Mărturii cutremurătoare din realitatea italiană imortalizate pe peliculă

Este noapte. În Grădina Ghetsimani, Isus și ucenicii săi stau culcați pe pământ, când deodată se apropie o mașină cu farurile aprinse. Se oprește și din ea coboară polițiști îmbrăcați în centurioni romani. Urmează sărutul lui Iuda și arestarea lui Isus. Este una dintre scenele suprarealiste din filmul Noua Evanghelie a lui Milo Rau. Două epoci se suprapun: cea actuală cu cea a mitului lui Hristos. Lucrarea i-a fost comisionată regizorului elvețian de către orașul Matera pentru 2019, an în care localitatea din sudul Italiei a fost una dintre Capitalele Europene ale Culturii. Tot aici s-au născut în 1964 Evanghelia după Matei a lui Pier Paolo Pasolini și în 2004 Patimile lui Hristos de Mel Gibson. Încă există locul crucii înfipte în pământ. Tot acolo va urma să fie răstignit și protagonistul lui Milo Rau, camerunezul Yvan Sagnet. Este pentru prima dată că Isus are pielea de culoare închisă.

Vestitul regizor vede în Isus un revoluționar. Yvan Sagnet este întruchiparea ideală a acestui personaj: a lucrat pe plantațiile de roșii din sudul Italiei și de mai mulți ani se luptă să-i mobilizeze pe migranți împotriva structurilor mafiote. Din ce în ce mai mulți solicitanți de azil sunt angajați pentru munci agricole. Trăiesc în tabere de refugiați, într-o atmosferă dominată de nesiguranță și ilegalitate, amenințați încontinuu cu returnarea. Pentru o zi de muncă pe o plantație de portocale câștigă, de exemplu, treizeci de euro. „Sunt tabere de sclavi“, spune Milo Rau. Faptul că o jumătate de milion de migranți trăiesc în astfel de condiții mizere a fost pentru regizor „cel mai mare șoc din ultimii ani“. Câtă ironie! Matera, Capitală Europeană a Culturii 2019 și „Ierusalimul” cinematografiei mondiale este înconjurat de tabere populate de mii de refugiați din Africa. Unde puteau fi mai vizibile contradicțiile Europei moderne decât aici?

„Noua Evanghelie“ se desfășoară în două lumi paralele: prezintă o răscoală adevărată și un film biblic. Milo Rau continuă cu tenacitate ceea ce a început. Lucrările sale nu au la bază piese de teatru sau o dramaturgie clasică. Iar cinematografia pare să i se potrivească mai bine decât teatrul, după cum o dovedesc filmele sale Procesele de la Moscova sau Tribunalul Congo. Noua Evanghelie nu spune o poveste nouă și nici nu rescrie o poveste veche. Adună laolaltă momente narative precum dialoguri și reconstituiri biblice, ce alternează în mod armonios cu imagini din barăcile de refugiați și scene de making-of. Rezultă o formă hibridă originală și emoționantă a documentarului și lungmetrajului. Editoarea de montaj Katja Dringenberg îmbină reușit diferitele niveluri ale filmului într-o operă de artă coerentă deopotrivă din punct de vedere al conținutului și al esteticii. Marea Mediterană reprezintă Iordanul și Marea Galileii. Pe fundalul ei iau naștere imagini aproape fotografice. Migranții care au traversat-o își asumă rolurile lui Isus și a discipolilor săi. Apostolii sunt deci oameni care critică Cetatea Europeană. Şi fundalul sonor joacă un rol semnificativ. „Oratoriul de Paști“ de Bach, „Amurgul Zeilor“ de Richard Wagner, „Muzica Funebră Masonică“ de Mozart, „Stabat Mater“ de Pergolesi, muzică elegiacă de Schubert, precum și melodii compuse de Enzo Del Re sunt alese cu mare grijă pentru a obține efectul dorit.

Distribuția cuprinde, ca de obicei la Milo Rau, actori profesioniști și amatori, cetățeni ai orașului și refugiați. Într-o scenă, primarul Materei explică de ce nu dorește să-l interpreteze pe Pilat din Pont, ci pe Simon din Cirene, cel care îl ajută pe Isus să poarte crucea pe Via Dolorosa. Nu este de mirare că și turiști români care se aflau în 2019 în Capitala Europeană a Culturii alcătuiesc în mare parte „actorii“ momentului care îl arată pe Isus intrând în templu. Noua Evanghelie trăiește prin carisma și autenticitatea artiștilor săi. Yvan Sagnet este implicat, la propriu, într-o luptă pentru demnitate, o rivolta della dignità împotriva exploatării. În 2017 a primit Ordinul de Merit al Republicii Italiene. Papa Latyr Faye, interpretul lui Petru, este președintele organizației „Casa Sankara – Ghetto Out“. În film, la fel ca în viața de zi cu zi, se luptă pentru drepturile zilierilor, le oferă spații decente de trai și locuri de muncă legale, îi învață să se autogestioneze. Din distribuție fac parte și Enrique Irazoqui (l-a jucat pe Isus la Pasolini, iar acum este Ioan Botezătorul) și Maia Morgenstern (a fost Maria la Mel Gibson și preia același rol în filmul lui Milo Rau).

Regizorul apare și el pe peliculă atunci când vine vorba de casting-ul amatorilor. Unul dintre candidați afirmă că pentru el ar fi interesant să joace un torționar. Lovește cu un bici, cu o brutalitate sadică într-un scaun negru. Scena este prea lungă, dar își atinge scopul. Rasismul și sadismul sunt forme deosebit de perfide. Filmul lui Milo Rau nu este doar politic, ci și plin de umanitate, transmite emoții puternice și oferă o analiză excelentă a situației precare a solicitanților de azil din sudul Italiei.

Totul este o groaznică repetiție

Să rămânem în domeniul cinematografiei și în Italia, lovită acum de pandemie. În această perioadă, în care teatrele sunt închise pentru public, Teatro Carignano din Torino a realizat filmul documentar Una Terrible Repetición (O groaznică repetiție). Titlul amintește de piesa Casa Bernardei Alba a lui Federico García Lorca și redă, deopotrivă, ceea ce au trăit interpreții implicați în producția omonimă a Teatrului Stabile di Torino / Teatro Nazionale. Filmul aruncă o privire în culisele spectacolului de teatru în regia lui Leonardo Lidi, care a trebuit să fie oprit la câteva zile după premiera din 20 octombrie 2020. Întrerupt întâi din cauză că singurul actor de sex masculin a fost diagnosticat pozitiv cu Covid, după alte două reprezentații spectacolul nu a mai putut fi jucat pentru că s-au închis teatrele. Lovitura a fost deosebit de grea pentru regizor, care lucra la acest proiect de nu mai puțin de opt ani. Lucio Fiorentino, regizorul filmului lansat online în 27 noiembrie, îi urmărește pe Lidi și pe cele șapte interprete în timpul repetițiilor și în momentele de suspendare a spectacolului. Documentarul dă glas gândurilor și sentimentelor artiștilor, oferind privitorului o perspectivă neobișnuită.

Leonardo Lidi face din Casa Bernardei Alba un fel de închisoare imaculată. Acțiunea piesei lui García Lorca este plasată într-un spațiu gol, de un alb bolnăvicios, ce amintește de cel din spitalele de psihiatrie. Pe acest fundal ies cu atat mai mult în evidență rochiile negre ale celor șapte femei în doliu. Albul aseptic al scenei se reflectă și în perucile argintii ale Angustiei, Martiriei, Maddalenei, Ameliei, Adelei. Toate seamănă între ele. Singurele excepții sunt servitoarea și Bernarda Alba care are părul lung și roșu. Leonardo Lidi rămâne fidel textului scris în 1936, îl transpune însă în contemporaneitate, vorbind despre dorințele feminine și despre rolul femeii în zilele noastre. Un perete real de sticlă separă scena de public. În acest zid transparent, protagonistele se reflectă și se judecă în același timp. În vârstă de numai treizeci și doi de ani, Lidi reconfirmă că are o mână de regizor foarte bună. Am avut deja ocazia să îi admir montările pieselor Strigoii de Ibsen, Orașul Mort de Gabriele D’Annunzio și Menajeria de Sticlă de Tennessee Williams. O perucă, un gest, o melodie – tot atâtea detalii prin care scoate în evidență straturi profunde ale pieselor clasice și, mai ales, ale subtextelor lor, transpunându-le scenic într-un mod contemporan. Interesantă este predilecția sa pentru muzica anilor ’60: în Casa Bernardei Alba actrițele dansează twist. Mai presus de toate însă colaborează de fiecare dată cu un ansamblu actoricesc de excepție.

Spectacolul despre șapte personaje încuiate într-o casă devine metafora perfectă a vremurilor actuale. Camera de filmat conduce privitorul pe scenă și prin sala goală a Teatrului Carignano. În peisajul fantomatic al celui mai frumos teatru torinez, compania se unește pentru a povesti despre acest moment dramatic, despre viața artistului invizibil pentru clasa politică. O mică rază de speranță se întrevede la sfârșitul spectacolului și, totodată, al filmului: sinucigașa Adela nu mai este îmbrăcată în veșminte negre, mortuare, ci într-o rochie de un verde crud ce simbolizează renașterea.