“Estetica rezistenței” sau arta împotriva ororii, utopia față cu barbaria

Estetica rezistenței este un spectacol care, ca și romanul lui Peter Weiss pe care-l adaptează pentru scenă, un roman despre rezistența germană sub nazism, răspunde unor neliniști actuale. Autorul a fost unul dintre scriitorii importanți ai anilor 60-80, considerat creator al teatrului documentar[2], deși rădăcinile genului sunt mai adînci și coboară imediat după finele primului război mondial, datorită unor nume ca Erwin Piscator sau Meyerhold. Dar Peter Weiss[3] este cel care semnează în 1967 celebrele “Note despre teatrul documentar” și mai ales impune genul cu piesa sa Instrucția în 1965.

Dealtfel, Peter Weiss revine în actualitate cu două spectacole recente: Instrucția la Teatrul Național din Bretania, la Rennes, în regia lui Madeleine Louarn, cu promoția 11 a Școlii superioare de artă dramatică a TNB și spectacolul realizat de Sylvain Creuzevault la Teatrul Național de la Strasbourg. E interesant de notat faptul că ambele spectacole sunt construite cu tineri, promoții recente ale unor teatre naționale, menite să se adreseze publicului acestei generații, ieșite dintr-o diversitate socială, etnică și culturală care ignoră multe din ororile trecutului.

Astfel, vorbind despre Instrucția și procesul lagărelor de exterminare naziste, spectacolul montat cu elevii școlii de teatru de la Rennes, regizoarea Madeleine Louarn justifică alegerea piesei impusă de semnale de alarmă ale actualității : “Contextul ultimelor alegeri în Franța, reînvierea fascismului peste tot în Europa și a unei extreme dreapta fără complexe: nu credeam să mai văd asta în viața mea. Fragilitatea organizării umane, a Europei noastre născută direct din acea epocă, ne sare la beregată mai mult ca niciodată. Și trezește puțin spaima pe care părinții și bunicii noștri au traversat-o. Este interesant de văzut cum tinerii pot să traverseze astăzi această istorie. La 65 de ani, și în generația mea, valorile s-au construit pe ruinele acestei spaime. Dar nu mai este cazul tinerilor de azi.”[4]

Aici, ar trebui să mai coborîm în epocă și ar trebui să vorbim despre un alt spectacol semnat de Sylvain Creuzevault, montat după Estetica rezistenței și cu aceeași echipă, dar care reprezenta în intenția regizorului un pandant: este vorba de Edelweiss [5] sau cum colabora Franța cu ocupanții naziștii cam în aceeași perioadă[6]. Aici întrebarea era ce i-a făcut pe acești oameni, printre care cîțiva scriitori importanți, să adere la regimul nazist ? Cum se exersa această fascinație a celui de al III-lea Reich asupra tinerilor intelectuali ? În definitiv, care este rolul unui intelectual ? Și nici atunci, mulți scriitori și artiști nu au știut să găsească o soluție. Spectacolul se termină dealtfel cu declarațiile celor condamnați la moarte și executați. O anume sfidare și nicio remușcare. Pentru Drieu la Rochelle, care scria în jurnalul său, înainte să se sinucidă, în 1945: “M-am comportat pe deplin conștient, conform ideii pe care o am despre datoriile unui intelectual (…) Este rolul intelectualului, cel puțin al unora dintre ei, de a avansa dincolo de un eveniment, de a tenta riscurile, de a încerca drumurile Istoriei, dar ce mai contează dacă se înșeală.” Robert Brasillach, condamnat și imediat executat mărturisea, în “Scrisoare către un soldat” (Cele Șapte culori), 1945: “Știm demult că fascismul este o poezie, o poezie a secolului al XX-lea fără îndoială la fel cu comunismul. Și știu bine că și comunismul are și el o grandoare, la fel de exaltantă. Poate chiar peste o mie de ani cele două Revoluții ale secolului al XX-lea se vor confunda (….) nu voi uita niciodată strălucirea minunată a fascismului universal al tinereții mele, fascismul, boala secolului nostru.”  Lucien Rabatet, singurul care a fost grațiat și eliberat în 1952, era mult mai clar, în Memoriile unui fascist, 1976 : “De ce ne declaram fasciști ? Pentru că detestam democrația parlamentară, ipocrizia sa, lașitățile sale. Pentru că eram tineri, pentru că fascismul reprezenta mișcarea, revoluția, viitorul care domnea atunci în două treimi din Europa”. Declarații scoase din context sau adevăruri răstălmăcite și care pot îngrijora mai ales astăzi.

