Teatrul în vremuri critice – o încercare de analiză

”Societatea Dramatică își va continua activitatea având toate nădejdile în concursul publicului românesc. Desigur, nu vom putea oferi montări fastuoase, prodigioase. Vom oferi însă spectacole cinstite, bine studiate. Lumea românească avem încrederea că ne va înțelege și ne va sprijini. Astfel sperăm să trecem și prin vremile acestea critice cu cinste.” (Aristide Demetriade, în revista Scena. 27 septembrie 1917)[1]

Declarația de mai sus venea în plin război, când activitatea Teatrului Național din București a fost, cum e lesne de înțeles, profund afectată de ocupația germană, de plecarea unei mari părți dintre actori la Iași, în refugiu, precum și de starea de spirit generală a populației, care nu era tocmai favorabilă artelor, cum e de înțeles. Și totuși, așa cum arată cuvintele lui Demetriade, actorii români nu au încetat nici o clipă să se gândească la modalitățile cele mai potrivite pentru a rămâne alături de publicul lor și pentru a-și continua activitatea, în ciuda greutățile de tot felul și a imprevizibilului sub zodia căruia se desfășura viața în Bucureștiul ocupat, așa cum reiese din albumul editat de Vera Molea, la 100 de ani de la acel moment critic. La București artiștii au refuzat oferta ocupanților germani de a fi plătiți de aceștia și au preferat să joace două spectacole pe zi ca să se întrețină singuri; la Iași, jucau mici scenete comice și spuneau monologuri în spitale, ca să susțină moralul răniților. Totul ca să treacă prin ”vremurile acestea critice”, cum le numea Demetriade, ”cu cinste” – tot cuvintele lui.

Oare ce vor scrie peste 100 de ani istoricii teatrului despre activitatea teatrală din timpul pandemiei din 2020? Desigur, nu mai trăim vremuri în care entuziasmul inocent și romantic să fie impulsul de bază al unei vieți de artist, și nici eroismul nu mai suportă aceleeași definiții. Ce rămâne însă e întrebarea de bază privind rolul pe care îl au artiștii în ”vremuri critice”, precum și – pentru aceia care încă mai cred în asemenea valori demodate – cum anume ar trebui să procedeze ei ca să treacă prin aceste vremuri ”cu cinste”?

***

Din punct de vedere al formei de funcționare, se poate constata că deruta e mare: se continuă activitatea sau se stopează? În unele cazuri decid managerii, în altele ordonatorii de credit, unii angajați ai teatrelor au fost trimiși în șomaj tehnic, altora li s-a cerut să-și facă cerere de concediu de odihnă, în unele cazuri angajații au fost consultați de directori, în cele mai multe însă nu. Cu foarte puține excepții, toată lumea s-a supus deciziilor arbitrare, și nu s-au auzit voci care să ceară public o strategie coerentă.

E adevărat că ”vremurile și-au ieșit din matcă”, vorba lui Shakespeare – care nici el nu mai poate vizita anul acesta Craiova pentru festivalul care îi poartă numele – și că e puțin probabil să apară rapid un Hamlet care să le pună la locul lor. E la fel de adevărat că Guvernul are griji mai mari decât instituțiile culturale și artiștii, dar și artiștii sunt cetățeni cu drepturi egale, și printre aceste drepturi se numără dreptul la muncă, respectul pentru activitatea depusă, recunoașterea valorii și locului lor în societate (atât de către societate cât și de către ei înșiși). Prin urmare, ar fi totuși momentul, dat fiind că a trecut primul val de șoc și s-a prelungit din nou perioada de izolare, să se elaboreze la ministerul Culturii o strategie mai amplă privind activitatea culturală în condițiile crizei generate de COVID-19, sub regimul ordonanțelor militare ce impun măsuri stricte, cu impact și asupra instituțiilor de cultură. Și, de ce nu, o strategie pentru reformarea infrastructurii culturale și pregătirea pentru perioada post-criză. Într-un interviu realizat de Corina Șuteu pentru Insula 42[2], ministrul culturii, Bogdan Gheorghiu, a avut un discurs neașteptat de coerent și a dat semne că știe despre ce vorbește, ceea ce nu e puțin lucru, prin comparație cu alți miniștri ai culturii – prea mulți! – din ultima vreme. Printre lucrurile considerate necesare de către ministru în perioada următoare se numără achiziția de către minister a unor lucrări de artă contemporană, realizarea în regim de urgență de către INCFC a unui recensământ al operatorilor culturali independenți activi, pentru a face posibil un cadru legal mai clar și optimizarea fiscală, plus recomandarea de a nu se închide instituțiile culturale, ci de a se pregăti aceste instituții pentru momentul în care măsurile de urgență se vor relaxa. Declarația ministrului despre starea culturii românești – ”Criza a scos la iveală slăbiciunile infrastructurii culturale. Aproape zilnic descoperim noi lucruri de rezolvat. Nu avem o evidență clară a sistemului cultural românesc” – nu e o surpriză pentru cei care activează în cadrul acestui sistem și care semnalează de ani de zile jungla în care funcționează operatorii independenți de la noi și dificultățile majore generate de intersectarea unor moduri de operare complet – instituții publice, operatori privați – diferite pe aceeași ”piață culturală”. Dar e bine că descoperirea a fost făcută și oficial, iar acum, că e în sfârșit clară imaginea statutului mixt, complex, al artistului român contemporan, iar ministrul culturii cunoaște modelele din țări europene cu un mare avans în domeniu, ca Franța sau Germania, să sperăm că vor fi făcuți rapid și următorii pași necesari.

