Dramaturgul Radu Popescu: ”Un festival este un mijloc puternic de ”a lua ochii” autorității finanțatoare”

• Ai povestit într-o petiție online aventura parcursă de tine și de echipa ta de când o direcție din cadrul PMB a decis să anunțe că face un festival cu un nume similar celui pe care voi îl organizați deja de 10 ani – Bucharest Fringe – Maratonul Teatrului Independent. Ultimul episod din această adevărată saga s-a consumat miercuri, 24 februarie la Comisia de Cultură a PMB. Care este situația în acest moment, după discuțiile la care ai participat?

Discuția a fost din punctul nostru de vedere o victorie. O victorie lipsită de glorie, pentru că a constat doar în faptul că pentru prima dată de când a început această odisee am întâlnit niște oameni raționali și de bun simț care, dintr-o postură cu o oarecare autoritate, ne-au dat dreptate și au spus că situația aceasta este absurdă și trebuie să înceteze imediat. Mă refer la consilierii generali din Comisia de Cultură. Din păcate, ei nu au o autoritate atât de mare pe cât ne putem imagina. Administrația locală e plină de birocrație și de legi încâlcite. Consilierii au mai mult rol consultativ, de control, de a pune întrebări și a propune hotărâri – legi locale. Am fost puternic încurajați să găsim o soluție amiabilă împreună cu Instituția cu care avem litigiul, Direcția Generală de Arhitectură Peisagistică și Monumente de For Public (DGAPMFP). Ceea ce și noi ne dorim. Așa că următorul pas va fi o întâlnire cu noul director numit al acesteia, în care să discutăm posibile variante de dialog și colaborare.

Sunt totuși întrucâtva sceptic, atât pentru că până acum nu am avut din partea lor decât tentative de păcăleală și tergiversări sau manevre pe la spate; cât și pentru că problema lor reală – cheltuirea a aproape 700.000 Euro din bani publici pe concept și reclamă pre-eveniment în toamna anului 2020 – devine foarte gravă în cazul în care proiectul lor fantomă dispare complet. Ceea ce și trebuie să se întâmple, pentru că – și asta cred că este evident pentru toată lumea – nu pot exista două Festivaluri cu același nume. Deci vom vedea. Sperăm, ar fi extraordinar dacă ar exista un dialog real pentru un proiect comun, dar lucrurile sunt încâlcite și extrem de dificile.

• Festivalurile sunt o parte importantă din viața culturală a unui oraș european, însă cu condiția ca ele să propună o diversitate tematică, să aibă un concept clar, și să fie astfel organizate încât se integreze vieții orașului. La București sunt aproximativ 20 de festivaluri organizate de teatre și centre culturale – fără cel nou anunțat de direcția din PMB care v-a luat numele – unele dintre ele având loc în același timp. Cum ți se pare acest peisaj festivalier aglomerat?

E greu de spus în lipsa unei Strategii Culturale ferm asumate pentru București. E un haos care duce și la rateuri precum acesta, în care o direcție din subordinea PMB își propune să facă un Festival de arte performative, deși expertiza lor este în zona de arhitectură peisagistică și monumente. După cum știm cu toții, e un ghem de instituții cu atribuții neclare sau care se suprapun. La fel și cu Festivalurile. Dacă e să fim foarte onești, în România, nu numai în București, un Festival este un mijloc puternic de ”a lua ochii” autorității finanțatoare. Un Festival îți permite ție ca teatru (ca manager) să atingi niște indicatori pe care un proiect de management ți-i cere implicit: număr de spectatori, de spectacole, de deplasări, de premii. Dacă ești foarte limitat poți ajunge să îți dai premii singur la Festivalul pe care îl organizezi, și cred că putem aduce zeci de exemple în acest sens, e o practică frecventă. Îți trebuie fie foarte mult curaj, fie o foarte bună viziune pentru a-ți propune în cadrul unui Festival lucruri de care lumea noastră culturală și socială are absolută nevoie, dar care nu se traduc în cifre imediate: educație culturală, experiment formal, colaborare, multidisciplinaritate și dialog cultural real. Ori, în România, datorită continuei crize și ”tranziții” nimeni nu mai are răbdare să construiască temeinic. Poate nu e cel mai fericit exemplu, dar același lucru îl putem observa și în fotbal, în sporturi în general, unde domină încropeala, rezultatele sunt din ce în ce mai proaste și ajungem să plătim sportivi străini mediocri pentru că baza, bazele sportive sunt din ce în ce mai subțiri și atâtea câte sunt – ele vin din zona privată. De aceea, revenind, eu cred că Bucharest Fringe trebuie să rămână și să se dezvolte ca Festival independent. Ajutorul autorităților ar putea deveni un exemplu de bune practici și ar putea arăta, dar asta într-o durată de câțiva ani, ce se poate face cu o strategie coerentă și cu fonduri adecvate, fără a face totuși risipă de bani publici. Dacă noi am avea anual suma pe care instituția Primăriei a aruncat-o pe fereastră doar pentru acea campanie de pre-teasing din toamna trecută am ajunge foarte departe!

