Zeitgeist

Știu că vor fi unii care vor spune – asta e grija noastră acum, când statul ne taie salariile și pensiile? – dar nu scriu aici pentru aceia care cred că o reducere de salariu e cea mai mare nenorocire în viață. Așa că voi spune ceea ce am de spus: așa cum ne dorim autostrăzi, aeroporturi, tehnologie de ultimă oră în economie sau gadget-uri tot mai sofisticate pentru uz personal, tot așa e firesc să ne dorim și spectacolele care să vorbească despre lumea de azi într-un limbaj teatral nou și cu mijloace contemporane. Și dacă nu avem idei, strategii, competențe în politică, în economie sau în domeniul social, asta nu înseamnă că nu putem măcar spera că am putea avea toate astea în cultură. Poate că totul trebuie să înceapă aici, în cultură, acolo unde este definit zeitgeist-ul, în funcție de care totul se schimbă, cum spune Thomas Ostermeier în interviul acordat în exclusivitate revistei Scena.ro (pg.16).

E drept, fiecare țară își are spectacolele pe care le merită și care îi seamănă. Are noii actori pe care îi formează o școală de teatru tot mai înțepenită din cauza legilor educației ce nu au în vedere nevoile ei specifice, are tehnicienii pe care o altă lege strâmbă îi consideră personal de mâna a doua și îi ține prost plătiți, are – când are! – scenotehnică prea sofisticată pentru cei care o mânuiesc, are săli variind de la niște hrube datând din era comunistă, de care nu s-a mai atins nimeni în 20 de ani și în care regizorii preferă să monteze cu publicul pe scenă, până la săli nou renovate, dintre care unele au devenit, în urma renovării costisitoare, improprii pentru teatru (celebrul caz al sălii studio de la Naționalul din Tg. Mureș). Nu mai vorbim despre clădirile istorice: unele în curs de renovare de ani de zile, la Iași sau Oradea, altele în care renovarea nu a început încă, deși e prevăzută de ani de zile, la Naționalele din Cluj și București (nesfârșitele amânări sunt cauzate de alte legi extrem de prost făcute, conform cărora contestațiile de după fiecare concurs durează la un loc aproape cât renovarea propriu-zisă). Clădirile vechi ale teatrelor sunt, asemeni tuturor clădirilor de patrimoniu de care această țară își bate joc de 20 de ani încoace, una dintre cele mai urâte răni de pe harta României. Alături de centrul istoric al Bucureștiului, care încă stârnește prin contrastele sale groază și milă, mai ceva decât o făceau la vremea lor tragediile antice (vezi expoziția ”Versus- vedete pe ruinele Centrului Istoric” a lui Eugen Ciocan de la noul Fotocabinet de pe strada Lipscani).

Într-o lume ca a noastră, artiștii trebuie să-și amintească de funcția lor principală, aceea de a ”a fi atenți”, de a observa ceea ce se întâmplă în jur, de a le spune oamenilor ceea ce ei înșiși nu reușesc să vadă, de a încerca să repună lumea pe făgașul ei cel bun. Și uite așa am ajuns la Hamlet, de care am avut parte anul acesta mai mult decât într-o viață de om, grație Festivalului Shakespeare inițiat de Emil Boroghină prin Fundația Shakespeare și organizat printr-un efort național la care s-au aliat, pe lângă Ministerul Culturii și forurile locale din Craiova, ARCUB – centrul de proiecte culturale al orașului București și Institutul Cultural Român. Era nevoie de acest efort național pentru a-l aduce în prim plan pe prințul conștiinței, într-un moment în care conștiința pare în societatea românească cel mai puțin important dintre lucruri, fiindcă ea adoarme atunci când nevoile elementare nu sunt asigurate. Nu poți decât să speri că sălile pline de spectatori vor fi înțeles din montările atât de diverse cu ”Hamlet” cât de important este să nu te resemnezi și să continui căutarea și demonstrarea adevărului.

Cât despre forma în care acest mesaj a fost transmis de trupele invitate în festival, aici lecția este una de care lumea artistică din România nu mai are voie să nu țină cont. Pentru că demonstrația de inventivitate și de curaj în asumarea de riscuri estetice, de care am avut parte în aceste zile, ne-a arătat cât de în urmă am rămas cu teatrul – arta cu care românii se mândresc poate cel mai mult – față de lumea din jur, Polonia, Lituania, Germania sau față de cea mai îndepărtată, Statele Unite ale Americii (minidosar Festivalul Shakespeare începând cu pagina 13). Așa cum țara întreagă a rămas în urmă cu tot ce era de construit, de schimbat, de reparat în ea. Parcă văd anume sprâncene ridicate, fiindcă ridicatul neîncrezător al sprâncenei a devenit la noi ”sport național intelectual”, dar nu posesorilor lor mă adresez aici.

Dacă mai vine o speranță de undeva, în acest loc din care jumătate dintre locuitori speră să plece, sub o formă sau alta, atunci această speranță vine de la cei mai tineri dintre artiști. Oare de ce gândurile românilor se regăsesc mai degrabă în hit-urile muzicale ale unor trupe undergound sau în spectacolele produse în sistem independent de către artiști care uneori nici nu sunt plătiți?  (încercări de răspuns în dezbaterea despre teatrul independent de la pagina 3). Am tot mai des senzația că aud în aerul orașului cântecele Paraziților (”Ne ducem țara în spate/Noi vrem respect!”) sau noul hit Guess Who (”Nu ne-am născut în locul potrivit”) și sunt emoționată de spectacole precum ”20/20” de la Yorick Studio din Tg. Mureș, scris și regizat de Gianina Cărbunariu, care încearcă să afle de ce s-au bătut românii și maghiarii în stradă, în 1990, sau ”Capete înfierbântate”, documentat, scris și montat de Mihaela Mihailov și David Schwartz, plus actorul Alex Potocean care se transformă din Marian Munteanu în Ion Iliescu și în mulți alții pentru a da glas opiniilor despre rușinoasele mineriade din anii 90 (s-a jucat la Centrul de Introspecție Vizuală, dar trebuie să se mute, așa că nu știu unde îi mai găsiți).

Ei sunt coloana sonoră și subtitlurile și coloana vertebrală – câtă mai este – ale orașelor în care trăim astăzi.

Într-o lume cum este aceea de azi, în România, balanța artistică ar trebui să se încline mai mult dinspre ”escapism”-ul ce deghiza afirmația în metafore, atât de util înainte de 1989 pentru igienizarea intelectuală a unui popor sufocat de totalitarism, înspre o artă cu conștiință socială, o artă de expresie directă, în care artistul se implică într-un proces de igienizare la fel de important, dar diferit. Schimbare de zeitgeist.

Scena.ro nr. 9/ iunie/iulie 2010