Actrița Costinela Ungureanu: ”Ellida secolului nostru, Ellida lui Zholdak, este o femeie actuală, mutilată de societate”

Sâmbătă, 26 martie, spectacolul Femeia mării după Ibsen, în regia lui Andryi Zholdak se joacă la Teatrul Național din Craiova. O ”navetă culturală” îi transportă pe doritori în dimineața zilei respective, din parcarea TNB, la TNC și înapoi în aceeași seară. Publicăm cu această ocazie interviul cu actrița Costinela Ungureanu, înregistrat după premiera spectacolului.

Foto credit: Cristian Floriganță

Absolventă a Universității din Craiova, Facultatea de Litere, Departamentul de Arte (2014 Master în Arta Actorului), Costinela Ungureanu este actriță a Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova din anul 2016. În 2021 a fost nominalizată la Premiul UNITER, categoria cea mai bună actriță în rol secundar, pentru interpretarea rolului Alexandra din spectacolul „Inimă și alte preparate din carne”, de Dan Coman, regia Radu Afrim. Iar la începutul lui februarie 2022, când a avut loc premiera „Femeia mării”, de Herik Ibsen, în regia lui Andriy Zholdak, a demonstrat forța dramatică de care este capabilă prin personajul Ellida, primul său rol principal de o asemenea amploare. Costinela Ungureanu, Ellida lui Zholdak, este o actriță remarcabilă. O afirmă George Banu, în calitate de consilier artistic al spectacolul „Femeia mării”, și este și convingerea regizorului Andriy Zholdak.

Cine este Ellida, așa cum o vede Zholdak, din perspectiva schimbărilor aduse textului lui Ibsen?

Ellida, cum spune și Zholdak, Ellida secolului nostru, Ellida care trăiește în 2022, chiar în 2024, zicea el la un moment dat, este o femeie actuală, o femeie cu gesturi pe care le vedem zilnic pe stradă sau la cei din jurul nostru, este o femeie mutilată de societate, de trăiri, de povești, de vise neîmplinite, de dorințe… Este precum o oglindă care s-a spart și pe care încercăm să o reconstruim, asemenea unui puzzle, dar în care piesele nu se mai îmbină perfect. Și atunci ea rămâne o oglindă diformă, incompletă.

Când a fost prima ta întâlnire cu textul lui Ibsen, Femeia mării?

Prima întâlnire a fost în 2008, pe undeva prin aprilie, mai. Mi-aduc aminte perfect momentul. Robert Wilson a fost într-un eveniment ce a avut loc la Teatrul Național din Craiova (n.red. Festivalul Internațional Shakespeare). Atunci urma să dau admiterea la teatru, la facultate și, ca orice viitor student, niciodată nu absentam de la spectacole și de la evenimentele care aveau loc la teatru. Așa că am fost spectator la acel spectacol, Femeia mării. Nu știam textul. Auzisem de Ibsen, dar aveam multe de citit ca să prind din urmă oamenii de teatru. Iar impactul puternic a fost nu neapărat textul, cât montarea respectivă. Mi-am dat seama că se poate face teatru și altfel decât eram eu obișnuită să văd. Și, sinceră să fiu, atât de tare mi-a luat ochii ceea ce vedeam pe scenă, că textul acela de atunci, din spectacol aproape că nici nu mi-l aduc aminte. În schimb îmi aduc aminte imagini care și acum mi-au rămas destul de pregnant pe retină.

Între timp ai citit piesa lui Ibsen Femeia mării. Ce fel de relație ai reușit să stabilești cu acest text?

Ibsen este un autor foarte profund, iar eu, necunoscând multe din zona nordului, de exemplu, foarte greu îmi dau seama de subtilitățile textului. Și de multe ori tind să citesc superficial. Cum mi s-a întâmplat când am citit Femeia mării și prima oară, și a doua oară. Mi s-a părut un text destul de puțin puternic. Nu m-a impresionat prin nimic. Nici povestea… Finalul mi s-a părut destul de nefericit… Dar, în urma lucrului la spectacol și cu ajutorul lui Andriy Zholdak, care ne-a povestit foarte multe lucruri despre lumea lor, și foarte multe pe care noi, ca actori, le citeam, repet, destul de superficial, mi-am dat seama cât de profund este textul.

Cum ți-a cerut Zholdak să fie Ellida, pe ce punea accent la repetiții?

