Viitorul depinde de ”șomeri”

Anul 2016 a început în fierbere pentru teatrele din România. Mai întâi unele – Teatrul Nottara și Teatrul foarte mic – au rămas fără sedii în urma apariției Legii care interzice activitatea în clădirile cu risc seismic, iar apoi noul minister al Culturii, Vlad Alexandrescu, a propus câteva modificări importante ale Legii managementului instituțiilor publice de cultură, modificări care îi nemulțumesc pe unii dintre actualii directori ai acestor instituții. În dezbaterile publice generate de acest subiect fierbinte s-au spus lucruri de natură să-i îngrijoreze profund pe toți cei cărora le pasă de soarta artiștilor din teatrul românesc.

Una dintre afirmații a fost că nu există independenți în teatrul românesc, că toți acești tineri neangajați în instituțiile publice sunt de fapt… șomeri. Dacă vocea respectivă ar fi fost una oarecare, problema nici nu merita discutată, însă actorul Ion Caramitru este nu doar directorul TNB, unul dintre cei mai mari posibili angajatori ai celor activi în domeniu, ci și președintele UNITER, uniunea de breslă. Care, cel puțin teoretic, ar trebui să reprezinte ÎNTREAGA breaslă teatrală, nu numai secțiunea formată din artiștii angajați în instituții publice de cultură.

Tristețea este că pentru actualul președinte UNITER breasla se împarte în ”angajați cu carte de muncă” și ”șomeri”, iar cei din urmă sunt priviți de sus, cu aroganță și autosuficiență fiindcă, în acest tip de gândire, ei sunt bănuiți că nu visează altceva decât să acceadă la condiția celor dintâi. Este adevărat că în ultimul deceniu au absolvit școlile de teatru și artă din România sute de actori, regizori, scenografi care – presupunând că și-ar fi dorit – nu ar fi putut să fie angajați într-un sistem teatral blocat, aflat într-o mare nevoie de reformă. Dar asta nu înseamnă că toți acești tineri s-au înscris la biroul de șomaj și își așteaptă acasă ajutorul de stat, majoritatea practică această meserie în sistem freelancer – așa cum se întâmplă în toată lumea occidentală. Oricui observă fenomentul teatral din România de azi îi este clar că în acest moment coexistă aici două culturi paralele: cea oficială, integral subvenționată de stat, și cea independentă, finanțată de la proiect la proiect, pe bază de cereri de finanțare, fie prin AFCN și alte (puține) granturi europene, fie privat (prin antreprizele comerciale care înțeleg funcția divertismentului în creșterea consumului și profită de ea).

Independent înseamnă, deci, neracordat la un sistem de finanțare constantă. Independent înseamnă să știi sigur că NU ai un salariu lunar pe care îl primești indiferent dacă joci vreun rol sau nu, doar pentru că ai vrut cândva să te faci actor. Independent presupune ca, în ciuda incertitudinii constante, să joci în continuare, să gândești proiecte și colaborări, să scrii cereri de finanțare, să faci singur/ă deconturi, încercând să rămâi artist/ă, luând mereu această alegere de la capăt, întrebându-te permanent dacă merită și răspunzând da, în ciuda tuturor îndoielilor!

Așadar, adevărata întrebare care se pune este, dat fiind că numărul INDEPENDENȚILOR a crescut exponențial în ultimii ani, ce face UNITER pentru această secțiune în continuă creștere numerică a breslei teatrale? E adevărat că UNITER îi reprezintă în mod consecvent pe vârstnicii teatrului românesc – și foarte bine face – că a avut inițiative esențiale pentru această categorie, în special pentru pensionari, pentru cei suferinzi și aflați în nevoie. UNITER le oferă servicii la domiciliu, asistență medicală, ajutor de înmormântare. Nu întâmplător, ca urmare a succesului inițiativei UNITER de a obține pentru pensionarii din teatru 50% în plus la pensie dacă sunt membrii ai uniunii de breaslă, s-a înregistrat un adevărat val de înscrieri în uniune, ceea ce a crescut brutal media de vârstă a membrilor acestei asociații în anii 2000. Ca fost membru al Senatului UNITER timp de două mandate, pot spune că este cu adevărat admirabilă această grijă pentru artiștii în vârstă aflați în nevoie, dar nu pot să nu întreb ce se întâmplă cu ceilalți? Ce face UNITER pentru tinerii absolvenți din teatru (în afară de un eveniment anual care durează câteva zile – Gala HOP)? Pentru sutele de actori care nu-și găsesc locul în teatrele de stat, dar care ar avea energia și creativitatea să fondeze companii private sau proiecte de tot felul? Pentru freelancerii din teatru? Dacă nu sunt membrii UNITER – și majoritatea nu sunt, unii nici nu știu că UNITER există – nici măcar nu pot cere finanțări din timbrul teatral – deși această taxă e plătită în mod obligatoriu de toate teatrele, publice sau private, indiferent dacă cei care joacă pe scenele lor fac sau nu parte din uniune. Președintele Ion Caramitru declara într-un interviu recent că ”trebuie o lege care să le permite tinerilor să intre în teatre” – dar afirmația poate să fie acuzată de ipocrizie, fiindcă nimic nu a împiedicat uniunea de breaslă să aibă asemenea inițiative până acum.

Din păcate, disprețul președintelui UNITER pentru tinerii din teatru a devenit evident odată în plus prin reproșul făcut la începutul anului ministrului Culturii, Vlad Alexandrescu, care a îndrăznit să-și ia un consilier tânăr pentru teatru, actorul Anghel Damian, în loc să apeleze la domnul Caramitru însuși! Oare cum e posibil ca unul dintre oamenii care au deschis în anii 90 porțile teatrului românesc înspre lume să nu-și dea seama astăzi că viitorul este chiar al acestor ”șomeri”? Poate că un consilier tânăr l-ar ajuta să refacă legătura cu realitatea din teatru, de care momentan pare, din păcate pentru tot teatrul românesc, complet desprins.