DOSAR TEATRUL ITALIAN CONTEMPORAN Gianni Forte, co-curator Bienale Teatro di Venezia „Descoperim și susținem creația tânără contemporană globală”

„Ideo Ideis #18 marchează un punct de maturizare a demersului pornit acum 18 ani”
august 11, 2023
Thomas Perle, dramaturg: „România este locul meu de rădăcină” (wurzelort), locul inspirației”
decembrie 30, 2023
  • Îți scriu din New York, deci prima întrebare este în ce fel a fost influențată gândirea ta despre artă de faptul că ai studiat la New York?
  • Mai mult decât studiile propriu-zise, ți-aș împărtăși ceea ce m-a învățat orașul. Simone de Beauvoir spunea cu ani în urmă: ”New York este un oraș spectacol în serviciul spectatorilor săi. Este ceva în aerul acestui oraș care face somnul inutil.” Și într-adevăr, dacă ai ocazia să petreci suficient timp aici, poți să simți în adâncul tău energia extraordinară care te pătrunde și te electrizează. Când am ajuns prima dată în acest oraș m-am simțit ca un turist al privirii, un fel de ”Alice în Țara Minunilor”, fascinat de acest loc cosmopolit, amețitor, uimit de luminile și de gigantismul lui. Am petrecut zile întregi explorând multele ”sate” și comunități din oraș și m-am îmbibat de diversitatea lui și de nemaivăzuta bogăție a artelor de aici. Ceea ce mi-a trezit curiozitatea și interestul au fost, mai presus de orice, artele vizuale și performative, mai mult decât teatrul propriu-zis sau dramaturgia din spațiile off and off-off Broadway, pentru că forma teatrală nu era atât de originalăși se baza mai mult pe texte și pe monologuri. La vremea aceea eram în căutarea unui tip de artă vie mai directă, mai viscerală.

În New York, nu numai marile muzee și fundații erau locuri active de prezentare a artei contemporane, ci și centrele culturale, numeroasele locuri pentru expoziții, micile galerii aflate pretutindeni. În special în Chelsea, la High Line Art, puteai să participi la expoziții, întâlniri, conferințe, lecturi publice, puternice show-uri emoționante și performance-uri, totul pentru a iniția și a consolida o relație de continuitate, un dialog, o ”conversație privată” cu oamenii și cu peisajele urbane înconjurătoare. Exact așa cum am făcut începând din 2021 – în calitate de co-director al Biennalei Teatro di Venezia – cu College Call-ul pentru spectacole site-specific din Campi și Campielli din Veneția, cu scopul de a susține talentele emergente din toată lumea.

 

  • A lucra în televiziune este pentru tine complementar teatrului? Ce vine mai întâi – teatrul pe scenă sau televiziunea? O serie TV la care ai lucrat se axa pe femei de succes – este societatea italiană de azi deschisă la ideile feministe?
  • Întâi de toate, ca persoană și ca artist, nu aș fi contemporan cu timpurile dacă nu m-aș lăsa copleșit de puternica furtună semiotică care trece în fiecare zi prin fiecare dintre noi. De când eram copil, am canibalizat, m-am hrănit cu verocitate din tot ce a produs planeta pământ: un schimb continuu între teatru, cinema, TV, fotografie, comics, modă, publicitate, video clipuri, design, arte vizuale, etc mi-a permis să folosesc o antologie de diferite media și semne – fără vreo ierarhizare – ca să nu cad în rutina stilistică a unui limbaj predictibil.

În acel deșert tătar care caracteriza atunci producerea ficțiunii naționale, fiind eu întotdeauna animat de nevoia de a submina parametrii obișnuiți, am creat una dintre primele serii exclusiv feminine, HOT (show-ul la care te referi), în 2005, pentru o stație italiană prin satelit. Un proiect nou din punct de vedere dramaturgic, ireverențios, surprinzător și direct, care a avut un răspuns excelent de la audiență, transformând această aventură televizată într-un mic obiect de cult, repovestind nevrozele vieții contemporane, mici gustări sentimental/erotice și temele LGBT, plus frișca tradiției comice mușcătoare a unor Petri Germi, Dino Risi și Antonio Pietrangeli, dinastia Commediei all’italiana, revizuită și corectată. Două sezoane, șaisprezece episoade, în care cele trei protagoniste, foarte diferite ca vârstă, statut, cultură, viziune asupra vieții, se regăsesc sub același acoperiș – unul umed și vaporos aparținând unei băi turcești – și, asemeni sportivilor din vestiare, vorbesc despre universul masculin, despre sex, cu un limbaj foarte direct, folosind, în această navigare circulară în jurul inimii și în jurul dorințelor cele mai intime, forța genială și detonantă a ironiei. Cred că universul feminin câștigă în acest moment epocal, ceea ce îi face pe bărbați să muște țărâna. Împotriva modelelor prefabricate, macho șoviniste – și în loc să-i consoleze pe bărbați, pierduți în imaginea lor reflectată, ca Narcis – femeile artist și-au suflecat mânecile, și-au pus, metaforic vorbind, cravate bărbătești la gât și și-au făcut loc prin jungla de clișee, distrugându-le cu încredere și profesionalism. Departe de a pretinde că dezvoltă soluții ”la cheie”, dar cu dorința de a recunoaște complexitatea Cosmosului nostru și de a explora cărări noi cu un ochi la trecut și celălalt la viitor, privirea feminină (the female gaze) proiectează în sfârșit diferite viziuni excitante în teatru, literatură, cinema și societate în general, propunând o reînnoire dizidentă cu fluiditate, fără convenționalism și cu o imaginație neconstrânsă, ne-stereotipizată, dar conectată cu lumea reală.