Pentru mine este un avantaj, un extra avantaj, faptul că am lucrat la acest personaj cu Andriy Zholdak, un regizor care lucrează cu materialul pe care îl are. El nu a venit cu o preconcepție vizavi de acest personaj. Deși mă gândesc că știa cam ce ar vrea să facă și cum ar vrea să lucreze cu actrița. Dar ce am simțit eu la lucrul cu el, la scenă, a fost că pornea de la mine. Tot ce îmi cerea să fac pe scenă era de la mine, pentru mine și cu mine. Nu-mi aduc aminte să fi fost vreun moment în care să îmi fi cerut ceva ce nu face parte din mine și din personalitatea mea.

La conferința pe care a susținut-o înaintea premierei, Zholdak și-a exprimat încrederea că vei ajunge o mare actriță de dramă. Cum a fost comunicarea ta cu el în toată această perioadă?

Când am intrat în acest proiect, nu am făcut-o exact pentru Ellida. Trebuia să încerc două personaje. După câteva repetiții, am lucrat și eu Ellida și atunci el și-a dat seama că vrea să lucreze cu mine pentru acest personaj. Îmi aduc aminte că din prima clipă a existat o conexiune perfectă între mine și el. Atât de bine și de repede înțelegeam unul de la altul ce vrem încât, de multe ori, nici nu aveam nevoie de cineva să traducă. La un moment dat, în timpul repetițiilor se întâmplau tot felul de lucruri amuzante. Eu apucam să le traduc oamenilor de la tehnic, de exemplu, ce spunea Zholdak înaintea colegei noastre, Corina Druc, care se ocupa de traducere. Ajunseserăm să ne potrivim atât de bine încât… nu știu… O astfel de întâlnire mi se pare că ți se poate întâmpla o dată în viață sau niciodată. Auzisem foarte multe povești urâte despre Andriy Zholdak. Când m-am dus la casting, nici nu cred că îmi doream în totalitate să fac parte din proiect, cumva îmi era teamă. Când am aflat că o să încerc un alt rol, nu rolul principal, mi-a fost destul de comod. M-am gândit că o să lucreze cu altcineva rolul principal și atunci tot stresul va fi pe acea persoană, nu pe mine. Eram împăcată cu gândul că nu o să am unu la unu contact cu el la repetiții. Când am trecut la scenă și am încercat și eu Ellida și, ulterior, el ne-a spus că o să încerce să construiască personajul cu mine, mi-am dat seama că ne potrivim foarte bine la lucru. Mi-a dispărut teama și m-am aruncat cu capul înainte și nu m-am mai gândit la nimic altceva. Am zis ok, eu am încredere sută la sută în omul acesta. El a avut și mai mare încredere în mine și, cumva, ne-am potrivit. Asta a fost, ne-am potrivit. Nu-mi place cum sună „a existat chimie între noi”, dar chiar asta s-a întâmplat.

Foto credit: Cristian Floriganță

Simți că a schimbat ceva în tine radical, definitiv?

Cu siguranță, faptul că am lucrat atât de intens la un personaj, fiind, practic, primul meu personaj de întindere atât de mare – e un spectacol de patru ore, în care eu stau 90 la sută din timp în scenă – și faptul că am lucrat foarte mult, am lucrat zilnic, nu am stat și m-am uitat la colegii mei cum lucrează… În primul rând, acestea sunt motivele pentru care de acum încolo sigur o să repet altfel, o să privesc altfel un rol, o să mă raportez altfel la colegi, la regizor, cu siguranță am căpătat mai multă încredere în mine… Faptul că, în construcția rolului, am lucrat și pe parte fizică, dar și pe parte spirituală, multe lucruri pe care nu le-am făcut până acum nici în viața de zi cu zi, nici pe scenă… Cred că astea sunt lucruri care m-au schimbat în bine. Chiar mi se pare că am crescut ca actriță. Deși toate rolurile te schimbă, te modelează, te șlefuiesc ca actor, acest rol, de departe, m-a maturizat.

Ai repeta o astfel de experiență?

În general, atunci când mă angajez în ceva, nu renunț, indiferent cât de greu mi-ar fi. Niciodată nu mi s-a întâmplat să spun ”gata, asta nu mai e pentru mine”. Dar, la lucrul cu el, de cel puțin două ori, îmi aduc aminte că mai aveam foarte puțin și renunțam. A fost greu. Cu timpul, sunt sigură că voi uita toate momentele grele pe care le-am trăit. Cum suntem noi oamenii, avem tendința de a păstra în memorie lucrurile frumoase… În momentul de față, spun că nu aș mai avea forță să repet la fel în viitorul apropiat. Dar cu siguranță mi-ar plăcea să mă mai întâlnesc cu el la lucru. Măcar o dată!

