Dramaturgia unei noi generații. Cum să creezi un personaj la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș

Fabulamundi. Playwriting Europe. New Voices este un proiect european care urmărește susținerea dramaturgiei contemporane și creșterea interesului tinerilor cu vârsta între 17 și 27 de ani pentru acest domeniu, prin implicarea a peste 14 teatre, festivaluri și organizații culturale din 9 țări.[1]

Anda Cadariu: În cadrul proiectului Fabulamundi. Playwriting Europe. New Voices, Universitatea de Arte din Târgu-Mureș fiind prezentă ca partener de lungă durată, am făcut nu demult un interviu cu dramaturgul austriac Bernhard Studlar, care ne-a vizitat în formula de „tutore în tandem”. De această dată, aș vrea să discutăm cu ambele dramaturge în co-tutoriat, Elise și Ingeborg, fiindcă sunt sigură că cititorii, ca și mine de altfel, ar fi interesați să afle mai multe despre procesul lor de lucru. Pentru început te-aș întreba, Elise, cum lucrezi cu același grup cu care ai lucrat cu Bernhard pe un segment diferit de scriere dramatică, care dă de fapt titlul celui de-al doilea atelier Fabulamundi din acest an: Cum să creezi un personaj.

Elise Wilk: Îmi place mult acest grup și m-am bucurat să lucrez din nou cu ei. Sunt elevi în clasa a unsprezecea și a douăsprezecea ai Liceului de Artă din Târgu-Mureș, secția de Actorie. Îmi place entuziasmul lor și mai ales îmi place să cred că și lor le place să lucreze cu mine, generând personaje și dezvoltându-le pe baza documentării de la care au pornit. La început, i-am rugat să observe oamenii de pe stradă, am avut o întâlnire în care ei au descris cele văzute și auzite, după care și-au ales un personaj pe care voiau să-l scrie. Am lucrat și cu Bernhard pe aceste schițe și, chiar înainte de a veni Ingeborg, ne-am ocupat de dezvoltarea lor. Cred că deja studenții au demonstrat abilități remarcabile de construcție a personajelor proprii, plus că fiecare dintre ei a creat un personaj în plus, împrumutat de la un coleg/o colegă, așa că acum lucrăm la scene de doi. Acest atelier le oferă, de fapt, posibilitatea de a evolua de la stadiul incipient în care au lucrat cu Bernhard, iar personajele lor sunt acum mult mai vii. Ingeborg, pe care am invitat-o ca și co-tutore, a făcut o sumedenie de notițe și observații, jalonând progresul studenților noștri.

C.: Ceea ce îmi deschide câmpul unei alte întrebări: Ingeborg, ce părere ai despre acest grup? Erau deja porniți pe un drum participanții la atelier când ai venit să lucrezi cu ei? Și cum ți se pare că sunt?

Ingeborg von Zadow: Mi se par foarte vii și jucăuși. Știau deja foarte multe despre personajele lor când am început să lucrăm și sunt perfect de acord cu ceea ce spunea Elise mai înainte, anume că personajele lor sunt verosimile, complexe și vii. După ideea de a le pune împreună într-o piesă, am făcut ieri un exercițiu de interacțiune, am ales echipele, fiecare de câte doi-trei studenți. Exercițiul constă într-o situație dramatică de bază: un personaj vrea ceva de la celălalt, și face tot posibilul să obțină acel lucru. S-au născut scene foarte interesante.

C.: Ce ați pregătit pentru atelierul de astăzi?

W.: Azi ne vom juca, folosind niște cărți vechi de tarot, de la începutul secolului trecut, pe care le am de la Viena. Cu ajutorul lor, vom lăsa destinul și norocul să intre în viața personajelor. Vom lucra pe povești de dragoste…

I.v.Z.:  …în care A îl/o iubește pe B, B îl/o invită pe A la el/la ea, iar A se hotărăște să-și destănuie sentimentele. Însă pe urmă se întâmplă trei lucruri care devin obstacole în această destăinuire și vom vedea în cadrul atelierului care sunt acestea.

C.: Deci cuvântul-cheie aici este „jocul”.

