Vara vrajbei noastre

Vara aceasta s-a dovedit deja încinsă din mai multe motive de importanță globală. Pandemia a fost dublată de o acutizare a sentimentelor identitare aflate de multă vreme în fierbere și care au explodat odată cu un nou caz de ucidere a unui cetățean african american, George Floyd, de către poliția care se presupune că îi apără pe toți cetățenii americani. Au urmat, așa cum se știe, ample demonstrații de stradă în mai multe state americane, manifestații violente, distrugeri de magazine, alimentând sentimente de protest justificate și lăsând în urmă și victime nevinovate, totul pentru a atrage atenția opiniei publice internaționale asupra unor nedreptăți sistemice perpetuate în Statele Unite ale Americii.

Văzute din România, evenimentele au alimentat, paradoxal, un discurs tot mai radicalizat, predominant de dreapta, articulat în mod complet abstract, deși realitatea locală furnizează din plin exemple de rasism sistemic, primul dintre ele fiind tratamentul discriminatoriu încă aplicat cetățenilor romi la toate nivelurile societății. Poate cele mai dezbătute exemple au fost unele venite din perimetrul cultural, fiindcă noi, românii, suntem, nu-i așa, niște autentici iubitori de cultură ! Chiar și cei care nu văzuseră niciodată filmul Pe aripile vântului sau care trec pe lângă statuile din oraș fără a le arunca vreodată o privire s-au sesizat și s-au exprimat cu privire la scoaterea din oferta HBO a celebrului film american și la propunerile de coborâre a unor statui ce glorificau personalități istorice rasiste. Dar cel mai grav este faptul că o serie de intelectuali s-au exprimat în același sens, pe baza unei ignoranțe depline față de realitățile cotidiene ale rasismului, față de injustiția sistemică de care au parte cei care au altă culoare decât cea albă, atât în SUA cât și în imediata lor apropiere. Chestiunile sunt judecate în teorie, ceea ce vine să ne arate lipsa de empatie a generatorilor acestor discuții față de alte ființe umane – cum să distrugem niște opere de artă !  – și sunt folosite puncte de referință exprimând trauma locală numită cenzură – cum să îngrădim libertatea de expresie a unor scriitori/creatori la fel ca în anii 50 ?

În discuții private cu prieteni intelectuali am încercat să aduc argumentul necesității contextualizării tuturor operelor de artă care pot aduce atingere demnității unor categorii umane exploatate și discriminate timp de secole. Întrebarea mea era alta decât ale lor – cum poți să te mai bucuri liniștit de o operă de artă, odată ce devii conștient că ea provoacă suferința altcuiva, chiar dacă nu te poți identifica tu însuți cu acea suferință ? Am avut această revelație cu ani în urmă într-o minunată biserică din Portugalia pe care o vizitam în compania unor prieteni, dintre care unii erau africani-americani. Am admirat cu voce tare altarele pline de aur prelucrat într-un filigran absolut fantastic, o adevărată operă de artă, iar unul dintre acești prieteni m-a întrebat cald, înțelegând pe deplin ignoranța mea, dacă mă gândesc oare și la câți oameni de culoare au fost exploatați pentru a aduce acest aur furat aici, în inima Europei, și dacă îmi dau seama de cât sânge e acoperit acest aur. De atunci nu mai pot uita acel moment în care pământul mi-a fugit de sub picioare și îl retrăiesc de câte ori sunt pe punctul de a face aceeași greșeală. Dacă pui în balanță aurul și sângele lucrurile devin deodată mai clare și argumentația mai simplă.

Atâta timp cât există rasism și injustiție endemică în lume, e totuși un lux să vorbim despre integritatea operelor de artă. Și totuși, odată ce am stabilit prioritățile, ne putem permite și acest lux, ca niște intelectuali luminați ce suntem. Putem dezbate – doar dezbaterea stă în inima liberalismului – dacă nu e un gest de minim respect să explicăm contextul în care s-a născut o operă de artă care a ajuns să jignească azi, în urma evoluției istorice, o serie de oameni care se declară în mod public afectați de ea. Filmul Pe aripile vântului s-a reîntors pe HBO Max cu o introducere explicată de 4 minute și 26 de secunde în care profesoara de studii de film Jaquline Stewart de la Chicago University explică de ce această producție din 1939 trebuie contextualizată și discutată. Dincolo de film și de această introducere, canalul HBO Max a mai introdus în oferta sa o dezbatere cu o durată de o oră cu titlul ”Moștenirea complicată a filmului Pe aripile vîntului” moderată de autorul și istoricul de film Donald Bogle, discuție care a avut loc la Festivalul de film clasic TCM în aprilie 2019.