Cum ai spus și tu, practic duci cele patru ore aproape de una singură. Care sunt punctele tale de sprijin, pentru a putea duce acest spectacol?

Nu știu dacă m-am gândit vreodată la puncte de sprijin. Pentru că ce am făcut de-a lungul repetițiilor a fost mult mai greu decât ce a rămas efectiv în spectacol. Chiar mă gândeam la un moment dat, înainte de premieră – premiera a fost chiar primul șnur, prima repetiție generală – că noi avem material pentru patru spectacole de patru ore, nu unul singur. Așa că, atunci când am jucat spectacolul, nu m-am gândit că este greu, pentru că aveam antrenament pentru încă alte trei. Cu siguranță, și asta se întâmplă de fiecare dată când joci un spectacol, sprijinul principal sunt partenerii de scenă. Mi s-a întâmplat de foarte multe ori în timpul repetițiilor să simt acest sprijin. Mai devreme am povestit că mi s-a întâmplat în timpul repetițiilor să nu mai pot și să spun gata, vreau acasă, nu mai pot. Partenerul meu de scenă, Nicolae Vicol, a fost acolo ca un stâlp pe care nu îl poate dărâma niciun buldozer. Așa l-am simțit. Partenerii de scenă constituie un sprijin fără de care nu te poți descurca. Cei din spate… Momentele… De exemplu, puteam să îmi găsesc echilibrul după un moment de efort mare în următoarea scenă, în care nu aveam de sărit într-un picior. Și atunci aveam timp să mă refac, deși nu stăteam degeaba. Dar partenerii de scenă sunt punctul de echilibru în momentele dificile.

Decorul a fost un punct de sprijin sau o provocare?

A fost o provocare, ca să mă exprim frumos. Nu-mi face cinste să vorbesc așa, dar prefer să spun adevărul, decât să împachetez o minciună într-un ambalaj frumos. Cred că a fost un obstacol, mai degrabă, decât o provocare acest decor. Pentru că, lucrând foarte mult cu apă, la repetiții s-a întâmplat de foarte multe ori să cad și să mă lovesc, pentru că aluneca foarte tare, nu era făcut pentru așa ceva. Nu era făcut pentru a lucra cu apă în scenă. Când un decor nu este făcut pentru ce urmează să îl folosești în scenă, clar este ceva ce te încurcă. Dar, până la urmă, și pe asta am luat-o ca pe o construcție a personajului. Și am zis ok, dacă e să mi se întâmple ceva, face parte din viața Ellidei.

Cum este Ellida ta? De ce consideri că este o Ellida a zilelor noastre, a anului 2022 sau chiar a viitorului apropiat, cum spuneai că a zis Zholdak?

Astea sunt vorbele regizorului. El a construit acest rol principal cum și-a dorit el. Și prin faptul că a numit-o Ellida secolului nostru cumva eu cred că el s-a limitat. Din punctul meu de vedere, această Ellida cred că s-ar fi putut juca și în secolul 19, de exemplu. Tot ce face ea, toate trăirile ei, toate acțiunile ei, toate reacțiile ei, dorințele… și povestea ei, a vieții ei cred că le poate trăi o femeie în orice perioadă, și din trecut, și din viitor, și din prezent. Faptul că el a numit-o Ellida secolului nostru… nu-i găsesc neapărat motivarea pentru care a numit-o așa. Eu regăsesc această femeie în toate timpurile. Iar Ellida mea, cum m-am gândit de multe ori, sunt eu. Sunt eu, Costinela Ungureanu, cu un alt nume, într-o seară, într-o viață, într-o lume în care îmi trăiesc poveștile nespuse, poveștile poate negândite, poveștile care încă nu s-au întâmplat sau care s-au întâmplat și nu le-am spus nimănui… Sunt eu, cu toate ale mele. Cu viața mea, cu copilul meu, cu aripile mele frânte, cu dorințele mele, cu împlinirile mele, cu bolile mele, cu frumusețile mele, cu slăbiciunile mele… Sunt eu. Simt atât de mult că sunt eu în acest personaj încât, când vorbesc despre Ellida, nu mă gândesc decât la mine. Și mă regăsesc în întregime în el.