• Ca producător independent de teatru în București și organizator de peste 10 ani al unui festival de teatru independent, cum ai caracteriza situația artiștilor independenți din Capitală în acest moment? Cum s-ar putea descrie distanța dintre cultura subvenționată din București și cultura independentă, care funcționează complet în paralel?

Acum suferim împreună și Pandemia a adus totuși, cred și sper, o mai mare solidaritate de breaslă. Noi, Teatrul Apropo de exemplu, acum jucăm invitați la Teatrul Nottara, în condiții foarte decente.

În rest, diferențele au rămas cam aceleași, accentuate de perioada pe care o traversăm: este vorba în primul rând de distanța uriașă între resursele alocate. Exemplele sunt nenumărate. Doar unul: suma pe care un teatru subvenționat din București plătește lunar chirie pentru o sală cu 30 de locuri (pentru că sediul are bulină) este echivalentul tuturor cheltuielilor noastre cu spațiul pentru o sală de 120 de locuri pe jumătate de an. Și așa mai departe. Deci, dintr-un anumit punct de vedere, aș insista că investiția în sectorul independent, într-o paradigmă liberală, ar însemna înainte de toate o mai bună cheltuire a resurselor, a banului public. Să se dea teatrelor independente din București 10% din bugetul anual al teatrelor de stat, timp de trei ani, și la final să tragem linie, să vedem o comparație între activitatea organizațiilor independente și 10% din activitatea teatrelor de stat. Ar fi un experiment foarte interesant.

În mod paradoxal, eu cred că Pandemia nu a adus neapărat o situație mai critică pentru artiștii independenți, cel puțin din punct de vedere financiar, dacă avem în vedere subvenția de la stat. Cred că situațiile sunt foarte diverse și a depins foarte mult cum s-a organizat fiecare, apropo de contractele anterioare, ajutorul de stat, taxe și mod de lucru în timpul stării de alertă. Probabil că au existat și există și situații critice, dar în mult prea multe situații pe care le cunosc, din păcate, ajutorul de stat a reprezentat o sumă foarte bună, mai bună decât veniturile anterioare. Acum privim cu neliniște ce decizie se va lua cu privire la impozitarea acestor ajutoare, după ce banii au fost, de bună seamă, deja cheltuiți.

Din punct de vedere profesional, artistic, iarăși cred că e vorba de opțiuni și posibilități individuale. Sunt mulți creatori independenți care s-au adaptat restricțiilor, au găsit soluții și proiecte și modalități de a continua și uneori chiar de a se dezvolta mai eficient decât în Pandemie. Probabil că există și foarte multe situații în care lucrurile au înghețat și vor fi foarte dificil de reluat. Mă uit la noi, la grupul de la Apropo, cât de greu ne este să reluăm acum spectacolele, după aproape un an de pauză. Și asta în condițiile în care noi am ales să ne întâlnim periodic, să ne antrenăm, să ne împărtășim unii altora din cunoștințe în cadrul unor ateliere, nu am rămas izolați și în amorțire.

• Ai participat în ultimele luni la dezbaterile unui grup de lucru generat de câțiva consilieri generali din Comisia de cultură a PMB, în dorința de a găsi soluții pentru sprijinirea culturii independente din Capitală. Care sunt speranțele pe care le ai – sau nu – după aceste discuții?

Aceste discuții au reprezentat la momentul la care au avut loc o speranță enormă. Acum, când lucrurile au fost deturnate, oprite, împotmolite la diferite niveluri, de cele mai multe ori din interese obscure, diletantism și, mult prea adesea, oportunism sau calcul politic – pot spune că a fost o experiență care m-a ”călit” și m-a dezamăgit profund. Acum sunt mult mai conștient că drumul încă e foarte lung și dificil. Există o speranță, mică, pentru că într-adevăr acum sunt mult mai mulți oameni în funcții de decizie care chiar doresc să facă bine și să miște lucrurile. Dar sunt în continuare mult prea mulți indivizi mânați doar de orgolii și interese personale. Care de cele mai multe ori se asociază și cu incompetența sau cu niște limitări intelectuale și culturale foarte grave. Iar peste toată această încrengătură de relații, interese, contradicții, adversități – mai vine și cadrul legislativ extrem de birocratic. Va fi foarte greu să schimbăm ceva, dar o șansă există. Aș îndrăzni să spun – pentru prima dată după 30 de ani de la Revoluție. Întrebarea care se pune este însă alta: cât mai suntem dispuși noi, cei din sectorul independent, artiști, manageri, să rezistăm, să sperăm și să punem umărul sisific la o schimbare care nu mai vine…

Radu Popescu este dramaturg-regizor, co-fondator al Teatrului independent Apropo și director al Festivalului Bucharest Fringe – Maratonul Teatrului Independent. Evenimentul are o istorie de peste 10 ani, perioadă în care și-a creat o imagine axată pe calitate, originalitate, spirit liber și debut artistic. Au fost organizate în cadrul celor 10 ediții de festival peste 200 de spectacole de teatru și 290 de evenimente conexe. Festivalul a adus până în prezent cel puțin 1,400 de artiști din țară și străinătate în fața unui public de peste 18.000 spectatori.