Pe celălalt front, al statuilor, o serie de monumente au fost înlăturate în Statele Unite dar și în țări europene, pentru înlăturarea altora se fac în continuare petiții, iar în legătură cu unele – cum este cea a lui Theodore Roosvelt din fața Muzeului American de Istorie Naturală, reprezentat pe cal, însoțit de un sclav negru și de un indian nativ pe jos, de o parte și de alta a armăsarului, cu o atitudine supusă – chiar membrii familiei și-au exprimat public acordul pentru înlăturare, cu argumentul că nu exprimă adevărata personalitate a înaintașului lor. În orice caz, nu e vorba despre o ”dărâmare” a tuturor statuilor controversate, nici despre o distrugere a operelor de artă care se dovedesc problematice din perspectiva contemporană. Dar e nevoie cu siguranță despre o discuție în jurul fiecăreia dintre acestea înaintea unei decizii cu privire la felul în care ele sunt aduse în atenția publicului sau îndepărtate din aceasta. Fiindcă acest ”public”, odinioară exclusiv alb și provenind din anumite clase sociale, este astăzi cum nu se poate mai divers, iar accesul democratic la cultură este o realitate pentru care s-au dus lupte aprige și care este azi un bun câștigat. Orice idee progresistă duce la modificarea societății în profunzimea ei, ceea ce generează schimbare, indiferent cui îi place sau nu această schimbare. Așa cum noi, românii, am considerat justificată coborârea statuilor care ne aminteau de răul făcut de comunism în România de după cel de al doilea război mondial, și i-am dat bucuroși jos de pe piedestal pe Lenin și pe Ceaușescu, la fel statuile, frescele și monumentele care amintesc unor largi categorii de oameni de un trecut traumatizant trebuie reanalizate și, în urma acestui proces fie îndepăratate, fie prezentate într-un context explicativ mai amplu. Nu, nu e suficient să ne bazăm pe conștiința fiecărui individ și să ne imaginăm că toți privitorii vor căuta din proprie inițiativă informații suplimentare și vor afla astfel, de exemplu, că sclavia din România s-a desființat cu fix un deceniu înaintea celei americane (în 1855 în Moldova și în 1856 în Țara Românească, față de 1865 pe tot teritoriul Statelor Unite, în urma Războiului civil american). Din păcate, nu ne mai putem baza nici pe sistemul de educație că își va face datoria și le va da absolvenților instrumentele necesare pentu a prelucra aceste informații din perspectiva de azi și pentru a face legăturile necesare. Explicarea contextului în care a fost generată o operă de artă ce ar putea aduce atingere azi unor largi categorii de oameni este necesară pentru noi toți, fie educați sau mai puțin educați, e un minim gest de recunoaștere a unor greșeli istorice, iar asta justifică pe deplin introducerea acestor explicații/contextualizări.

O asemenea măsură nu aduce atingere libertății de exprimare a artiștilor, scriitorilor, intelectualilor de azi, așa cum se insinuează de către unii dintre ei (vezi recentul articol din Dilmea veche semnat de Matei Vilniec). Da, e adevărat că, prin forța lucrurilor, dat fiind că activează într-un prezent tulbure, în care politicile identitate se manifestă uneori violent, un prezent tumultuos, marcat de proteste și de clamarea unor drepturi care au lipsit prea multă vreme, e posibil să fie afectați indirect de temperatura vremurilor pe care le trăiesc. Dar să te plângi de asta e ca și cum s-ar fi plâns profesorii de la Sorbona și Nanterre că nu se pot concentra asupra tomurilor din bibliotecă din cauza zgomotului produs de revolta studenților din mai 1968! Artiștii/scriitorii/intelectualii sunt parte din vremurile pe care le trăiesc și, în măsura în care sunt animați de talent autentic și de nevoia reală de a spune ceva, nu se lasă intimidați de aceste vremuri, ci se hrănesc din ele. Ceea ce înseamnă că au datoria de a le înțelege în toată complexitatea lor, informându-se, comparând, analizând, dezbătând, ieșind pe orice cale din cadrul strâmt al propriei culturi (fie ea cea română, cea franceză, cea americană sau altele) și evitând astfel o condamnare la mediocritate, pe care o provoacă inexorabil autoizolarea în arealul de gândire confortabil, alimentat de ”bias confirmation”. Nu dau atenție la ce spun alții decât dacă îmi confirmă propriile idei – e una dintre cele mai dăunătoare concepții pentru cine vrea să înțeleagă cu adevărat lumea în care trăiește.

