Katie Mitchell și impresionismul multimedia

Festivalul Național de Teatru s-a deschis vineri seara cu spectacolul Miss Julie, o producție a Schaubuhne Berlin în regia lui Katie Mitchell. Reluăm cu această ocazie un fragment dintr-un articol publicat de Scena.ro cu ocazia primirii de către regizoare a unei distincții importante, Premiul Noi Realități din cadrul Premiilor Europa pentru Teatru 2011.

Miss Julie (Foto Florin Biolan)

Pentru regizoarea britanică, prezența la St. Petersburgh pentru ridicarea premiului ”Noi realități teatrale” a însemnat, cumva, și o nostalgică întoarcere în timp. Mitchell a povestit că ultima oară s-a aflat acolo în 1989 când a făcut o lungă călătorie de lucru în Rusia, Lituania și Georgia după terminarea studiilor. ”Această călătorie a dat forma a tot ceea ce am făcut și fac, influențându-mă mult mai mult decât teatrul britanic. Moștenirea lui Stanislavski, anume că e important să urmărești construirea comportamentului, un lucru de care nu se ține cont în Marea Britanie, m-a ajutat să creez în timp o metodologie complexă de intrepretare și regie, care pune accentul pe comportament mai degrabă decât pe text. Asta înseamnă să scanezi corpul actorului și să pui în el semne precise pe care publicul să le vadă”, a spus Mitchell vorbind, de fapt, despre modul ei de lucru. Influențată de asemenea de estetica Pinei Bausch, de la care a învățat ”cum să creez o tensiune precisă și cum să folosesc lumina pe scenă”, Mitchell a mărturisit că are o abordare destul de obsesivă a materialului. De exemplu, pentru a recrea lumina pentru montările cu piesele lui Ibsen a făcut o călătorie în Norvegia și sute de fotografii. ”Încă mai am înregistrările cu cântecele de păsări pe care vroiam să le folosesc în montarea cu piesa Fantome”.

Vorbind despre felul în care își construiește spectacolele, regizoarea a subliniat ideea că tot ceea ce publicul vede pe scenă trebuie să contribuie la întărirea ideilor transmise de text, Mitchell a spus – alăturându-se celorlalți premianți, Vesturport și Moguchy – că are mereu un ochi întors înspre publicul tânăr, le studiază reacțiile și are grijă ca ritmul spectacolelor sale să fie unul susținut, să nu permită pierderea atenției. Această atenție pentru reacțiile publicului tânăr a condus-o recent înspre ceea ce regizoarea numește ”impresionism multimedia”, cel mai bine reprezentat de spectacolul Waves/Valuri după romanul cu același nume semnat de Virginia Wolf. Montat pe scena Teatrului Național din Londra, Waves folosește imagini video și sunete mixate live, simultan, permițând spectatorului să-și aleagă propriile ingrediente din ceea ce vede pe scenă.  ”Este extraordinar să găsești o formă care le place enorm tinerilor! Desigur, nu e o formă nouă, toată lumea știe de munca celor de la Wooster Group sau de alții. Eu însămi am urmărit toate producțiile de la început ale Wooster Group, iar primul spectacol pe care l-am făcut vreodată, Gobstopper, era foarte similar cu ale lor, dar după aceea mi s-a făcut frică și am fugit înapoi la text”, a spus Mitchell, adăugând că de data asta va continua acest tip de cercetare. ”Este un fel de stimulare impresionistă pe toată suprafața pânzei; fiecare centimetru din scenă trebuie să arate ceva interesant (…). Cu cât mai mare este sala, cu atât actorii sunt obligați în general să-și contorsioneze toți mușchii pentru a fi văzuți de public; dar proiecțiile video te ajută să obții aceea senzație de apropiere, să vezi detaliile a ceea ce fac actorii. Eu sunt interesată de lucrurile mici, nu de cele mari. Aceste gesturi mici pe care oamenii le fac sunt foarte mari pentru mine. Ce mă motivează este curiozitatea intelectuală, dincolo de orice ego sau de mândrie. Și încă ceva: vreau să obțin un anume nivel de similitudine cu viața (life-likeness). Și nu e vorba aici despre a simți ceva, e vorba despre tehnică. Să construiești această similitudine cu viața pe scenă este o chestiune mecanică și științifică. Trebuie doar să împrumuți mecanisme din viața reală și să le adaptezi. Pentru că experiența de viață depășește limbajul.”

Din păcate, singurul premiant care nu a avut nici un spectacol inclus în programul săptămânii Premiilor Europa pentru Teatru 2011 a fost Katie Mitchell. În schimb, am găsit pe youtube un clip cu titlul I am not a joke (nu sunt o glumă), în care regizoarea, așezată în mijlocul unei mici scene de scândură, taie sistematic, cu un fierăstrău simplu, o gaură rotundă prin care la final cade în gol. Deși ar trebui să mă abțin să văd acest gest puternic și decis ca pe o metaforă, nu pot să nu detectez similitudinea atât cu strategiile de autosubminare pe care regizoarea le aplică sistematic în opera ei, ferindu-se de ruginirea într-o unică formă, cât și cu preocupările ei pentru un teatru construit/conceput (devised theater) astfel încât să asigure imersiunea totală a spectatorului.

Fie că a fost vorba despre soap-teatrul celor de la grupul Vesturport, despre colajele antropologice ale cehului Viliam Docolomansky, despre teatrul – Photoshop al lui Andrei Moguchy sau despre impresionismul multimedia teoretizat de Katie Mitchell, săptămâna Premiilor Europa pentru Teatru 2011, organizată de Premio Europa per il Teatro, în colaborare cu Baltic House, cu sprijinul Ministerului Culturii al Federației Ruse și al orașului St. Petersburg, a asigurat tuturor participanților o imersiune totală în teatrul contemporan european.

Articol apărut în Scena.ro nr 13, iunie 2011