I.v.Z.: Desigur, mai ales că trebuie ca ei să găsească soluții pentru ca personajul să treacă de aceste obstacole. După ce a reușit, replica personajului trebuie să fie „Te iubesc!”, dar partenerul/partenera nu răspunde încă. Scena se oprește aici, deocamdată. Dar urmează o a doua provocare – noi, tutorii, le cerem să tragă o altă carte de tarot din cele șase pe care le-am ales inițial și care nu sunt cărți obișnuite, fiindcă reprezintă și acestea personaje: hoțul, musafirul, dar poate fi reprezentată și o literă etc. În funcție de cartea pe care au tras-o, ei vor genera o altă situație în scena deja scrisă, pe care o vor termina doar după ce au încorporat această provocare finală.

W.: Întâlnirea noastră vine după o altă serie de exerciții de scriere. Am lucrat pe planuri, pe text și situație și am folosit metode vizuale: am desenat iceberg-uri pe o tablă albă. Scopul acestui exercițiu a fost să definim și să organizăm trăsăturile de caracter ale personajului. De exemplu, există un plan pe care-l vede toată lumea, ca atare, există altul pe care numai unele personaje îl văd, și mai există unul, invizibil, de exemplu partea întunecată a personajului. Am desenat aceste iceberg-uri pentru fiecare dintre personaje, apoi, pentru a stimula acest proces de vizualizare, le-am desenat casele, obiectele care le mobilează, și chiar orașul, Târgu-Mureșul, pentru că aceste personaje trăiesc aici.

I.v.Z.: Ideea este să conectăm scenele într-un fel inspirat de o piesă a lui Arthur Schnitzler…

W.: Da, vom folosi structura piesei lui Schnitzler, Hora iubirilor, o succesiune de scene de doi, în care fiecare personaj apare în două scene consecutive (iar cel care apare în prima scenă apare și în final). Scopul este de a familiariza participanții cu structura circulară. S-ar putea chiar să lucrăm cu ei, în întâlnirea finală, la o piesă scurtă bazată pe acest exercițiu.

I.v.Z.: Vom relua, de asemenea, primul exercițiu, cu rolurile inversate – să vedem ce scene vor ieși de această dată.

C.: Mi se par excelente jocurile propuse! Însă voi două, dramaturge de succes, multipremiate, aveți poate niște exerciții pe care le faceți pentru voi – să zicem, „de încălzire”, ca să vă mențineți în formă ca artiste. Ați putea oare să le împărtășiți? Dar înainte de a-mi răspunde la această întrebare, aș vrea să-mi spuneți cum ați început să scrieți teatru.

I.v.Z.: M-am îndrăgostit de teatru când aveam 8 ani.

W.: Iar eu m-am îndrăgostit de scris când aveam 8 ani.

I.v.Z.: Mi-am petrecut copilăria în Statele Unite și, în școala primară, am văzut un spectacol după piesa lui Sartre, Cu ușile închise. Nu era tocmai un spectacol pentru copii, dar părinții mei m-au dus tocmai pentru că se juca în școală. Pe când stăteam acolo, m-a cuprins un sentiment de fascinație. Cumva, acțiunea scenică, deși știam că e „făcută”, m-a atins, iar această emoție, combinația dintre emoția de pe scenă și cea din public, m-a urmărit până când am ajuns acasă și mi-am zis: „Vreau și eu să fac asta!” Am început să scriu dialoguri și să inventez povești, să mă gândesc cum le-aș pune în scenă și… nu m-am mai oprit niciodată!

C.: Deci a fost dragoste la prima vedere!

I.v.Z.: Absolut! Pur și simplu am știut că asta vreau să fac!

C.: În ceea ce privește exercițiile de scriere – le faci, când începi să scrii o piesă? Sau pur și simplu… începi să scrii?

I.v.Z.: Eu nu prea fac exerciții de scriere, încep altfel: uneori mă documentez, alteori teatrele îmi cer piese pe o anumită temă, deci le comisionează, sau se întâmplă să scriu un dialog de început care se dezvoltă într-o piesă. Sau mă gândesc la o intrigă de la care pornesc. E mai simplu pentru mine să scriu dacă știu de la început care e intriga și e foarte important să am în minte finalul.

C.: Și tu, Elise? Faci „exerciții de încălzire”?

W.: Fac multe exerciții în ateliere, cu studenții, îmi place să le inventez – dar nu pentru mine.

C.: Amândouă scrieți piese pentru publicul tânăr. Cum vi se pare așa-numitul public-țintă? De ce scrieți pentru ei?