Pentru a înțelege mai bine această lume, de care erau ținuți departe sau informați selectiv, conform cu dezideratele propagandei de partid și de stat, mulți artiști români au ales în timpul regimului comunist calea exilului, au emigrat și au înfruntat condiții grele de viață pentru a-și continua căutările artistice în mod liber. Dar ei nu fugeau numai de cenzură, ci și de pericolul mediocrității care îi amenință pe cei lipsiți de curiozitate intelectuală, pe cei convinși că ”știu ei mai bine” sau pe cei care judecă lumea întreagă pe baza punctelor proprii de referință, în mod firesc reduse la un orizont autoconținut. Cu ce-i deranjează o statuie?, se întreabă ei senini ignorând o lung istorie a lipsirii de minimă demnitate umană a acelor categorii de cetățeni care azi refuză să mai suporte discriminarea și pentru care statuia aceea poate fi un simbol al umilințelor îndurate. De ce se simt jigniți de un biet meme cu niște ciori pe o sârmă și un mic comentariu ironic? E doar o glumă, adaugă alții, scuzând derapajul unor colegi intelectuali care contribuie la solidificarea sentimentelor rasiste, atât de prezente în cultura din care fac parte – am numit de data asta cultura română.

Ce-ar fi să începem, dacă suntem onești, cu noi înșine, cu scanarea atentă a operele de artă care ne-au format și influențat de-a lungul timpului și revenind asupra lor, din perspectiva contemporană, să le le contextualizăm, spre folosul propriu și al altora. Sau să investigăm onest aceste opere și perioadele istorice în care au fost generate și să creăm propriile opere ca răspuns la acestea?[1] E un proces de căutare intelectuală, de repoziționare față de un trecut problematic, care include, în cazul nostru, al românilor, traume naționale nerecunoscute și neasumate, precum robia țiganilor, holocaustul, discriminarea sistemică pe baze rasiale sau de orientare sexuală și altele.

Francis Fukuyama (care a traversat în ultimul deceniu un proces de reevaluare a propriilor idei despre democrațiile liberale, actuzat după alegerea lui Donald Trump ca președinte) explică în ultima lui carte, Identitity. The demand for dignity and the politics of resentment[2] (Identitate. Revendicarea demnității și politicile resentimentului) cum anume a avut loc în istoria recentă a omenirii această trezire a sentimentului de demnitate umană în cazul unor categorii de semeni ai noștri discriminați sistematic timp de secole și de ce nu mai e în nici un fel acceptabil ca demnitatea umană să fie încălcată ca până acum. Resentimentul care îi aduce azi pe oameni în stradă, iar în anumite cazuri îi determină să recurgă la violență, este unul JUSTIFICAT pentru că nu s-a născut din senin, ci din cauza alegerii noastre, a majorității, de a ignora cereri de care eram obligați să ținem cont de mult. Înainte de a aștepta de la alții respect, e cazul să-l acordăm noi înșine. Dacă vom continua să ignorăm aspirația spre demnitate umană a semenilor noștri și dacă vom permite în continuare ca aceasta să fie exploatată de populismul naționalist a cărui forță crește periculos peste tot în lume – de la America lui Donald Trump la Ungaria lui Victor Orban – nu vom avea parte decât de conflict continuu și vom asista la subminarea democrației, în loc să contribuim cumva la întărirea acesteia. În lumea de azi, ”pretenția” de recunoaștere și respectare a propriei identități nu mai poate fi ignorată, deci singura cale este acceptarea identităților clamate, reconstruirea societății astfel încât aceste identități să fie respectate – fie că e vorba de minorități etnice, sexuale, sau altele – și armonizarea prin dezbatere a extremelor, până când ele nu vor mai amenința să implodeze sistemul democratic. Iar dacă în acest proces unele opere de artă vor fi „sacrificate”, iar unii creatori vor resimți o tensiune de natură să le stopeze inspirația, atunci fie! Nu există revoluții fără victime colaterale.

[1] Cum face excelent regizorul Radu Jude, în filmele sale.

[2] Francis Fukuyama – Identity. The demand for dignity and the politics of resentment, Picador/ Farrar, Straus and Giroux, New York, 2018