Să revenim însă la romanul lui Peter Weiss, Estetica rezistenței, acest roman dens, exigent și pasionant, teribil avertisment, scris între 1971 și 1982, de unul dintre ultimii reprezentanți ai generației care a cunoscut ororile naziste și crimele comuniste. Romanul, 890 de pagini în ediția franceză, traversează domenii importante din istoria europeană, războiul civil din Spania și delirurile staliniste, exterminările naziste și perioada partidului comunist german devenit clandestin din 1933. Ar putea fi o  epopee a stîngii revoluționare sub o triplă domnie a ororii:  nazism, franchism spaniol și stalinism, dar e de fapt o constatare tragică, căci este un roman al unei înfrîngeri, o istorie a unor învinși, povestea unei utopii  înghițită de barbaria istoriei.

Spectacolul lui Creuzevault se concentrează în jurul unei întrebări esențiale: poate arta să salveze civilizația ? Intrebarea e clară pentru perioada nazistă și duce mai departe: de ce comuniștii nu au reușit să fondeze un spirit revoluționar și o idee solidă despre lume pentru a se opune lui Hitler și regimului nazist în Germania ? Sau, de ce “speranța” războiului din Spania ilustrată de romnul lui André Malraux a pierit în crimele staliniste și pactul germano-sovietic din 1939, cu puțin înainte de operația Barbarosssa sau invadarea Rusiei de trupele hitleriste ? Ar trebui căutat aici o parte din răspuns în Edelweiss sau spectacolul despre drama sau crima altei generații. O dublă explicație posibilă pentru acest eșec final al unei epoci unde se confruntau două forțe, utopie contra barbarie, două doctrine la fel de criminale… Și din acest punct de vedere, cele două spectacole montate de Sylvain Creuzevault își răspund, și amîndouă, dincolo de masacrele finale, ale rezistenților germani sau execuția colaboratorilor francezi, se încheie cu imagini ale învingătorilor, trupele sovietice sau americane. E greu de găsit aici o morală, dincolo de constatarea unui eșec, de drama unor generații pierdute.

Foto: Jean-Louis Fernandez

Un spectacol fluviu sau arta ca o formă a luptei de clasă

Sylvain Creuzevault adoră să se confrunte cu texte dificile, într-un fel imposibil de tradus pe scenă. Vezi versiunea dată de el Capitalului după Marx în 2014, intitulată cu un anume umor, după numele companiei sale, Le Singe, proaspăt creată, Le Capital et son Singe.

Romanul lui Weiss are trei părți, ca și spectacolul, care durează aproape 6 ore, cu două antracte de 30 de minute fiecare. Termenii dezbaterii sunt fixați în scena inaugurală, și fracturile ce se vor naște, căci dacă arta constituie un puternic motor de angajare, ea poate fi deasemenea un revelator de prăpăstii care scindează frontul antifascist. În fața frizei Acropolei din Pergam, la Muzeul de Arheologie din Berlin, care ilustrează lupta dintre Zei și Giganți, sau, dacă vreți, lupta Rațiunii contra forțelor oarbe și brutale, se regăsesc trei tineri prieteni, Heilmann, Coppi, personaje istorice reale, și naratorul fictiv, un soi de dublu al lui Weiss. Data e afișată pe o cortină de voal cenușiu:  22 septembrie 1937. Anunțuri și căderi de cortină ce vor ritma trecerile dintre momente. Cei trei tineri proletari comentează fresca, sunt citați Maiakovsski, Rosa Luxemburg, Henri Barbusse, Toller și mulți alții, dar și cîteva imagini de pictură de la Breughel cel Bătrîn la Klee sau Chagall. “Și ceea ce descopereau contemplînd un tablou, era o rețea de fire, de fire strălucitoare care se aglomerau în mase, se risipeau, se adunau pentru a forma cîmpuri luminoase care ne inundau în informații care puteau fi descifrate.” Spectacolul se va dezvolta de aici, desfăcînd firele, încurcînd ițele.

De ce o vizită într-un muzeu, de ce recursul la artă ? Creuzevault se explică într-un interviu publicat în programul de sală : “Este ca o istorie a artei din punctul de vedere al luptei de clasă, sau o istorie a luptei de clasă prin istoria artei. Pe parcursul acestui roman, acești tineri proveniți dintr-un mediu social unde nu aveau acces la operele deținute de burghezie vor încerca să-și construiască propriile lor instrumente, propria lor lectură a acestei genealogii artistice. Este o școală a privirii: cum să-ți forjezi o privire diferită de cea a clasei care te oprimă sau împotriva căreia lupți pentru a avea condiții de existență, cum construim propriile noastre interpretări ….Fraza cea mai importantă de la începutul romanului este “Pentru noi, a studia este deja a te revolta.”

În fața frizei, Horst Heilmann este un apărător al artei conceptuale și al avangardei, Hans Coppi e mult mai moderat, pentru el Giganții sunt un simbol al nenorocirii și îi provoacă o dorință furioasă să intre în rezistență. Intervine mama lui Hans (Valérie Dréville, una din marile nume ale teatrului francez, a jucat în spectacole de Antoine Vitez, Romeo Castellucci, Luc Bondy, Thomas Ostermeier sau Anatolii Vasiliev) o muncitoare, adeptă a artei proletare, și care evocă posibilitatea de a înlocui chipul lui Hercule cu cel al lui Stalin. Astăzi, propunerea pare grotescă, dar în contextul epocii ea reflectă orbirea prin propaganda eficace a “tătucului popoarelor”, care părea că încarnează singura scînteie de speranță în noaptea nazistă.

După un prim antract, cea de a doua parte începe prin evocarea acordurilor de la München în 1938, între puterile occidentale și Hitler care ocupă Sudeții în Cehoslovacia, războiul din Spania s-a încheiat cu victoria lui Franco, iar naratorul ajunge la Paris. Culorile se schimbă, moment de music-hall: trei actrițe, cîntărețe, fiecare cu refrenul ei, Edith Piaf, Arletty, Marlene Dietrich, La vie en rose, o replică despre atmosferă sau Lili Marlene, în vreme de Maurice Chevalier avansează noșalant, Dans la vie il ne faut pas s’en faire, moi je ne m’en fais pas, cu pălărie pe o ureche și mîinile în buzunar… Un rar moment de respirație în spectacolul care va deveni din ce în ce mai sumbru. Ajuns la Stockholm, naratorul îl va întîlni pe Brecht, în exil. Aici avem un moment de mare “echilibristică” sau manipulare pozitivă: Peter Weiss, care nu l-a întîlnit niciodată pe Brecht, inventează totul și Creuzevault preia mingea din mers și dublează la rîndul lui miza. În roman, naratorul îl ajută pe Brecht să scrie o piesă istorică povestindu-i destinul Margaretei, o regină scandinavă. Creuzevault schimbă momentul cu o ședință de lucru în jurul piesei Mutter Courage, piesă pe care Brecht a terminat-o în 1938. Un moment de teatru epic, brechtian, cu personajul lui Helene Weigel, soția lui Brecht și creatoarea rolului, în vreme ce pe ecran e proiectat un text: ” 23 august 1939 semnarea pactului germano-sovietic”. Un alt personaj apare aici, Charlotte Bischoff, una din rarele militante care a supraviețuit dezmembrării rețelei comuniste germane clandestine. Pe ea, Peter Weiss a întîlnit-o cu adevărat și va folosi în roman o parte din discuțiile lor.

Ultima parte începe cu întîlnirea naratorului cu părinții săi, tatăl îi povestește cum a văzut la Warnsdorf fabricanți evrei scoși din magazine, cu pancarte legate la gît, expuși în piața din oraș. În spectacol, personajele poartă și ele o pancartă la gît dar doar pentru a fi identificate în final. Toți vor muri, femeile decapitate, bărbații spînzurați. Peter Weiss povestește totul amănunțit, și lista supliciilor, monotonă, teribilă, e greu de suportat. Doar Bischoff a  supraviețuit și va deveni astfel cea care va păstra memoria lor. La sfîrșit, morții se țin de  mînă, se strîng, într-o horă macabră și solidară, coboară spre public, în vreme ce Peter Weiss, interpetat de Vladislav Galard, alături de narator, Gabriel Dhmani, rămîn în fundul scenei și ne privesc.

Un atelier școală și un spectacol fluviu

Sylvain Creuzevault dedică spectacolul memoriei regizorului François Tanguy (1958- 2022), creatorul unei lumi poetice și fantasmatice de neuitat, dispărut recent– dar, mai ales, acest spectacol dens, dificil, marchează intrarea în profesie a unei noi generații, promoția 47 a Teatrului Național din Strasbourg, TNS, cu sprijinul companiei regizorului, Le Singe, creată în 2012. Cartea nu e amuzantă, conchide regizorul, dar a fost pasionant să lucreze cu actorii și actrițele Grupului 47 al Școlii TNS, adică despre tineri din 1937 cu tineri născuți în secolul al XXI-lea. Numele promoției trimite deasemenea la Gruppe 47, grup de scriitori de limbă germană creat în 1947 la München și activ pînă în 1977, important pentru reînoirea literaturii germane de după al doilea război mondial și reforjarea unor forme de scriere cu noi mize politice și estetice. Un ansamblu de spirite libere, care i-a reunit printre alții pe Hans Magnus Enzensberger, Heinrich Böll, Günther Grass, Peter Handke, Paul Celan sau Peter Weiss.

Spectacolul a fost rezultatul unui atelier care a durat 5 luni, întins pe doi ani, din cauza covidului.  “Am început în decembrie 2021, în timpul izolării. După cîteva luni a venit momentul luptei împotriva noii legii a asigurării de șomaj, tinerii au intrat în grevă, au ocupat teatrul și au început să organizeze o anumită formă de viață colectivă și militantă. Apoi, Putin a agresat Ucraina. Dintr-odată, toate aceste orașe pe care le descoperiseră cu un an înainte în lecturile lor și care li se părea că aparțineau unor povestiri  mitologice – Donețk, Mariopol – căpătau o dimensiune foarte concretă. Dintr-odată o realitate a izbucnit ca o stîncă și a acționat ca o gigantică cameră de ecou a romanului. Era ca un soi de stagiu intensiv: pe măsură ce reveneam la teatru, ceea ce ne înconjura făcea să se deschidă în text din ce în ce mai multe oglinzi, ceea ce la plecare era un exercițiu de școală intra în fuziune cu anumite situații prezente, era absolut nebunesc.”[7]

Spectacolul, ambițios și monumental, șase ore de tensiune, cu două pauze de respirație, rămîne unul dintre momentele marcante ale stagiuni teatrale franceze. Mai mult ca niciodată, în vremuri tulburi, teatrul politic revine pe scenele europene ca un partener necesar și util.

[1] L’Esthétique de la résistance (Estetica rezistenței) după romanul omonim al lui Peter Weiss, adaptare și regie Sylvain Creuzevault. Spectacol creat la TNS, Teatrul Național din Strasbourg, 23 mai 2023 și reluat în cadrul Festivalului de toamnă parizian, la MC 93 Bobigny de pe 9 pe 12 noiembrie 2023.

[2] Vezi volumul, Les Théâtres documentaires, coordonat de Erica Magris și Béatrice Picon-Vallin, Editura Deuxième époque, Montpellier, 2019, 463 p., traducere în limba română în curs de apariție la Presa Universitară Clujeană și UNATC Press.

[3] Peter Weiss, născut în 1916, lîngă Berlin, fiu al unui mic industriaș, evreu ungur convertit la catolicism. Părăsește Germania în 1934 și, după o vreme petrecută la Londra, se stabilește la Stockholm unde trăiește pînă la mortea sa în 1982. În 1964 piesa lui Marat-Sade e montată de Peter Brook la Royal Shakespeare și îl impune ca unul dintre cei mai importanți dramaturgi contemporani. În 1964 și 1965, alături de alți scriitori ca Arthur Miller, asistă la audițiile procesului de la Frankfurt unde responsabili naziști ai lagărelor de exterminare de la Auschwitz au fost puși în acuzare și condamnați. Plecînd de aici, Peter Weiss a scris Instrucția, în 1965 și a pus bazele teatrului documentar european. Estetica rezistenței e un roman scris între 1971 și 1981, primul volum a apărut la Suhrkamp verlag, Berlin în 1971, tradus în franceză de Eliane Kaufholz-Messmer, 3 volume, publicate la editura Klincksieck, Paris, 1989-1990. Pentru moment, nu a fost tradus în limba română.

[4] Le Monde, 23 mai 2023, redactat de Fabienne Darge.

[5] Edelweiss [France Fascisme], text și regie Sylvain Creuzevault, Odéon Théâtre de l’Europe, 21 septembrie – 22 octombrie 2023, în cadrul Festivalului de toamnă de la Paris (turnee în Franța, între 28 februarie și 31 mai 2024).

[6] Vezi mai pe larg, Mirella Patureau, “Edelweiss, floarea de colț, sau cînd Franța colabora cu naziștii”, în Observator cultural, București, 6 octombrie, 2023.

[7] Discuție cu David Samson, pentru Festivalul de Toamnă din Paris, în mai 2023, în programul de sală al spectacolului.