Elise Wilk: ”În România există o singură rezidență pentru dramaturgi, iar ea este oferită de o instituție independentă și nu de un teatru de stat.”

Urmașii lui Caragiale. Cui îi pasă de dramaturgia românească? – Interviu cu Elise Wilk

I.L.Caragiale, cel care avea să fie declarat mai târziu ”dramaturgul național”, a fost nevoit, la vremea lui, să deschidă o berărie ca să-și câștige traiul, fiindcă nu putea face asta din scris, iar frustrarea alimentată în el de starea socială și politică a țării în care se născuse l-a făcut să o părăsească imediat ce a avut mijloacele și să-și trăiască restul vieții la Berlin. Ce facem noi astăzi pentru ca ”urmașii lui Caragiale”, dramaturgii români de azi, să nu treacă prin aceeași frustrare?

După toate discuțiile despre absența unei dramaturgii locale valoroase, care au ocupat anii 90 și o bună parte din anii 2000, numărul pieselor românești noi din repertorii a crescut, dar s-a schimbat oare mentalitatea (a directorilor, a regizorilor, a actorilor, a criticilor, prin urmare și a publicului) conform căreia spectacolele bazate pe piese noi nu se pot compara cu cele plecând de la piese de Shakespeare sau Cehov? Cum se simte dramaturgia românească după 30 de ani de la schimbarea de regim, care a coincis cu dispariția cenzurii politice în teatru? În pregătirea unei noi cărți am încercat să aflu care e condiția dramaturgului român de la cei mai cunoscuți și mai apreciați dintre ei. Vom relua în Scena.ro răspunsurile lor la întrebările mele pe parcursul acestui an, în fiecare număr al revistei. Continuăm discuția pe această temă cu Elise Wilk, reprezentantă a minorităților germană și maghiară din România anului 2019. 

Elise Wilk – Foto Alina Andrei

Elise Wilk: ”În România există o singură rezidență pentru dramaturgi, iar ea este oferită de o instituție independentă și nu de un teatru de stat.”

• Care sunt cele mai dificile aspecte ale scrierii de teatru într-o altă limbă decât cea maternă?

• Eu provin dintr-o familie mixtă, am crescut bilingv, am învățat ambele limbi (româna și germana) în același timp și am scris, la început, atât în germană cât și în română. Între timp, scriu numai în română – pentru că gândesc în română, pentru că așa simt, pentru că trăiesc în România, vorbesc româna în 70-80% din timp, iar realitatea care mă înconjoară e, în mare parte, românească. Singurul text pentru teatru în limba germană a fost o piesă de teatru scrisă în 2017 pentru secția germană a Teatrului Gong. Mi s-a părut mai ușor pentru că în germană te poți juca mai mult cu cuvintele, rimele sunt mai haioase, în general umorul de limbaj e mai puternic. Am tradus textul în română pentru supratitrări și mi s-a părut că nu sună la fel de bine. În plus, am fost 100% sigură că dacă ar fi trebuit să scriu în română aș fi scris cu totul alt text.

• Cât de legate sunt temele pe care le tratezi de aspectele multiculturale ale existenței tale?

• E foarte interesant, până la începutul lui 2019 scrisesem 16 piese și nici măcar una singură nu era legată de aceste aspecte. Dar am fost mereu sigură că aceste teme vor ieși la iveală mai târziu. Ceea ce s-a întâmplat, dar nu din proprie inițiativă, ci fiind provocată din exterior. Așa s-a întâmplat ca în acest an să scriu pentru prima dată ceva legat de aspectele multiculturale ale existenței mele.

• Un teatru independent de limbă maghiară, Yorick Studio din Târgu Mureș, mi-a propus să scriu un text despre cum percep eu migrația, din punctul de vedere al unui etnic german care a decis să rămână în România. Emigrarea masivă a sașilor de la începutul anilor 90 – rezultatul unui proces care debutează în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial și continuă în timpul regimului comunist – e un subiect despre care nu s-a prea vorbit în teatru.

• A rezultat Dispariții, un text foarte personal (poate cel mai personal text al meu de până acum) despre o familie de sași care traversează diferite perioade ale istoriei (din 1945 până la începutul anilor 2000) și despre modul în care contextul istoric schimbă această familie.

• A fost foarte ușor și în același timp foarte greu de scris. Mă trezeam uneori în mijlocul nopții și mă gândeam că nu e bine ce am scris, că unii o să spună că în realitate nu a fost așa, probabil i se întâmplă oricui care scrie despre perioade din istorie pe care nu le-a trăit. Pe de o parte scriam despre lucruri pe care le cunosc, pe de altă parte despre lucruri pe care nu le cunosc. O mare parte din text se bazează pe întâmplări reale. M-am documentat foarte mult, am luat informații din interviuri pe care le făcusem chiar eu cu supraviețuitorii deportărilor în Siberia sau cu etnici germani care au emigrat înainte și după 1990, am citit cărți de istorie orală care conțin mărturii ale acestora, documente de arhivă, articole din presă, dar textul final s-a bazat foarte mult și pe experiențele mele personale. Plecarea celorlalți în străinătate a fost parte din viața mea mereu. Când m-am născut, la începutul anilor 80, jumătate din familia mea era deja plecată din România, iar rudele le-am cunoscut din fotografii. De multe ori trebuie să mă justific când sunt întrebată de ce am ales să rămân aici. E o întrebare care mi se pune de aproape 30 de ani, așa că m-am obișuit cu ea. Cu toate acestea, am detectat la mine un sentiment de inferioritate a celui care a rămas: mereu mă întreb dacă decizia mea de a nu pleca din România nu e cumva percepută de ceilalți ca o ratare. Și despre asta vorbește textul Dispariții. Cred că acest text, tocmai pentru că abordează teme care îmi sunt atât de familiare și în același timp atât de îndepărtate, a schimbat foarte multe în mine. Acum realizez cât de necesar a fost să îl scriu.

