Christine Cizmaș: ”În decembrie 1989, preț de o săptămână, am învățat și trăit mai mult decât într-o viață”

Bobi Pricop: ”În mediul teatral de la noi lipsesc deschiderea către risc, transparența, un dialog echilibrat”
august 4, 2019
  • În spectacolul HUOOOOO!!! scris și regizat de Ovidiu Mihăiță, joci un rol de compoziție, o bătrână furioasă pe sistem. Cum ai găsit tonul potrivit pentru ea? Sau se poate spune că furia generată de sistem nu are vârstă?
  • Da, așa este, nu cred că ar trebui să se stingă, sub nici o formă, chiar din contră, să fie de neclintit, un principiu, o cauză dreaptă, etc.… cu toate că nu e cel mai bun lucru să trăiești cu furia în tine, depinde cum alegi să îi mai dai drumul din când în când, nu de alta, dar te poate devora. Furia generată de nedreptate, injustiție, corupție, cuvinte pe care de prea multe ori am obosit să le auzim, scriem, toți le gândim, totuși, rareori acționăm ferm împotriva lor, nu ar trebui să se „ramolească” și să se transforme într-o stare generală de nepăsare. Freamătul interior cred că e mereu acolo, obosim însă, și uităm că drepturile ne sunt încălcate flagrant și cu un tupeu de obraz foarte gros, corect spus ar fi bucă, că obrazul a trecut și el printr-o metamorfoză. Nu e niciodată prea târziu, prea negru, prea rău sau bine, prea de tot, ca să rămâi atent la ce se întâmplă în jurul tău.
  • Tonul bătrânei din HUOOOOO!!! nu îl voi găsi cu adevărat decât la bătrânețea-mi, sper, acum vorbește prin ea, Christine Cizmaș și mulți alții, sunt convinsă, o Christine care își aduce aminte ca ieri, cum a dus-o mama ei, Zina, în Piața Operei din Timișoara în decembrie 1989, iar preț de o săptămână a învățat și trăit mai mult decât într-o viață. Aveam lacrimi în ochi, copil fiind pe atunci, pentru că vedeam atât de mulți oameni bucuroși și fericiți la un loc, că se despart de furia care i-a mâncat pe dinăuntru atât amar de vreme. De atunci încolo, chiar dacă am fost nevoită să mai ies în stradă, mereu asta caut, dar nu am mai găsit … HUOOOOO!!! îmi permite să mă umplu de furie și să mă bucur că îi dau drumul.
  • Ați jucat în multe locuri acest spectacol, povestește-ne câteva reacții memorabile ale spectatorilor. Una din ele a implicat și poliția, la Iași. Ca actriță, cum te-ai simțit în acea situație?
  • Pentru că tocmai ne-am întors din Iași unde am jucat de data aceasta la Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr spectacolul Ferma, da, pot spune că acolo, în urmă cu doi ani, mi-am ieșit din fire rău de tot. Îmi pare rău că dădusem jos baticul și ochelarii bătrânei, parte din costumul ei, pentru că bucăți serioase din textul spectacolului am avut ocazia să le repet cu jandarmii, spre disperarea noastră și a publicului … situația avea un comic, dar pe măsură ce minutele treceau, gustul devenea tot mai amar, toleranța mea dispărea, noroc că publicul, cel puțin o doamnă avocat s-a oferit să ne reprezinte și să ne apere drepturile, toți au fost de partea noastră. Oricum ar fi, se putea întâmpla oriunde, e trist că mulți au crezut că ne facem reclamă, că unii, inclusiv oameni de teatru, ne-au criticat vehement, puțini, ba chiar spre deloc, nu văzuseră spectacolul, de aceea nu înțeleg ce era de criticat dacă nu știai despre ce este vorba, că în câteva ore de la incident, pagina noastră de Facebook avea nota 1 la review, în fine …. E trist că oamenii aleg să se lege de o înjurătură, o scot din context și ne consideră niște nima-n-drum și plini de praf. Aleg oricum la orice oră să fiu un ghimpe în coastă, decât o cireașă pe un tort decontat de stat … este o discuție totuși, despre ce poți prezenta ca act artistic într-un spațiu public, este libertatea de exprimare garantată prin Constituție, pentru că sunt și eu agresată de foarte multe ori, de evenimente și spectacole care mă lezează, pe cei mai mulți îi bucură, însă …Așa că mă iau și plec sau fur cât pot, că doar actor sunt. Ca actriță, trebuia să îmi văd de treabă, să las organele grase de ordine să caute teatrul Luceafărul, care ne invitase (tot noi le-am spus unde este) și să citească autorizația care ne permitea să jucăm în stradă spectacolul HUOOOOO!!!. Eu m-am enervat, aproape că am înjurat, vroiam să beau, lucru pe care rar îl fac … o depravată, domnule! Hehe! Prefer să rămână în amintirea mea publicul care la o reprezentație din Timișoara a ales să huiduie în loc să aplaude, m-a emoționat atât de tare, mă uitam la ei, încercam să le cuprind privirile și ochii umezi … toți vrem să ne fie mai bine, toți suntem furioși. De nervii de la Iași am uitat, dar emoția de la acel final de HUOOOOO!!! din Timișoara, P-ța Sf.Gheorghe, mă răscolește și acuma.
  • Teatrul Auăleu a cărui co-fondatoare ești, împreună cu Ovidiu Mihăiță, împlinește în curând 15 ani. Care sunt spectacolele produse de voi la care ții cel mai mult și de ce?
  • Nu m-am gândit la asta, țin la toate și la nici unul. Le port cu mine mereu, ca și țigările. Mi-e dor mai ales de cele pe care nu le mai jucăm de ceva vreme, ca să le scoatem apoi de la naftalină și să mă apuce durerea de cap, că e tutunul prea tare, trebuie să mă reobișnuiesc … dacă e să continui comparația. Stai să fumez o țigară și apoi revin cu un răspuns deștept, vorba vine.
  • Țin la toate pentru că nici un rol nu e terminat, totul este încă în lucru, se schimbă, primește alte nuanțe, descopăr detalii, ies dintr-o rutină, ca să las loc de o altă interpretare, e firesc să fie așa pentru că altfel apăs pe aceleași butoane și nu îmi mai produce plăcere, mă trezesc că joc și mă gândesc în același timp dacă mai am chiloți curați sau dacă am făcut curat în baie au ba …. asta nu îmi place, mă sperie. Aș vrea mereu să fiu atentă la partener, la felul în care alege în acea seară să îmi răspundă, să îmi caut replicile ca și cum atunci se nasc și se conturează într-un șir de cuvinte cu sens, evident nu sunt ale mele, dar au fost scrise de Ovidiu Mihăiță, știind cine urmează să le interpreteze / joace . Așa că mi-a dat, îi dau … interesantă relația aceasta, dramaturg – actor – regizor, câte lumi se întâlnesc! Țin foarte mult la spectacolul Stăteam Întinși pe Pat, pentru că joc cu Ovidiu Mihăiță, halal partener de scenă, orice e posibil cu el, asta îmi place foarte mult și pentru că acolo departe de lumea asta prea furioasă și superficială, că tot am vorbit de furie, ne întâlnim cu adevărat, preț de 50 de minute.
  • Țin foarte mult și la HUOOOOO!!! pentru că în continuare mă provoacă textul, mai am atât de multe de descoperit, e așa de frumos să știi că poți construi o lume preț de 60 de minute și vrei să o faci bine pentru ca acel om care a ales să vină să te vadă, să plece mulțumit, viu, schimbat, să îi dai un program full de spălare, cu tot cu stoarcere, ca la mașina de spălat. Mă bucur de Ionuț Pârvulescu, jandarmul, partenerul meu de scenă, de felul în care reușim să croim alte povești și intenții pe text, chiar dacă noi doi suntem structuri foarte diferite, din scântei, ies floricele, adică pop corn sau artificii. Țin foarte mult și la Ferma, Omnia Opera Mortalium, unde cântăm, iar registrul se schimbă complet, plus că la Omnia intervine și un rol travesti. La fel, tin foarte mult la Casa din Copac, unde am 2 minute de scenă maxim ca să definesc și livrez un personaj, joc 11 personaje, dacă îmi aduc bine aminte, culisele sunt un câmp de luptă, transpiri până te schimbi, nu ai timp …. haos și plăcere. Țin foarte mult la Mens Sana in Corporatist Sano, e atât de diferit să fi un personaj aparent pasiv, dar cu foarte multe gânduri și intenții non verbale, iar acestea trebuie să le faci vizibile pentru public, să înțeleagă ce cauți tu de fapt acolo. Mă bucură Laurențiu Bănescu, care vorbește de la începutul spectacolului și până la final, non stop și pot râde în voie și improviza, iar el îmi răspunde au ba, e viu totul și freamătă, dar și când nu merge, e foarte rău.
  • Aș putea continua, țin la toate spectacolele, țin la colegii mei foarte mult, mi-e dor de fiecare în parte și sper că și spectacolele țin la mine, chiar dacă nu sunt de neînlocuit, fiecare din noi are o amprentă personală, poate aduce ceva nou, poate sensibiliza, etc.
  • Am uitat de O Noapte Furtunoasă, ce nebunie și Miorița, un spectacol fără cuvinte dar cu măști. Of, închei prin a spune că mi-e foarte dor de Spălătorul de Creier, de Ioana Iacob și de Circus Mundi uneori, de Dragă Elena mai rar, dar o primesc și pe ea la un pahar de vin, discutăm și apoi o joc cu furie și poftă de viață, pe viață și pe moarte, cum e și spectacolul. Hehe, toate bune, ne vedem la București, la HUOOOOO!!! … să dați cu roșii în mine dacă vă dezamăgesc, măcar așa știu unde mă aflu!

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide