ”de șopârle” chiar dacă mai aveau câte o replică care putea fi interpretată, dar nu ăsta era scopul. De fapt, erau actorii care deseori își asumau riscuri personale: țin minte că Rebengiuc, la Dimineața pierdută avea discuții cu Gina (Patrichi, n. red) care tot timpul își admonesta colegii, mai ales dacă erau bărbați. Ea i-a spus: sunt supărată pe tine, fiindcă spre deosebire de femeile astea din distribuție care muncesc așa de mult și vor să facă roluri, tu nu faci nimic. Iar el a răspuns: ”Gina, eu nu vreau să fac un rol aici, eu vreau doar să spun vorbele astea, cu sinceritate și îți garantez că voi ieși întotdeauna cu aplauze din scenă.” Și așa se și întâmpla, lumea se ridica în picioare și îl aplauda când ieșea din scenă. Era un fel de manifestație. Erau cozi imense pentru spectacolul acela și erau oameni care veneau și-l vedeau în fiecare seară, cred că îl știau pe dinafară. Mă mir și acum că a ieșit spectacolul acela, a fost scandal mare la vizionare și cred că a fost și intervenția lui Săraru care vroia să demonetizeze ce se întâmpla la Bulandra. Dar până la urmă toată lumea a spus ce-a crezut. Ne și jucam cu focul, adică trăiam foarte periculos. Nu ne păsa, adică credeam că asta e menirea.

Și cu Ivona, principesa Burgundiei ne-au atacat, au trimis scrisori la Comitetul Central spunând că e vorba în spectacol despre familia Ceaușescu și fiul lor Nicușor. Se spuneau tot felul de aberații. Am avut vizionări, ne-au tăiat replici, dar replicile până la urmă au intrat la loc. Ei –actorii – erau așa de nebuni că oricum nu-i puteai opri să spună replicile, erau foarte hotărâți, foarte dornici să spună ce cred ei.

– Așadar, în asta se traducea solidaritatea în teatru, actorii apărau dinăuntru spectacolul, îi păstrau mesajul și îl intensificau.

-E foarte adevărat că era multă solidaritate, uneori agresivă chiar, în orice caz foarte sinceră. Și eu cred că asta lipsește acum, adică nu mai e un motiv pentru care să existe solidaritate. De-asta am spus cu alte ocazii că situația de atunci ne-a și ajutat. Vroiam să schimbăm ceva și să punem ceva în loc. De-asta am și crezut atât de mult în Revoluție – la început până in pânzele albe! Pe urmă…mai puțin, așa… Deși nu pot să spun că nu s-a schimbat ceva în bine.

– Ce credeți că s-a schimbat în bine pentru teatru?

-E mult mai multă libertate, se poate face orice. S-au deschis ușile. Dar a dispărut o motivație importantă și periculoasă. Acum… Am mai găsit o motivație la un moment dat, de pildă la Catedra Unesco pentru care m-am zbătut ca o nebună timp de 15 ani. Se făceau acolo lucruri care nu erau posibile în altă parte, veneau profesori din toată lumea, aveai o reală concurență serioasă și profesională.

– În deceniile comuniste ați fost unul dintre puținii oameni de teatru de la noi care au ținut legătura cu scena internațională – nu doar cea poloneză, ci și cea europeană în general… După 90 ați strâns legăturile cu Strehler și Piccolo Teatro din Milano, creând legături pentru Teatrul Bulandra, apoi cu Institutul Internațional de Teatru Mediteranean și cu alte orașe europene prin Catedra Unesco. De ce a fost important pentru dvs în calitate de creator și de ce credeți că e important pentru teatrul românesc să fie în contact cu scena internațională?