• În câte limbi au fost traduse piesele tale? Cum te raportezi la traducere ca proces creativ, cât de îndeaproape o supraveghezi (sau nu)? Ești tu însăți traducătoare de dramaturgie din limba germană – cum vezi procesul de traducere din această poziție?

• Până acum sunt zece limbi: engleză, germană, franceză, italiană, maghiară, bulgară, cehă, rusă, greacă, norvegiană. Dacă cunosc limba, pot să supraveghez traducerea. Dar de cele mai multe ori nu o cunosc, așa că merg pe încredere. Sunt traducători care îmi scriu mereu și au întrebări legate de text, alții nu mă contactează deloc. Pe de altă parte, și eu contactez foarte rar autorii când traduc. Cred că cei mai buni traducători de teatru sunt dramaturgii. E mult mai mult decât să redai corect înțelesul unor cuvinte. Ca scriitor poți crea atmosferă prin cuvinte, iar atmosfera trebuie să rămână acolo și în cazul traducerii. Trebuie să fii foarte atent să nu strici ritmul și muzicalitatea textului în limba originală, ai o responsabilitate foarte mare față de autor și cred că acest lucru îl realizează cu adevărat numai cel care scrie, la rândul lui, teatru.

• Ca traducător poți “importa” texte din afară și să contribui astfel la repertoriile teatrelor, umplând niște goluri, acolo unde ele există. Sau poți descoperi un autor și să-l promovezi. Pe mine m-au ajutat mult cei care mi-au tradus textele în alte limbi.

• Ce înseamnă pentru tine un mediu teatral favorabil dramaturgiei originale? Din experiențele pe care le-ai avut până acum ai găsit un asemenea mediu favorabil și dacă da, unde anume? Ce-i lipsește mediului teatral din România (daca îi lipsește) pentru a fi un asemenea spațiu?

• Am să vorbesc despre teatrele de stat pentru că în ultima vreme majoritatea textelor mele au fost montate în teatre de stat. Mă bucură faptul că în ultimii ani au început să fie mai deschise către dramaturg. Cu toate acestea, cred că dramaturgul încă nu este luat în serios pe deplin. Mediu favorabil înseamnă pentru mine: să fii invitat la repetiții, să fii parte din echipa de creație, chiar și atunci când nu e vorba de un text comisionat. Mediu favorabil înseamnă să simți că ți se oferă încredere și respect. Există teatre care se laudă că promovează dramaturgia contemporană autohtonă. Mi se pare, de exemplu, extraordinară inițiativa Teatrului Național din Timișoara de a organiza un concurs de texte în urma căruia piesa câștigătoare este montată. E o oportunitate mai ales pentru dramaturgii aflați la început de drum. Dar dacă faci un lucru, atunci îl faci până la capăt. Eu am câștigat concursul de texte în 2015 și mi s-a întâmplat ca regizorul să refuze absolut orice contact cu mine. Era vorba de un text montat în premieră, iar eu până să înceapă repetițiile mai scrisesem un draft față de textul inițial. Regizorul a refuzat să citească al doilea draft și a spus că nu-i place ca dramaturgul „să se amestece în treaba lui”. De la secretariatul literar am fost asigurată că „e un regizor foarte bun, doar că nu îi prea place să comunice”. Adică tu, ca teatru, produci un spectacol după un text contemporan în premieră și pentru asta alegi un regizor căruia nu-i place să lucreze cu dramaturgul? Au ales varianta cea mai comodă, care evident nu a fost benefică. Spectacolul nu a ieșit bine, acolo nu mai era textul meu.

• Un mediu favorabil am găsit, de exemplu, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Acolo mi-a fost comisionat un text într-o perioadă foarte aglomerată – eu tocmai terminasem de scris două alte texte unul după altul, acesta urma să fie al treilea, am avut la dispoziție puțin timp pentru scrierea lui și aș fi putut oricând să clachez sau să rămân fără idei. Cu toate acestea am simțit foarte multă încredere, și asta m-a motivat enorm.

• Mediu favorabil înseamnă să te simți încurajat să scrii în continuare. Ce mă deranjează și ce contribuie la mediul nefavorabil e imaginea destul de proastă a dramaturgiei românești care e promovată de unii critici de teatru. Își încep cronicile scriind că erau sceptici cu privire la spectacol, având în vedere că e după un text românesc. Sau vorbesc tot timpul de „criza dramaturgiei”. Mă întreb câți critici de teatru citesc și textele, nu doar văd spectacolul. S-a întâmplat recent ca un critic să vină la o premieră absolută cu un text de-al meu și în cronică să scrie un fel de sinopsis care nu corespundea deloc cu ceea ce s-a spus/văzut pe scenă. Fiind un spectacol de monoloage, unde actrițele stăteau pe scaune, era într-adevăr dificil de urmărit și un singur moment de neatenție putea să te facă să pierzi povestea. Dar măcar atunci ceri textul.

• Nu în ultimul rând, mediu favorabil înseamnă să oferi rezidențe. Până acum există la noi o singură rezidență pentru dramaturgi, iar ea este oferită de o instituție independentă (Reactor de creație și experiment de la Cluj), și nu de un teatru de stat.