Ce are de spus mama lui Iisus? ”Testamentul Mariei” cu Fiona Shaw pe Broadway

Cea mai cunoscută dintre mamele lumii a devenit personaj teatral și a urcat în premieră pe scena Teatrului ”Walter Kerr” de pe Broadway în săptămâna sărbătoririi Paștelui evreiesc, puțin înainte de cel catolic. O femeie simplă, puternică și extrem de furioasă, această Maria – a cărei mărturie e scrisă de britanicul Colm Toibin sub forma unei nuvele de 96 de pagini și adusă în scenă de Deborah Warner și Fiona Shaw – calcă în picioare mitul și reafirmă emoțiile umane ca fiind sursa tuturor bucuriilor și tristeților, în fapt, sursa vieții.

Printre atâtea mărturii care au ridicat mausoleul religiei creștine, stând la baza unui edificiu controversat dar extrem de puternic, această voce repovestește dintr-o perspectivă neașteptată întâmplările ce stau la baza învățăturilor Bisericii. Maria vorbește despre ridicarea lui Lazăr din mormânt, despre transformarea apei în vin la nunta din Caana Galileii și despre crucificarea fiului ei – totul pe un ton îmbibat de emoțiile personale trezite de aceste evenimente. Lipsa oricărei dorințe de glorificare a faptelor fiului ei, ba chiar tonul ei critic, sceptic, cu privire nu la el, ci la aceia din jurul lui, la cei care i-au supraviețuit (the misfits/inadaptații, cum le spune ea), alertează și contrariază privitorul, deschizând un nou unghi din care întâmplările istorice pot fi privite. Maria nu e sigură că Lazăr era cu adevărat mort când a fost pus în mormânt și nici că i s-a făcut un bine prin readucerea la viață, ea subliniază că majoritatea celor care au spus povestea nu o știau decât din auzite, ea nu e sigură dacă vasele aduse în încăpere la vestita nuntă erau cu apă sau cu vin, și își amintește de reacțiile fiului ei ca de ieșiri îngrijorătoare, ale cuiva care ”nu mai știe cine este și de unde a plecat”.  ”Femeie, ce am eu de-a face cu tine?” îi spune el când ea încearcă să-l avertizeze că e în pericol dacă va continua să atragă masele și să le îndrume, în ciuda puternicilor vremii. Se prea poate să fie vorba despre o reducere a vizibilității celui care – ca Maria – se află în nucleul unor evenimente, fiindu-i imposibil să vadă tabloul mai larg al semnificațiilor acestora, dar mărturia aceasta dă cu siguranță un glas puternic îndoielii. Sau, după caz, celor care nu poti fi întorși din credința lor, le poate spune că ceea ce s-a întâmplat e mai presus de înțelegerea unui simplu om, fie chiar mamă a lui Iisus.

Cuvântul ”testament” definește înțelegerea de bază dintre Dumnezeu și rasa umană pe care a creat-o. Testamentul Mariei către această omenire de dragul căreia fiul ei s-a sacrificat, este un ghem de scepticism, dispreț și amărăciune – față de cei care i-au supraviețuit lui Iisus (al cărui nume ea nu poate să-l spună, numindu-l „el” sau ”cel care a fost aici”). Resentimentele ei sunt răscolite în primul rând de apostolii care o vizitează și o păzesc, și de încercarea lor, pentru ea absurdă și dureroasă, de a „documenta” la cald întâmplările, pentru a pune în scris bazele mitului unei noi religii. La momentul povestirii, amintirile ei sunt încă vii, prea proaspete pentru a fi transcrise în cuvinte (”Memory fills my body as much as my blood”/ Amintirea îmi umple trupul în aceeași măsură ca sângele, spune Maria). Iar cea mai dureroasă dintre ele este aceea că nu a fost alături de el până la sfârșit, ci a fugit sfătuită de însoțitorii ei, ca să-și salveze viața, contrar a ceea ce știm noi despre acest moment. Iar ei, apostolii,  nu o lasă să uite – ba chiar vor să schimbe faptele și să le facă să trăiască pentru totdeauna, crezând că ele vor salva lumea. ”Pe toată?” întreabă ea ironic.