-Am avut o viață de care nu-mi pare rău, pot spune că am făcut ce-am vrut și unde am vrut. Vorba lui Tocilescu: ”Ai mă, că tu ai avut baftă! Au venit ăia, ți-au văzut spectacolele și te-au scos.” Avea dreptate, am avut noroc – am lucrat cu Eugenio Barba, la care m-a trimis Mira Iosif, așa am luat contactul cu antropologia. De fapt, Polonia mi-a deschis drumul către lume – lucram la Iași și de acolo mergeam să prezentăm spectacolele la Lubljn, iar apoi m-au invitat să lucrez la ei. Am participat la festivalurile lor și acolo i-am cunoscut pe toți – pe Grotowski, pe Szajna, și am văzut teatrul cel mai bun din lume. Apoi, la Nancy am participat la un festival unde am văzut Bread and Puppet, Living Theater – ce era mai important în lume. Asteau au fost ”noroacele” mele – cum zicea Toca. Apoi, am făcut o serie de spectacole în Israel care au avut mare succes – montarea cu Maestrul și Margareta a fost spectacolul anului și a rămas în topuri vreo 10 ani. Și acolo m-am simțit foarte bine, mulți dintre actori erau de origine din Europa de Est, deci aveam ceva în comun. Oamenii s-au purtat foarte bine cu mine și erau foarte dedicați – aveau o motivație. Pe urmă, după 90, am lucrat cu Institutul Mediteranean de Teatru, cu Uniunea Teatrelor Europene condusă atunci de Giorgio Strehler care mă aprecia foarte mult. Am fost bună prietenă cu José Monleon, președintele ITMT și cu Giorgio Strehler, îi apreciam foarte mult, dar și ei pe mine. Am avut foarte mare noroc când am lucrat în străinătate, am avut experiențe foarte importante pentru mine. Din păcate după Odiseea am obosit foarte mult și n-am mai putut continua cu mari producții internaționale.

– Și cum vă simțeați când reveneați în România, după asemenea experiențe?

– Bine, pentru că îmi luam energie de la aceste întâlniri și preluam un fel de a face teatru, de a lucra liber. Nu făceam teatru ca ei, îmi găseam stilul meu, dar faptul că eram la curent mă ajuta să-mi definesc stilul de teatru, dar și să exist în contextul general de acasă. Mă ajuta să mă simt foarte liberă. Eu m-am simțit mai liberă atunci decât acum.

– Cum așa? De ce?

– Pentru că acum totul e mult mai perimetrat, așa… e mai meschin. Nu știu, eu nu-mi mai găsesc locul. Și e un timp care nu e al meu, adică nu mă simt bine în el. Un timp în care mă și zbat mult, nu întotdeauna cu folos. Atunci mă zbăteam mai cu folos.

– Ați spus la UNATC că ”pentru dvs. instituția teatrală e moartă” și că nu mai sunteți interesată decât să ”spargeți pereții teatrului”?

– Așa este, în instituțiile de stat se păstrează vechile mentalități, mentalitatea directorilor, care au puncte de vedere trecute. Majoritatea directorilor vor mai ales să aibă succes de public și atunci au coborât foarte mult ștacheta. Eu nu critic teatrele – și Săraru făcea la fel, dacă tot vorbim de el. Acum e alta și forma spectacolelor și actorii – pentru mine e din ce în ce mai greu cu actorii.

– Diferența e că în timpul comunismului erau de succes spectacolele de teatru de artă, cu o componentă de rezistență, pe când acum au succes cu totul alt tip de producții.

– Da. Pe de altă parte, tinerii vor să-și impună un punct de vedere azi în teatrul de la noi și eu cred că au tot dreptul. Își scriu și dramaturgia singuri. Sunt sinceri și interesați de realitatea din jurul lor, dar și de spectacologia din altă parte, ei încearcă să fie pe fază. Toată generația noastră a vrut același lucru – și mai ales după plecarea maeștrilor Radu Penciulescu, Liviu Ciulei, David Esrig ne-a fost destul de greu până când ne-am impus. Ei au fost niște repere, așa că atunci când am rămas singuri, până ne-am găsit drumul, a fost destul de crispant. Am avut profesori la care am ținut foarte mult, care au însemnat enorm pentru noi, care ne ajutau să ne simțim cu totul liberi. Participam la atelierele de teatru contemporan ale lui Penciulescu, la atelierele de commedia dell’arte ale lui Esrig… Ei doi erau foarte diferiți. Profesorul meu de clasă, dl. Olteanu, ne-a vorbit mult de Blaga, al cărui asistent fusese, deși pe vreme aceea era interzis să vorbești despre Blaga. Deci, am avut și fereastra asta, către teatrul românesc. Așa că am simțit cu toții că avem datoria să continuăm ce-au făcut ei și să facem altceva. De fapt, am făcut altceva, nu i-am imitat pe ei și cred că asta se întâmplă și acum. De la un moment dat însă eu am hotărât să pun punct, m-am retras. Și nu-mi pare rău. Cred că fiecare trebuie să-și trăiască timpul lui. Eu am mai fost în institut și am predat la masteratul de dramaturgie – am avut multe discuții cu tinerii regizori și dramaturgi și am crezut mult în punctul lor de vedere, le-am admirat mereu prezența.

– Ați fost profesoara majorității regizorilor activi azi pe scena românească de azi – de la Mihai Măniuțiu și Alexandru Dabija, Cristian Hadjiculea, Mihai Manolescu la Vlad Massaci Cristi Juncu, Theodora Herghelegiu și Felix Alexa. Care era, în linii mari, strategia de profesor folosită care a dat roade atât de bune?

-Eu nu știu dacă ei îmi datorează mie asta, cred că am avut nas la admitere, când i-am ales, dar pe urmă… În primul rând pentru mine Institutul a fost mereu foarte important, mai important decât orice teatru. Acolo puteai face ce doreai, repertoriul era liber. Atmosfera era extraordinară. De-asta mi-a plăcut să fiu acolo, mereu. Într-un fel, de multe ori de acolo îmi extrăgeam și energia pentru spectacolele din teatre. Am adus de-acolo generații de actori cu mine în teatre. Cu studenții mei regizori n-a fost mereu armonie, fiindcă și ei se căutau pe ei și până se găseau unii erau foarte crispați, chiar și dintre cei mai buni. Eu le ceream să fie foarte riguroși, să facă niște caiete de regie foarte solide. Am avut și colegi foarte buni, am lucrat la început cu Valeriu Moisescu, eram asistenta lui la clasă, el a fost într-un fel mentorul meu. Apoi, am avut noroc și pentru că pe atunci teatru și film se făcea în același timp, studenții învățau în comun și mijloacele de la film ne ajutau foarte mult. Oricum, eu îi stimez foarte mult pe foștii mei studenți.

– Mi-ați spus mai devreme că v-ați simțit foarte bine la Un teatru – spațiu independent unde ați lucrat nu de mult spectacolul cu piesa lui Matei Vișniec, Frumoasa călători a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt.

– Da, Andrei Grosu care a inițiat Un teatru a fost studentul nostru și mi-a făcut mare plăcere să lucrez cu el. Locul acela, o casă oarecare, cu pereți de cărămidă aparentă, îți permite să te joci cu spațiul, să alergi pe culoare, să urci pe scări. Spectacolul a fost apoi în turneu la Paris unde s-a jucat la Bastilia, închisoarea pentru femei și a avut mare succes. În jurul meu erau foști studenți, spațiul devenea foarte familiar. Ei trebuie să-și spargă capul ca să găsească mijloace, fiindcă bani nu au și atunci făceam totul împreună – actorii erau și mașiniști, făceau și costume, tot ce trebuie. M-am simțit foarte bine! Nu m-aș mai duce într-o instituție de teatru, mi s-a părut în ultima vreme că sunt constrânsă acolo. Nu vreau să-i acuz pe directori sau pe actori, dar așa m-am simțit.

– Deci dacă veți mai lucra ați prefera genul acesta de teatre independente?

– Da, în genul acesta de spații aș lucra. Îi înțeleg perfect pe copiii aceștia care se simt mult mai bine în teatrele independente. Cu ani în urmă îi întrebam de ce preferă să se ducă în poduri sau în subsoluri, în loc să creeze spectacole pentru scene mari, pentru spații ample. Iar ei mi-au spus că trebuie să se adapteze la aceste spații fiindcă numai aici au loc, deci trebuie să învețe să spună ce au de spus în aceste locuri. Mie mi se pare că fiecare generație – și fiecare om, bineînțeles – își găsește motivația ei/ a lui și locul pe care trebuie să-l înnobileze și să-l acopere cu adevăr. Iar eu am foarte mare încredere în generația aceasta că o să ajungă să schimbe tot. Și o să cucerească și scenele teatrelor dacă mătură ce e acum în ele.