W.: Eu nu mai scriu de mult pentru tineri, cam de șapte ani m-am reorientat. Dar când am descoperit acest public pentru prima oară mi-am dat seama de nevoia lor și de faptul că acest tip de scriitură nu prea exista în România – și-atunci am vrut să explorez acest segment. Astăzi cred că a sosit momentul să-l exploreze dramaturgii tineri – și sper s-o facă, pentru că nevoia încă există, nu numai în România, ci și în alte țări. Peste tot unde mi s-au montat piesele mi s-a spus că tinerii sunt neglijați ca public-țintă, iar segmentul de vârstă 14-18 ani e foarte greu de acoperit.

C.: Ingeborg, pe de altă parte, scrie pentru un public și mai tânăr…

I.v.Z.: Am o piesă pentru spectatori de 3 ani, Când ieși din casă, dar publicul meu obișnuit e format din copii între 6-8 ani și chiar peste această categorie de vârstă. Am început să scriu pentru publicul tânăr oarecum accidental. Voiam să studiez scriere dramatică, dar această linie de învățământ nu exista în Germania la vremea aceea. Așa că am început să studiez altceva, dar am dat peste un curs intensiv de scriere creativă, de o săptămână. Am aplicat, am fost acceptată și abia apoi am descoperit că, de fapt, cursul se adresa dramaturgilor care voiau să scrie pentru publicul tânăr – nu observasem asta când am aplicat. Dar am început, oricum, și am întâlnit-o pe regretata dramaturgă olandeză Suzanne van Lohuinzen, care a fost prima mea profesoară – și a fost extraordinară. Aveam puțin peste 20 de ani și încă eram aproape de copilărie, iar scrisul pentru copii mi se părea ceva firesc. Copiii sunt un public formidabil când înveți dramaturgie, te obligă să scrii în așa fel încât să le atragi atenția către ce se întâmplă pe scenă, iar dacă nu-i interesează, se va vedea imediat acest lucru. Pe de altă parte, o piesă bună pentru copii trebuie să fie interesantă și pentru adulți, acesta e unul din lucrurile care-i certifică valoarea! Lucrez în permanență ținând cont de ambele paliere – copiii și adulții care-i însoțesc de obicei la teatru, respectiv părinții sau profesorii.

C.: S-a simțit vreuna dintre voi „etichetată” ca dramaturg pentru publicul tânăr?

I.v.Z.: În Germania e greu să-ți schimbi publicul-țintă. Dacă începi să scrii pentru copii, oamenii cred că asta e „nișa” ta.

W.: Eu n-am scris niciodată „pentru adolescenți”, ci despre ei. E important pentru adulți, atât pentru părinți cât și pentru profesori, să vadă aceste spectacole. În acest moment însă, sunt mai interesată de felul în care politicul atinge viețile private ale oamenilor și ale familiilor lor. Un exemplu este piesa mea, Dispariții, pentru care am obținut premiul Aurora în Polonia și care a fost montată de multe ori, inclusiv aici, la Târgu-Mureș, în limba maghiară. În Oameni pe care nu-i mai iubești, scrisă pentru teatrul din Arad, am abordat tema despărțirilor în dragoste. Am scris Piața Unirii, o piesă în trei limbi, produsă la Schauspielhaus Salzburg, cu o distribuție care includea actori din Austria, România și Luxemburg. De asemenea, Oameni fericiți, o piesă despre sărăcie, a fost comisionată de teatrul Altenburg-Gera din Germania.

Chiar acum, când vorbim, echipa teatrului Yorick din Târgu-Mureș repetă cea mai recentă piesă a mea, Alaska, despre mame și fiice, care se întinde pe o perioadă mai lungă, din comunism până azi. Premiera va avea loc în luna octombrie. Și, în cele din urmă, dar nu în ultimul rând, am scris și primul meu musical, care va avea premiera la Teatrul Godot din București, în iulie – e o piesă despre personajele secundare și partea nevăzută din poveștile populare românești și va fi un spectacol pentru familii.

C.: Și tu, Inge? La ce lucrezi acum?

I.v.Z.: La o piesă pentru copii, Nolina și Vrăjitorul, care va avea premiera de Crăciun, pe o scenă mare. A început să-mi placă scena mare, de curând am scris un libret de operă, Copiii sultanului, pe muzică de Avner Dorman, produs de Opera din Dortmund. În Germania, spectacolele pentru copii sunt produse de obicei în spații mai mici. Dar Nolina și Vrăjitorul e scrisă, cum spuneam, pentru scena italiană: e o poveste cu zâne, pe care am inventat-o eu și care are un personaj principal puternic: o fetiță care se întâlnește cu o gâscă, iar aceasta îi spune că trebuie să salveze un regat îndepărtat și pe regina acestuia. Într-un un anumit punct al poveștii, publicul își dă seama că, de fapt, gâsca este chiar regina cu pricina, transformată în orătanie de Vrăjitor. Există, bineînțeles, un motiv anume pentru care gâsca o alege tocmai pe Nolina și nu pe altcineva, ca să salveze regatul. Îmi place să construiesc caractere feminine puternice, care acționează ferm în scenă.