  • Ai prezentat și un program TV intitulat Hic sunt leones, având în centrul său oameni de teatru italieni. Care au fost cele mai importante descoperiri pe care le-ai făcut în pregătirea acestuia? Ce anume ai marca pe o hartă esențială a teatrului italian contemporan?

HIC SUNT LEONES (= aici sunt leii) este o zicală Latină asociată cu vechile hărți antice pentru a indica zonele încă neexplorate din Africa, și pentru a marca prezența animalelor sălbatice feroce. Seria noastră s-a născut din dorința de a povesti despre faptele unor mici eroi ai cotidianului, ale căror întâmplări nu vor intra niciodată în Istoria cu I mare, dar ale căror acțiuni au avut ca scop să depășească rezistențe maligne și să descopere puteri (ascunse în fiecare dintre noi și care așteaptă să fie scoase la lumină) pe care uitaseră cum să le folosească: o călătorie de re-cucerire mai degrabă decât de cucerire, de redescoperire, nu de descoperire. Nu e vorba de mantii stil Batman și nici de super-puteri, ci de viață înfruntată cu încăpățânare și curaj. Îngropate într-o zonă obscură a memoriei fiecărui protagonist al celor cinci episoade, adevărurile ieșeau la suprafață, străpungând pătura de protecție a uitării. O electrocardiogramă crudă, concretă, dar în același timp poetică, care caută urmele ultrasound ale vocilor, cuvinte pline de urgență care rezonează în plexul femeilor și bărbaților, și nu ciripit retoric. Inimile acestor luptători sunt dezvelite și fibrilate împreună cu ale spectatorilor pentru că numai întâmplarea stabilește cine e spectatorul și cine este ”bravul căpitan” al acestei epopei. Astfel, am prezentat o cartografie pivotală a unei peninsulei îmblânzite care este Italia, și care se ridică împotriva ”monștrilor” prezentului.

 

  • Împreună cu Stefano Ricci ai creat în 2005 compania de succes Ricci/Forte, care a primit multiple recunoașteri în lume, iar astăzi sunteți amândoi curatorii prestigioasei platforme teatrale Biennale Teatro di Venezia pentru care ați creat deja trei ediții, invitând unii dintre cei mai relevanți artiști ai scenei mondiale contemporane. Care este obiectivul vostru cu acest festival? Ce ai spune că ați reușit deja și ce mai este încă de atins?
  • Sarcina de a co-curatoria Biennale Teatro este, desigur, o consacrare pentru că subliniază recunoașterea unei munci încăpățânate a ansamblului Ricci/Forte pe parcursul a câteva decenii, dar mai presus de orice este o responsabilitate considerabilă față de artiști și de public. Nu am fost atras niciodată de gloria iluzorie și efemeră a celor controversați și de laurii acesteia, din punctul meu de vedere unul dintre obiectivele atinse prin această nominalizare este descoperirea și susținerea creației contemporane globale tinere, acompaniind inserția transdisciplinară a unei poezii înnoite a corpurilor, emergența identităților non-conforme și non-heteronormative și o înflorire a arhitecturii revoluționare și a limbajelor multifațetate, orientate înspre depășirea reproducerii sistematice a modelelor tradiționale care reflectă o viziune depășită a individualului. Acesta este motivul pentru care funcția ”politică” a Educației și mai mult decât orice a Transmiterii este de o importanță cardinală, așa cum sublinia regizorul polonez Jerzy Grotowsky: să plantezi semințe care, să sperăm, vor răsări în epifanii uimitoare, în tineri țesători de vise.

În viitorul imediat, începând de azi, va fi tot mai urgent să evităm ostracizarea demnă de Cain a unei societăți moralizatoare, să demascăm vulgaritatea grosieră și narcisismul fără rușine al politicienilor, al birocraților și al conducătorilor cu intelect superficial, să depunem mărturie despre indiferența timpului nostru și să luptăm cu apoteoza oarbă a lui Ego, cu cinismul catastrofic, să distrugem certitudinile monolitice, atestând, în schimb, energia vitală și demnitatea olimpică a Omului, incandescența vizionarilor, posibilitățile infinite ale corpurilor care generează încântare: să intensificăm printr-un program provocator de artiști/spectacole descoperirea unor lecturi originale ale Prezentului, nu în ultimul rând prin ascultarea tremurului teluric al societăților noastre, care ne reamintește tot mai des să ne întoarcem la sursa tăcerii și a ascultării, să le dăm și altora șansa de a-și spune propria poveste.

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide