Coregraful Manuel Pelmuș: „Pentru a dezvolta alternative este nevoie nu de subzistență, ci de condiții decente”

Manuel Pelmuş este unul dintre cele mai reprezentative nume româneşti pe scena internaţională a dansului contemporan. Producţiile sale au fost prezentate în teatre şi festivaluri de renume precum Tanz Im August din Berlin, TanzQuartier din Viena, deSingel din Antwerpen şi Judson Church din New York. Spectacolul său „preview” a fost desemnat drept cea mai importantă producţie a stagiunii 2007-2008 de către criticul Helmut Ploebst, în revista de specialitate Ballettanz International. În anul 2000, Manuel Pelmuş a înfiinţat compania Bandlien/Pelmuș, împreună cu Brynjar Bandlien, iar în anul 2011 a fondat la Bucuresti, împreună cu coregrafii Farid Fairuz şi Brynjar Bandlien, Căminul Cultural.

Coregraful Manuel Pelmuş a primit pe 18 martie 2012 premiul “Berlin Art Prize 2012”, acordat de Academia de Arte berlineză şi de către oraşul Berlin. Premiile “Berlin Art Prize” au fost înfiinţate în anul 1948 de către administraţia capitalei germane pentru a comemora pe cei care au murit în mişcările sociale din martie 1848 şi recompensează artişti care se disting prin spiritul inovator. În acest an, juriul şi-a motivat alegerea astfel: “Proiectele în care este implicat Manuel Pelmuş sunt modalităţi surprinzătoare şi sofisticate de a se adresa publicului. Ele reprezintă reacţii rebele faţă de spectacolele călduţe şi lipsite de atitudine care servesc pieţei internaţionale de artă şi sunt manevre de subminare într-o cultură dominată de conservatorism. Sunt independente, incomode şi inteligente.” Premiile  au fost decernat  la sediul Academiei de Arte din Berlin (Pariser Platz), în prezenţa primarului Berlinului, Klaus Wowereit.

Un interviu realizat de Gina Șerbănescu 

Ce importanță are pentru cariera  unui artist premiul pe care l-ai primit de curând la Berlin?

Un premiu nu te face un artist mai bun sau mai rău și, desigur, întreaga instituție a premiilor merită adresată și critic, dar, pentru cineva care lucrează ca independent în Romania, în zona artei contemporane, care este încă privită cu suspiciune, un premiu de acest tip poate oferi vizibilitate și susținere unei poziții destul de fragile. Ți se dă o gura simbolică de aer. La nivel personal, mai ales pentru că a venit complet neașteptat, a fost plăcut să văd că există o minimă receptare a ceea ce am facut până acum. Câteodată, poți avea senzatia că ești doar tu cu tine și că începi să te blochezi în propriile clișee și nimeni (nici măcar tu) nu mai înțelege ce faci. Textul (laudatio) juriului mi-a arătat că măcar se înțelege ce vreau să fac. Dacă e bun sau rău, asta e altă discuție.

Care crezi că sunt cele mai importante momente ale traseului tău artistic?

Momentul în care am luat hotărârea  de a începe să lucrez ca artist independent și “Outcome”, prima piesă mai serioasă pe care am făcut-o împreună cu Eduard Gabia. De acolo au decurs foarte multe lucruri, ca direcție artistică și personală. Apoi, faptul că m-am alăturat, de prin 1999, micuței, dar ambițioasei comunități a dansului din România. Înființarea Centrului Național al Dansului a fost lupta noastră comună și a însemnat enorm. A fost definitoriu că am avut un loc unde să putem imagina și practica lucruri foarte diferite, care țin de cercetarea artistică, fără constrângeri imediate. E vorba de o situație de laborator, care mi s-a părut a fi privilegiată. O libertate pe care o poți avea pe timp limitat și de care cred ca am profitat.

Cum vezi tu situația dansului contemporan în România? Care sunt punctele sale forte, care îi sunt problemele și cum ar putea fi remediate?

Dansul românesc are, încă, o recunoaștere reală la nivel internațional. Au contribuit la asta atât pozițiile artistice clare și lipsite de compromisuri, cât și implicarea artiștilor în comunitate și atitudinea lor constantă față de diverse situații socio-politice. Însă nu cred că se poate trăi la nesfârșit din acest trecut și cred că interesul pentru dansul românesc a mai scazut. Nici situația actuală, în care singurul spațiu dedicat dansului contemporan a fost evacuat, nu ne este de mare ajutor. Pentru mine, punctele forte sunt personalitățile puternice ale coregrafilor români și disponibilitatea lor de a-și asuma riscuri artistice. Știu că este un cuvânt nepotrivit, dar cred că unele propuneri coregrafice sunt extrem de “avansate” conceptual. Și nu numai. Încă ceva demn de remarcat aici ar fi apariția în forță a mai multor coregrafe, care fac spectacole foarte bune și au o voce puternică, distinctă. Acum zece ani, dansul românesc era mult prea “masculin”, ca să nu spun altfel…Altfel, cred că a existat și o “contaminare” între mulți artiști.  Nu spun asta în sens negativ. E normal să fie așa, atunci când ai un singur loc de lucru disponibil și toată lumea construiește spectacole în el. Contaminarea asta a avut puncte foarte bune, dar cred că au existat și momente de autosuficiență, în care se reproduceau anumite forme doar din inerție. Asta mi se pare periculos pe termen lung. Însă cel mai mare pericol rămâne starea de precaritate și provizorat, la care pare să fie condamnat dansul contemporan in România. Pentru a dezvolta alternative, pentru a imagina “soluții”, pentru a susține artiști cu alte viziuni, este nevoie nu de subzistență, ci de condiții decente.

Există un artist, o școală, un stil anume  care să-și fi pus amprenta asupra dezvoltării tale ca artist?

Există întâlniri care te iau prin surprindere și care, chiar dacă nu te influențează direct, produc un fel de scurt-circuit la nivelul percepției tale, în raport cu ceea ce faci. Una dintre aceste întâlniri a avut loc exact când mă întorsesem în România (final de ani ’90) și a fost un proiect organizat de  Cosmin Manolescu: Zilele Dansului Portughez. Am văzut atunci un dans foarte personal, care nu ținea cont de limitări stilistice și folosea absolut orice mijloc de expresie. Nu eram obișnuit cu asta și îmi aduc aminte că am fost impresionat. A urmat contactul, la Berlin, cu așa numitul dans “nou”, ceva mai conceptual, reprezentat de artiști precum Xavier Le Roy sau Jerome Bel, și cu care am rezonat. Cred că a fost important modul în care acești coregrafi puneau sub semnul întrebării ce este coregrafia și, mai ales, ce ar putea fi. Era un dans mult mai discursiv și cu un accent pus pe dimensiunea politică a corpului, mai aproape de performance art. Nu în sensul de a reprezenta politicul, ci de a pune în discuție anumite relații de putere. Apoi am fost influențat și de colegi de generație, cu care am lucrat: Edi Gabia, Brynjar Bandlien, Mihai Mihalcea sau Ștefan Tiron. Dar influența majoră și absolută asupra mea rămâne cea a coregrafului Stere Popescu!

Care sunt, în acest moment, liniile de forță în dansul contemporan internațional?

După impactul puternic al “conceptualiștilor”, care a produs un mic cutremur în societatea spectacolului anilor ’90, subminând anumite idei fixe despre dans, asistăm la un soi de reconsiderare, chiar refuz al ideilor propuse de aceștia, refuz care ia tot felul de forme. De la un nou formalism, abstract și destul de purist, până la revizitarea, în sens larg, a unor forme de teatru-dans, ajungând și la un conceptualism ceva mai soft si mai ludic decât cel al anilor ’90. Totuși, pentru mine, punctul forte în momentul acesta ramâne disponibilitatea unor artiști (nu mulți) de a continua să extindă și să gândească domeniul coregrafiei și înțelegerea asupra a ceea ce poate însemna coregrafie astăzi. Politic și estetic. Dar mai cred că a apărut și un fel de epuizare sau blocaj. Festivalurile mari, care dădeau tonul în trecut, îmi par destul de previzibile și conformiste astăzi. Par să fie mulțumite doar cu forma care le-a consacrat, iar artiștii sunt bucuroși, la rândul lor, să le ofere spectacole potrivite. Și asta definește și piața, în general. Am deseori o senzație de deja vu, atunci când merg să văd piese noi. Asta nu înseamnă că totul este rău, doar că nu se simte un aer foarte proaspăt.

Vorbește-ne despre proiectele pe care le pregătești.

Căminul Cultural, conceput împreună cu Farid Fairuz și Brynjar Bandlien, va avea o serie de evenimente în luna mai, la București. Apoi, cu proiectul “Postspectacle”, în colaborare cu Valentina Desideri, Florin Flueraș, Brynjar Bandlien și Ion Dumitrescu, vom avea un turneu internațional pe tot parcursul anului 2012, începând din aprilie. Romanian Dance History continuă sub diferite forme și anul acesta. Voi mai avea câteva spectacole în Europa cu solo-ul meu “preview”. Și mai particip și într-un proiect internațional destul de mare, care implică mai multe instituții din zona artelor vizuale din Stuttgart, Seoul, Hong Kong, dar și Musee de la Danse (al coregrafului Boris Charmatz) și care se va deschide în toamnă la Stuttgart, urmând ca apoi sa plece la Seoul și Hong Kong. E destul de mult pentru mine, pentru că nu sunt organizat și, de obicei, încep proiecte noi mai mult datorită unor circumstanțe sau accidente.