C.: În calitate de dramaturge consacrate și mentori, tutori, considerați că există „voci noi” printre participanții la acest workshop? Oare vreunul dintre aceștia are șanse să devină dramaturg profesionist, ca voi?

W.: Cred că avem o mare responsabilitate aici. Uneori mă copleșește felul în care ei ne ascultă sfaturile și țin cont de feedback-ul nostru. Și dacă nu le-am dat sfaturile bune? Sau feedback-ul n-a fost cel care trebuia? Nu-mi plac atelierele în care tutorii spun că totul este bine și frumos, atunci când de fapt nu este, dar nu-mi plac nici tutorii care nu fac altceva decât să critice. Eu sper că-i ajut să-și găsească fiecare vocea proprie. Iar scopul, în acest cadru de atelier, este cel de a-i sprijini și de a le oferi ocazia să-și descopere vocația ca dramaturgi.

I.v.Z.: Da, e vorba despre a-i încuraja și a le da încredere în ei. Sunt talentați, au multe idei, dar nu știu dacă îi cunosc destul de bine ca să pot spune dacă vor ajunge dramaturgi profesioniști. Însă mi-ar plăcea să-i încurajez să încerce.

C.: Mie mi se pare că feedback-ul echilibrat pe care-l dați (nu prea multe laude, dar nici descurajări), alături de experiența voastră, pe care o împărtășiți cu participanții, sunt forme importante și foarte generoase de susținere a talentului lor. Așadar, vă mulțumesc amândurora pentru discuție și haideți să începem întâlnirea de lucru de azi!

***

Ingeborg von Zadow s-a născut la Berlin și a crescut în Germania, SUA și Belgia. Scrie teatru din copilărie. A studiat la Gießen și i s-a acordat o bursă Fulbright de nivel masteral la SUNY Binghamton, New York. Debutează ca autor dramatic cu piesa EU ȘI TU. Până în prezent, au fost produse peste o sută de spectacole bazate pe piesele ei de teatru, atât pe scenele din Germania, cât și pe cele internaționale. Textele sale au fost traduse în douăsprezece limbi. Ingeborg von Zadow a câștigat Brüder-Grimm-Preis Berlin și a fost nominalizată la  Deutscher Kindertheaterpreis.

Ingeborg von Zadow, 2021. Credit foto: Sarina Chamatova

Elise Wilk s-a născut la Brașov, este bilingvă (română și germană) și este unul dintre cei mai apreciați dramaturgi români contemporani.  A studiat jurnalism la Cluj-Napoca, scriere creativă la Brașov și scriere dramatică la Târgu-Mureș. În 2020, a absolvit studiile doctorale cu o teză despre teatrul pentru tineret în România. În prezent predă scriere dramatică la aceeași universitate. În 2008 a câștigat premiul dramAcum pentru prima ei piesă de teatru, S-a întâmplat într-o joi. Până în prezent, textele ei au fost jucate în România și în străinătate, fiind traduse în treisprezece limbi.

Elise Wilk. Credit foto: Alexandra Bordeianu

Anda Cadariu s-a născut la Târgu-Mureș. Este scriitoare, traducătoare și lector universitar la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș. A câștigat burse de cercetare și visiting la universități prestigioase (Universitatea Jagiellonă, Cracovia, Universitatea din Varșovia, Universitatea Castilla-La Mancha, Universitatea din Miskolc). Are un doctorat în Teatru și a publicat proză, eseuri, cronici și interviuri în Echinox, Vatra, Bucureştiul Cultural (supliment at revistei 22), Observator Cultural, Respiro, Cultura etc.

Anda Cadariu. Credit foto: Ana Gabriela Cadariu

*Versiunea în limba română: Alina Nelega

[1] Pentru mai multe detalii, vă invităm să accesați pagina web a proiectului: www.fabulamundi.eu. Fabulamundi. Playwriting Europe. New Voices este un proiect cofinanțat de Uniunea Europeană prin programul Europa Creativă.