Premiile Europa pentru Teatru 2017. Teatrul ca formă de rezistență

Cea de a 16-a ediție a Premiilor Europa pentru Teatru, desfășurată la Roma între 12 si 17 decembrie 2017 nu a fost lipsită de dramă. Dacă la alte ediții eventualele tensiuni erau provocate de alegerile juriului și de absența unor favoriți de pe lista finală de premianți, de această dată chestiuni mai serioase au marcat cea mai consistentă întâlnire a oamenilor de teatru europeni. Unul dintre premiați, regizorul sloven Jernej Lorenci a lipsit din cauza morții unuia dintre actorii săi favoriți, plecat dintre cei vii în chiar zilele Premiilor. Regizorul rus Kirill Serebrennikov nu a putut participa fiind arestat la domiciliu, cu pașaportul confiscat de autoritățile ruse. Anchetat pentru o presupusă fraudă din fonduri publice, Serebrennikov este un ”exemplu” de tratament excesiv, tipul de faptă de care este el acuzat – și e un scandal internațional această acuză contestată de observatorii culturali de la fața locului – fiind de obicei cercetată cu acuzatul în stare de libertate.

Dar politicul interferează tot mai mult în aceste vremuri cu scena culturală, iar efectul este radicalizarea artiștilor și generarea unui teatru al rezistenței ideilor. Acela/aceea care gândește nu poate fi ușor păcălit/ă de propagandă și nici speriat/ă de retaliere din partea oficialităților.

Și chiar dacă nu există curaj în absența fricii, unii dintre artiștii premiați la finele anului trecut la Roma au demonstrat că arta lor e mai presus de această frică, devenind un exemplu pentru spectatorii lor. Ei sunt ilustrarea unui paradox: dacă teatrul a fost o formă de rezistență în timpul regimurilor totalitare din Europa, el devine din nou astăzi, pe fondul unor noi tulburări sociale și politice, o formă de rezistență împotriva comportamentelor totalitare în postcapitalism. Dacă admitem cunoașterea ca principal capital al acestei noi ere (Peter Drucker, Post-Capitalist Society, 1993), atunci rolul teatrului poate redevini unul de prim plan, ca instrument esențial de transmitere a cunoașterii, a ideilor și opiniilor.

Un teatru care are ceva de spus pentru lumea de azi –  pare să fi fost, din fericire pentru această reușită ediție a Premiilor Europa pentru Teatru, principiul de selecție a câștigătorilor, poate chiar dincolo de cel estetic. Cel puțin pentru una dintre cele două secțiuni ale acestor premii – Premiile Europa Realități Teatrale – ajunsă în 2017 la cea de a 14-a ediție.

Dar să luăm aceste ”realități teatrale” pe rând:

Fără titlu – Alessandro Sciarroni

Italianul Alessandro Sciarroni e greu de introdus într-un ”sertar” predefinit: cu un background din artele vizuale, activând o vreme ca actor, apoi schimbând registrul înspre dans și coregrafie, combinate cu performance și arta conceptuală, Sciarroni e pasionat de poezie și de știință, și caută permanent forme de a le introduce în creațiile sale adesea centrate pe deconstrucția corpului. ”Avem poezie în corpurile noastre, trebuie numai să descoperim cum să o accesăm”, a spus el la întâlnirea care i-a fost dedicată, moderată de Rodolfo di Giammarco, criticul ziarului La Repubblica. Artistul italian a făcut și o demonstrație în acest sens, pentru participanții la discuție, performând împreună cu o altă artistă un fragment din performance-ul lui Cowboys, constând într-un joc coregrafiat cu oglinzile. Fiecare dintre cei doi performeri țineau cu ambele brațe câte o oglindă, potrivită de la mijloc în sus, decupându-și astfel corpurile și ”oferind” jumătatea de sus spectatorilor, care se reflectau în oglinzi în funcție de mișcările celor doi. ”Alessandro este inspirat de body art-ul anilor ’90 și face publicul să împartă cu performerii un fel de zonă neutră în care timpul nu mai există. Privitorul este impresionat de mișcările exterioare și de ideea fragilității ființei umane. Acest tip de performance contemporan nu este foarte prezent în teatrul italian”, a spus Velia Papa, directoare a Marche Teatro, care a produs în trecut creații ale lui Sciarroni. (http://www.marcheteatro.it/)

Performance-ul prezentat la sfârșitul dezbaterii ce i-a fost dedicată artistului italian a fost mai interesant chiar decât spectacolul lui din aceeași seară, Untitled, cu subtitlul I will be there when you die (Voi fi acolo când mori), un exemplu al caracteristicilor acestui creator, evocate de către vorbitori: extaz, obsesie, repetiție. În Untitled, care e parte dintr-o trilogie numită Will you still love me tomorrow? patru bărbați tineri intră pe rând în scenă și își demonstrează abilitățile de jongleuri. Declarată o piesă ”despre trecerea timpului” și o ”meditație despre lupta artistului cu gravitația și cu propria-i fragilitate”, Untitled este foarte puțin mai mult decât o demonstrație de performanță acrobatică a unor foarte buni jongleuri. Intensitatea crescută treptat a ritmului de aruncare a măciucilor și micile mișcări coregrafiate care intervin spre final pot fi considerate elemente performative, însă acestea sunt extrem de discrete, lăsând să primeze capacitatea de a menține în aer tot mai multe măciuci care ține, ce-i drept, publicul cu sufletul la gură. Se prea poate ca aceasta să fie ”zona neutră în care timpul nu mai există” împărțită de artiști și public. Pentru curioși, spectacolul poate fi văzut online aici: https://vimeo.com/100901329

Numărătoarea inversă: NO 99

Teatro NO 99 a fost înființat în 2005 la Talinn, în Estonia, de către Ene-Liis Semper, video-artistă și creatoare de performance-uri și soțul ei Tiit Ojasoo, regizor de teatru. La întâlnirea care le-a fost dedicată în cadrul Premiilor Europa pentru Teatru cei doi și-au amintit că în epoca post-sovietică teatrul estonian a înregistrat o derivă – ”ce facem când ne pierdem dușmanul?” – care l-a făcut să eșueze în comedie facilă pe de o parte, dar și, din fericire, în teatru politic pe de altă parte. Sună familiar?

Parte din această mișcare a teatrului politic, Teatro No 99 a decis că fiecare spectacol din cele 99 pe care le vor produce înainte de a se desființa, numărate în sens invers, va avea valoare de manifest și o estetică diferită. Decizia de a crea un număr finit de producții adaugă implicit un strat de poeticitate demersului lor, accentuând natura efemeră a teatrului, dar ajută și la menținerea unui conținut relevant: ”Avem un timp limitat pentru a face teatru, deci trebuie să ne concentrăm. Să ne întrebăm permanent ce vrem să spunem cu teatrul pe care îl facem.” Un bun exercițiu pentru păstrarea relevanței teatrului produs, exercițiu care ar merita să fie făcut de mulți regizori de serie care uită de unde au plecat când și-au ales acest mijloc de expresie. Revenind la Teatro NO99, ei nu numai că nu-și permit să uite, dar îi obligă și pe alții să-și amintească exact care le este menirea. Spectacolul lor Unified Estonia Assembly (No 75) a constat în înființarea unui partid politic și organizarea tuturor acțiunilor ce țin de o campanie electorală, cu un calendar comun cu al campaniei reale din Estonia. S-ar putea spune că Unified Estonia Assembly (No 75) a fost un climax al performativității, spectacolul constând în crerea unei mișcări politice fictive menite să demascheze populismul partidelor politice reale, înscrise în cursa electorală. Compania a declarat într-o conferință de presă înființarea unui nou partid, care avea o identitate vizuală, un imn, slogane și reprezentanți pentru Parlament, ”jucați” de actorii companiei. Timp de șase săptămâni ei au jucat ”jocul politic”, la concurență cu politicienii de carieră, promițând ”totul pentru toată lumea” dacă vor fi aleși și ajungând să atingă rapid, conform prognozelor, un procent de 20% din intenția de vot, ceea ce a alarmat întreaga clasă politică. ”Un exemplu interesant de teatru politic și o reinventare radicală a posibilului rol pe care artele spectacolului l-ar putea avea în societățile democratice contemporane”, este descris spectacolul pe pagina companiei.

Spectacolul prezentat în cadrul Premio Europa pentru Teatru, Filth (No43) a produs deopotrivă șoc și fascinație în rândul spectatorilor specializați care umpleau sala. Într-un fel de ring cu al patrulea perete din sticlă membrii companiei bat un ritm obsesiv cu picioarele scufundate într-un noroi care va cuprinde în cele din urmă totul: hainele lor impecabile, coafurile îngrijite, pielea tot mai dezgolită, pereții spațiului de joc. Stropii de noroi sunt ridicați în aer de mișcările performerilor, mai întâi bine măsurate, apoi tot mai agresive, chiar brutale, simulând parcă prin gesturi exterioare o amplă serie de deraieri comportamentale manifestate implicit în relațiile contemporane: de la cele personale, la relațiile de prietenie sau de muncă. Fascinant studiu fără cuvinte al speciei umane, săpând intens dincolo de aparențe, Filth (No43) nu e numai greu de jucat, ci și greu de privit, el dând permanent de lucru spectatorului care traversează, privindu-l, stări contradictorii, ca într-un roller coaster emoțional. Am fost pe rând amuzată, contrariată, uimită, scârbită, revoltată, speriată, alarmată, din nou amuzată, dar niciodată plictisită, fiindcă spectacolul e dens, inteligent construit și mai ales ARE CEVA DE SPUS! Ceva important, esențial chiar, despre noi toți. Un trailer al spectacolului poate fi văzut aici.

NO43 filth – photo by Tiit Ojasoo

Spectacolul a fost declarat de regizorul Theodor Cristian Popescu ”un spectacol pe care mi-ar fi plăcut să-l fac cu Florin Fieroiu” – în articolul său din Scena.ro despre Biennale din Venetia 2017, pe care vi-l recomand călduros!

Mai multe detalii despre No99 pe website-ul lor, unde sunt descrise toate spectacolele create până acum, cu fotografii și video.

Cum se înarmează etnia romă: Yael Ronen

Se iau câțiva actori romi multidisciplinari din diverse țări europene sau nu, se scrie un scenariu plin de umor inteligent și autoironie, dar cu accente de necesară gravitate, se aplică un tratament glamour pentru decor, costume și machiaj și se asezonează cu biți ultracontemporani, întrerupți la momente potrivite de cântece roma cântate live. Rezultă din această combinație Roma Armee, adică un boost nebunesc de energie pură, iar dacă unii critici conservatori (printre care jumătate din numeroasa delegație română la Premiile Europa pentru Teatru) ies din sală în primele 15 minute se cheamă că succesul scontat a fost atins! Personal, am găsit că e un motiv de mândrie națională faptul că în distribuție a fost inclusă actrița româncă de etnie romă Mihaela Drăgan, activistă pentru drepturile roma.

Mai mult, aș declara Roma Armee o adevărată torpilă teatrală care a explodat în cadrul Premiilor Europa pentru Teatru, aruncându-și schijele strălucitoare în conștiința mai mult sau mai puțin vinovată a tuturor celor prezenți. Unii n-au suportat ”atacul” și au ieșit din sală: nu e ușor probabil să vezi pe scenă reprezentanții (unii dintre ei autodeclarați queer) unei minorități blamate pentru tot ce e mai rău în Europa ”empowered” de o artistă inteligentă și liberă, întruchipare a unui nou tip de ”cool”, pentru care corectitudinea politică nu e o ”blasfemie”, ci o a doua natură, o artistă provenind din Israel și care trăiește la Berlin, pe numele ei Yael Ronen.

Ronen a descins la discuția care i-a fost dedicată în cadrul Premiilor Europa însoțită de o mică ”curte” din care făceau parte soțul ei, părinții, bona și copiii, dintre care unul foarte mic și foarte nemulțumit că atenția mamei lui e furată de altceva, drept pentru care a marcat cu acutele lui întreaga conversație. Celălalt, mai mare, și-a însoțit mama pe scenă, când și-a ridicat premiul. O prezență blondă, ultrafeminină și foarte colorată, genul divei care șochează și fascinează în același timp, creatoarea de origine israeliană face un teatru ”în care poți vorbi liber despre rușine, vină, istorie însângerată, etc”, așa cum sintetiza unul dintre vorbitori. O altă mostră extrem de relevantă a acestui teatru a constat în lectura unui act din Situația (The situation), piesă scrisă și regizată de Ronen la Teatrul Maxim Gorki din Berlin, având-o în prim plan pe minunata actriță de origine israeliană Orit Nahmias. The Situation vorbește cu un umor incredibil – și potențial scandalos – despre o situație deosebit de gravă, dureroasă pentru milioane de oameni din Orientul Mijlociu, dintre care peste 30.000 de mii de israelieni și aproximativ 5000 de sirieni s-au mutat la Berlin în ultimii ani, refăcând în cartierul Kreuzkölln o vecinătate mai prietenoasă decât în țările de unde provin. Printre ei se numără și Yael Ronen care lucrează acum cu Teatrul Gorki, dar a înființat și Yael Ronen Ensemble, din care fac parte actori din Israel, Palestina și Germania. Dacă politica nu poate, măcar arta să ne arate ce înseamnă bună înțelegere.

Un trailer al spectacolului Roma Armee poate fi văzut aici:

Viața noastră sintetică: Susanne Kennedy

Dintr-un alt fel de rezistență pare să se fi născut teatrul regizoarei Susanne Kennedy, de origine germană dar lansată în teatrul olandez, după relocarea, din motive personale, în Olanda. O rezistență la stilul de joc al școlii germane, așa cum a subliniat chiar ea în discuția care i-a fost dedicată la Premiile Europa: ”Din cauza sălilor de joc foarte mari actorii germani sunt nevoiți să strige, să facă gesturi ample, dezvoltă un stil de joc prin care să-și ”umfle” prezența pe scenă, să fie mai vizibili. Am vrut cu totul altceva.”