E important de menționat că acțiunea acestui roman devenit monodramă are loc, se menționează clar și în programul spectacolului, ACUM. Mai exact, la câteva luni după crucificarea lui Iisus, când Maria trăiește supravegheată de apostolii lui, într-o căsuță din Ephesus.

***

Nu doar textul sfidează orice așteptări, ci și formula de spectacol propusă de Deborah Warner, cu care actrița Fiona Shaw – câștigătoare a patru premii Olivier și nominalizată la premiile Tony – colaborează într-un strâns parteneriat de fix 25 de ani, marcați chiar prin acest nou spectacol. Fiona Shaw demonstrează o forță dezlănțuită, alternată cu o mișcătoare fragilitate, de care nu ai bănui-o inițial. Sunt momente în care întregul ei corp, altfel bine înfipt în scenă, maiestuos precum o coloană, pare că se prăbușește, încolăcindu-se de o durere interioară care nu încape în cuvinte. E o ființă de carne care se transformă, nesupusă, nu are nimic de-a face cu efigia aerată pe care o identificăm în imaginarul creștin cu Maria, mama lui Iisus: din femeie pare să se transforme în bărbat, când își ridică rochia, și-o strânge în jurul taliei și rămâne în pantaloni și cizme, ridicând hotărâtă o cruce improvizată, pentru a ilustra povestea ei despre ultimul drum al Fiului. Apoi, își dezbracă hainele și se scufundă în apa unei mici fântâni până atunci greu de observat în scenă, fântână din care, după ce ea iese, răsare pe neașteptate un copac de dimensiunea unui om – un moment simplu și complet neașteptat, care nu lasă nici un spectator indiferent.

La fel de imprevizibile sunt și jocurile de lumini din fundal (Jennifer Tipton) ce marchează, împreună cu muzica și efectele muzicale (Mrl Mercier) schimbările de stare ale povestitoarei, asigurând spectacolului o dinamică internă. Deborah Warner e cunoscută drept un regizor loial textului,  dar ale cărui spectacole, în special cele generate de colaborarea cu Fiona Shaw, descind din modelul european al teatrului de avangardă și conțin întotdeauna o doză de risc.

Experiența mea de spectator al Testamentului Mariei a debutat cu o descindere pe scenă, unde aceia dintre spectatori care doreau puteau să urce și să vadă de aproape ”exponatele”: actrița purtând un văl albastru și stând dreaptă pe un scaun, într-o casetă cu geamuri de sticlă, asemănător celor în care găsești statuia ei în catedralele catolice; o încăpere subterană spre care se deschidea o fereastră în podeaua scenei – încăpere unde puteau fi văzute câteva amfore antice, aluzie la cele în care a fost adusă apa transformată, cum se spune, în vin; două scaune purtând urmele unor prezențe proaspete (cești de cafea cu zaț pe ele, foi de hârtie pline cu note scrise mărunt), alte obiecte ce urmau a fi folosite în spectacol și… o pasăre. Un vultur cu cap pleșuv și aripi mari, negre, pe care le deschidea de câte ori cineva se apropia prea mult de el. Câteva minute în această ciudată expoziție (decorul spectacolului e semnat de Tom Pye) și totul devenea foarte prezent și foarte real pentru tine, ca spectator – grație ideii regizoarei de a uni două tipuri de experiență, cea a vizitatorului unei expoziții, cu aceea a martorului unui spectacol viu. Această primă scenă silențioasă făcea parte din spectacol în mod subtil, toți acei oameni în civil plimbându-se prin scenă figurau de fapt posteritatea momentului istoric aflat la baza nașterii nu doar unei noi religii, ci a unei noi lumi.

Aceste idei recurente despre nașterea unei noi lumi devin coloana vertebrală a spectacolului și fac, de fapt, legătura cu clipa noastră de azi: nu cumva ne aflăm din nou la o asemenea răscruce, când ”lumea așa cum o știm” e pe cale să dispară pentru a face loc unei alte lumi? Nu e din nou un moment în care negustorii sunt aruncați din templu, valoarea arginților e pusă la îndoială, lumea e re-fermecată și reconvertită la capacitatea de a se minuna, iar ordinea lucrurilor e pe cale de redefinire?