Revenind la activitatea teatrelor pe timp de criză, avantajul este că vorbim despre un domeniu în care creativitatea este cheia, așa încât ”the sky is the limit” când ne gândim la cum se poate adapta aceasta la mediul virtual. Un alt avantaj este că prin acest mediu publicul se poate multiplica, granițele geografice fiind complet șterse (ceea ce, e adevărat, pune teatrul românesc în competiție cu producțiile din alte țări).

Arta digitală e de mult o realitate peste tot în lume, poate că e momentul să se dezvolte mai mult și la noi, în tandem cu alfabetizarea digitală a lucrătorilor din cultură, un vis de multă vreme amânat. Poate că asta e șansa ca toți directorii de teatru și doamnele contabile cu care ei funcționează în tandem să afle cum se scrie un email, cum se face o întâlnire prin Skype sau Zoom, la ce poate fi folosit Facebook-ul și ce înseamnă ”like” și ”share”, de ce e nevoie să se digitalizeze arhivele instituțiilor pe care le conduc, și, mai ales, cum se poate câștiga un nou public, mai exact publicul tânăr, captiv al Internetului și refractar la vizita în sala de teatru? Dacă totul merge bine, când criza se va fi sfârșit administrația instituțiilor de cultură va fi alfabetizată digital și un nou public va fi deja sedus și gata să deschidă ușile teatrelor și muzeelor. Bineînțeles că asta este însă doar o mostră de ”wishful thinking” și că mai probabil este că e nevoie de o nouă generație de manageri care să gândească soluții valide pentru adaptarea activității culturale la noile realități, astfel încât aceste noi ”vremuri critice” să nu producă o despărțirea prea mare, care va fi greu de vindecat mai apoi, între teatru și publicul său.

Dar pentru asta e nevoie de o reacție pro-activă, nu de ascunderea capului în nisip, până la trecerea crizei. Din punct de vedere administrativ, un pas esențial a fost făcut de senatorul Vlad Alexandrescu, care a obținut, cu sprijin politic lăudabil din partea Guvernului, o plasă de siguranță & susținere pentru freelancerii din România, ale căror proiecte din martie și aprilie (cel puțin) au fost anulate. Pentru angajații instituțiilor publice de cultură nu există reglementări coerente, ei căzând sub incidența deciziilor arbitrare pe care numai sindicatele – la care au aderat un număr mic dintre ei, din păcate – le pot eventual modifica.

Din punct de vedere al conținutului creativ, ne căutăm ”hrana” online, acolo unde s-a mutat în bună parte viața multora dintre noi. Iar teatrul s-a mutat și el: deocamdată haotic, dezorganizat, excesiv, asemeni unui locatar grăbit care și-a înghesuit lucrurile în cutii și le-a aruncat în portbagajul mașinii, fără să se gândească prea mult.

Așa încât ce găsești acum online e un amestec de 1. Spectacole mai vechi înregistrate mai bine sau mai rău (de la teatrele de stat); 2. Spectacole transmise live (de la teatrele independente); 3. Noi creații apărute din nevoia de exprimare a actorilor – angajați sau freelanceri – care nu mai au unde juca. Acest amestec eterogen exprimă nevoia haotică de ”activitate”, un impuls deocamdată negestionat, manifestat fără nici o strategie, după inspirația și nevoile fiecăruia, fie directori/manageri de teatre publice, fie producători independenți[3].

Deși lumile paralele ale teatrului de stat și ale teatrului independent de la noi se suprapun în multe puncte, prin artiștii care funcționează în ambele sisteme, în privința activității pe timp de pandemie interesele lor sunt adverse. Aruncând pe piață un număr mare de spectacole înregistrate, oferite gratuit și ușor accesibile online, teatrele publice fac o concurență neloială teatrelor independente, care încearcă să-și continue activitatea în același mediu virtual prin transmiterea live de spectacole contra cost, ca să-și poată plăti angajații din încasări. Spectatorul român e pus în fața unei mari dileme, și numai cei cu o conștiință activă, educați și buni cunoscători ai mediului teatral – oare câți or mai fi ei? – vor alege să plătească bilet ca să vadă spectacole produse independent, în loc să-și astâmpere nevoia de teatru urmărind gratuit producțiile unor teatre publice pline de vedete, precum Bulandra, Naționalul, Odeonul sau altele, la care poate altfel nici n-ar fi ajuns dacă locuiesc în provincie. ”Vremurile critice” le cer nu doar artiștilor, ci și spectatorilor lor să fie, pe cât posibil, la înălțime. Cum spunea Demetriade cu un secol în urmă: ”Lumea românească avem încrederea că ne va înțelege și ne va sprijini. Astfel sperăm să trecem și prin vremile acestea critice cu cinste.”

Amfiteatrul din Pompeii a supraviețuit erupției vulcanului

[1] Vera Molea – Teatrul Național din București în vreme de război, editura ACS, colecția Monografii, 2018

[2]https://www.facebook.com/insula42/videos/662102474604962/UzpfSTEwMDAwMjkwNzQzNDI4MToyOTExNjkxMTM1NjA0NDM5/

[3] O sinteză utilă a activității teatrale online a fost produsă de INCFC și e disponibilă online: https://culturadatainteractiv.ro/monitorizarea-domeniului-cultural-in-timpul-crizei-covid19/adaptarea-ofertei-culturale/?fbclid=IwAR2tewbAlVWE5-rx1Cu2Pk5agz2Ezlie6h1o38kloHFoN0QwJAehvsFSNc8