Altceva-ul se traduce pe scenă în voci distorsionate, peruci și machiaj care ascund actorul sub o piele falsă, sintetică, accentuând senzația de prezență străină, în sensul de alien sau chiar de uncanny (ciudat, misterios și neliniștitor în același timp, după Freud). ”Încerc să hipnotizez spectatorii, să-i fac să se simtă transportați și să piardă simțul timpului. Lucrând cu măști, actorii devin sculpturi scenice, iar asta creează o tensiune pe scenă”, a mai spus Kennedy. Sinteticul face parte din viața noastră de azi, crede regizoarea, ”vine din consumul de media, din acest sentiment trash pe care ni-l creează, din faptul că ne trebuie mai mult timp să incorporăm realitatea, să ne conectăm la ea. Suntem deja cyborg-i și nu vedem asta exprimat în teatru”.

În spectacolul prezentat la Premiile Europa pentru Teatru, Virgin Suicides, inspirat de cartea lui Jeffrey Eugenides cu același titlu, dar îndepărtându-se destul de mult de aceasta – regizoarea lucrează adesea plecând de la cărți pe care însă le transformă în scripturi foarte personale – se regăseau toate caracteristicile menționate mai sus. Actorii – toți bărbați – purtau măști, machiaje, peruci și costume somptuoase, de inspirate din estetica manga, și rosteau textul cu voci distorsionate, mișcându-se extrem de puțin. Cu greu puteau fi deosebiți de două păpuși de aceeași mărime plasate în lateralele scenei. Dar mai exista în spectacol și o dimensiune multimedia extrem de complexă și elaborată, o țesătură de imagini și sunete emise din mai multe ecrane care făceau parte din decor și care generau o sumă de senzații spectatorului contribuind la hipnoza de care vorbea regizoarea, foarte asemănătoare cu dependența media de care suferim în secolul 21. Aici însă ”bombardamentul” era atent controlat și impregnat de aceeași stilistică regăsită în celelalte elemente ale spectacolului, inspirată din atmosfera halucinantă a piețelor marilor metropole noaptea, ceva între Times Square din New York și Shibuya Station din Tokyo. O mostră din atmosfera spectacolului se poate vedea dintr-un trailer al spectacolui dar atracția magnetică a acestuia se poate experimenta numai pe viu. Câteva dintre ideile originale ale regizoarei, care îl declară ca model pentru ”teatrul total” pe Artaud reies din acest video interviu creat după modelul spectacolelor ei.

Așa cum am scris imediat după decernarea premiilor, într-un articol publicat pe website-ul Scena.ro, recipienții distincției principale, Premiul Europa pentru Teatru au fost în acest an, la cea de a 16-a ediție, celebrii actori Isabelle Hupert, o adevărată doamnă a scenei și ecranului și Jeremy Irons, un rebel autodeclarat, care a sedus, fără nici un efort special, întreaga audiență (atât la conversația cu el moderată de criticul Michael Billinghton de la The Guardian, cât și în seara premierii).

Au mai fost acordate o serie de premii speciale, pe de o parte unor personalități care au creat punți de comunicare între scena europeană și alte culturi – dramaturgul, poetul, scriitorul și eseistul nigerian Wole Soyinka și regizorul tunisian Fadhel Jaibi – iar pe de alta unui creator cu totul atipic, provenind din artele vizuale și autor al unor opere iconice care combină dansul și teatrul fizic, artistul grec Dimitris Papaioannou (din păcate nici un spectacol al lui nu a fost prezentat live). La secțiunea Returns/Reveniri au fost prezentate spectacole de Giorgio Berberio Corsetti, Peter Stein (care a șocat prin lipsa de viață a unui Richard al II-lea interpretat, fără vreo justificare coerentă, de o actriță) și Robert Wilson – cu un remake creat cu studenți italieni al minunatului său spectacol Hamletmachine de Heiner Müller.

În discursul lui, fascinantul Wole Soyinka a amintit tuturor participanților că ne aflăm pe firul istoriei în etapa post-colonială, dar în continuare gândim adesea ca și cum nu am fi făcut încă acest pas important înspre recunoașterea bogăției fiecărei culturi. ”Toate puterile colonizatoare și-au impus cu forța viziunea lor asupra celor colonizați și au declarat-o mai bună!”. Pe lângă recunoașterea celor mai originali artiști din teatrul european, Premiile Europa au făcut în 2017 și un pas înspre alte culturi, recunoscând contribuția esențială a acestora la ceea ce ne hrănește pe toți, fiindcă tot Wole Soyinka spunea pe bună dreptate că toată arta, de oriunde ar proveni ea, se naște dintr-un ”instinct comun al umanității”.