Hans-Thies Lehmann și teatrul ”care invită viitorul”

Krystian Lupa și Franz Kafka în prag de stagiune pariziană
decembrie 17, 2018
Despre Ceaușescu numai de bine – la 30 de ani de la Revoluție
mai 6, 2019

Pe 23 și 24 aprilie 2018, la invitația CUNY Martin Segal Theater Center din New York, profesorul și teoreticianul Hans-Thies Lehmann, autorul importantei cărți care a schimbat gândirea despre teatru la începutul secolului 21, Teatrul postdramatic, a avut o serie de întâlniri cu oameni de teatru și studenți.

 

Lehmann a vorbit despre cum s-a născut sintagma care i-a făcut cartea celebră: el folosise și anterior formularea, într-o altă carte despre tragedia greacă, care însă nu a avut același impact, iar în urma unei discuții cu editorul au decis împreună să dea acest titlu. Tot editorul a sugerat structura cărții, cu paragrafe mai scurte dar de impact dedicate fiecărui artist menționat.

”Eu am scris despre acel teatru care invită viitorul. La vremea aceea erau artiști marginali, astăzi sunt mainstream. (…) Am pornit de la faptul că teatrul dramatic este foarte spectific culturii Europene, unde spunem povești prin intermediul dialogului. Asta nu se întâmpla în alte culturi (de exemplu în Japonia), dar stilul a fost exportat prin intermediul colonizării. Ce m-a interesat pe mine a fost teatrul de dincolo de dramă, de dincolo de reprezentare. Va exista întotdeauna reprezentare, nu există ieșire din asta, dar teatrul ca sfârșit al reprezentării este teatrul ca sfârșit al dramaticului. În teatrul postdramatic există o tensiune între teatru și dramă. La începutul secolului 21 aceste idei s-au radicalizat în teatru. Până acum am avut numai cercetări estetice, dar tot mai mulți artiști simt că trebuie să-și întrerupă căutarea estetică. Sarcina criticului este mult mai grea din acest motiv, pentru că eticul și aspectele documentare devin mai importante. Asta se întâmpla foarte rar în anii 80, dar acum a devenit o situație omniprezentă. Unii spun că asta nu mai poate fi considerată artă, dar eu cred că această linie de demarcație tot mai blurată e foarte interesantă.”

Lehmann, care a observat și apreciat printre primii valorile noului teatru al secolului 21, la vremea când acestea erau considerate simple experimente fără viitor, observă că dimensiunea politică a teatrului este, deloc întâmplător, din ce în ce mai accentuată în vremurile noastre: ”Teatrul rămâne o formă de artă politică prin utopia care stă la baza lui, anume credința că putem face ceva împreună. Faptul că putem face ceva împreună a devenit azi mai important decât orice mesaj care ar putea fi transmis prin teatru. Dimensiunea socială este acel ”contract” dintre artist și public, acel moment al comunicării. Teatrul nu este despre a înțelege, ci despre a împărtăși, anagnosis este momentul recunoașterii, clipa în care spectactorul trăiește revelația care îl face să exclame ”asta este despre mine!”.

Lehmann, care are o excepțională carieră profesorală, fiind co-fondatorul facultății de studii teatrale aplicate din cadrul Institutului Giessen, a criticat în discursul său impactul academic asupra teatrului: ”Multe aspecte ale teatrului s-au pierdut între business și academia. Studiile teatrale sunt despre ”teatrul greu”, iar business-ul e despre a cumpăra cunoaștere. Artiștii trebuie să descopere ce au de spus, nu cum să facă să aibă succes. Mie îmi place să mă gândesc la teatru ca la un dar, o ocazie pentru oameni să împartă o experiență unii cu alții.” Apreciatul profesor a răspuns mai multor întrebări și a nuanțat unele dintre pozițiile sale din carte. De exemplu, cu privire la text, a ținut să menționeze că regretă faptul că nu a scris mai mult despre textul de teatru postdramatic, pentru a risipi impresia că teatrul postdramatic ar avea ceva contra textului. El a dat exemplul unor autori ale căror texte au din start o structură postdramatică și generează de cele mai multe ori spectacole de aceeași natură, printre care Elfriede Jelinek, Sarah Kane, Rene Pollesch.

În cea de a doua zi, conferința lui Hans-Thies Lehmann s-a centrat pe tragedie, văzută din perspectiva contemporană. Lehmann a amintit că în mod tradițional tragedia e văzută ca fiind despre conflict, ceea ce o apropie de teatrul dramatic, însă pentru el ceea ce contează mai mult la eroii tragici este ”transgresiunea limitelor”, intensă și reprezentativă și pentru omul contemporan. ”Sunt mulți azi care încearcă să spargă regulile teatrului. Eu dacă mă gândesc la tragedie azi, mă gândesc la Jan Fabre sau la Romeo Castellucci, artiști care ne cer nouă ca spectatori un mare grad de răbdare, cu care nu mai suntem obișnuiți. Și asta e o formă de transgresiune.”, a spus Lehmann, care a amintit în acest context recentul spectacol cu o durată de 24 de ore semnat de Fabre, Mount Olympus.

”Tragicul este ceva atât de simplu. Fragilitatea umană este atât de surprinzătoare, un erou nu este întotdeauna arătat ca un învingător, ci și ca un învins. Tragedia este o cultură a înfrângerii. În privința revoluțiilor, asta este foarte important, a fost important și pentru Brecht, și pentru oricine a vrut să schimbe ceva în societate… Trebuie să te gândești și la a fi învins.“

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide