Teatru în vremea coronavirusului

Poate cea mai serioasă întrebare pentru un critic de teatru în aceste vremuri este la ce bun să scrii despre teatru când teatrele se închid? Când spectacolul viu este mai amenințat ca oricând, singura alternativă fiind transmiterea lui live de care să ne bucurăm de la distanță, în siguranța (relativă) a propriului domiciliu, despre ce anume îți rămâne să scrii?

Ei bine, panica generată de noul și periculosul virus COVID-19 ridică o serie de întrebări legate în primul rând de relația artist-public, dar și de dublul statut al celor care oferă spectacole de teatru publicului din România.

Care este, mai concret, situația? Ca parte dintr-o serie de măsuri luate la nivel guvernamental, o serie de teatre și-au suspendat temporar activitatea, unele până pe 22 martie, altele până la sfârșitul lunii, cel puțin docamdată. Teatrele subvenționate de Primăria Municipiului București, precum teatrele naționale finanțate prin intermediul Ministerului Culturii au anunțat că nu-și mai deschid porțile pentru evenimente publice, după ce ministerul de resort le-a solicitat acest lucru tuturor instituțiilor din subordine, prin circulara internă numărul 1775/10.03 2020.

Mai multe evenimente teatrale produse independent au fost și ele anulate, singurii producători independenți care au anunțat oficial că își opresc pentru moment activitatea fiind Centrul de Teatru Educațional Replika, Teatrul de Artă și unteatru. Cel din urmă a făcut un anunț și mai interesant, și anume acela că urmează să-și transmită online spectacolele programate, care vor putea fi vizionate contra cost. Până acum unteatru este singurul teatru din România care s-a adaptat rapid și a găsit o soluție pentru o situație de criză care pune reflectorul odată în plus asupra condiției artistului independent din această țară.

Dacă teatrele subvenționate de stat își permit să-și închidă porțile pentru spectatori fiindcă nu depind în mod esențial de încasările din bilete, artiștii independenți, ale căror venituri se bazează exclusiv pe vânzări vor primi o lovitură fără precedent. O piață oricum precară, în care freelancerii navighează complet lipsiți de orice plasă de siguranță – neavând certitudinea unui venit lunar, nici asigurări de sănătate în lunile în care nu au contracte înregistrate – riscă acum să implodeze, sub presiunea unor măsuri de precauție dictate de împrejurări a căror evoluție este imposibil de prevăzut.

Se dovedește cu această ocazie unde duce lipsa oricăror reglementări menite să creeze un mediu de muncă mai puțin ostil, un spațiu creativ asupra căruia să nu planeze permanent umbra lipsei de siguranță și grijile pentru viitor. Ce se observă mai clar cu această ocazie este dublul standard aplicat profesioniștilor din artele spectacolului de la noi, dintre care unii sunt angajați cu beneficii integrale în instituții subvenționate, iar ceilalți sunt complet lăsați la voia întâmplării, într-un mediu concurențial liber și neiertător. În mod absurd și complet injust s-a ajuns la o coexistență a unei piețe controlate și întreținute de stat cu o alta complet liberă, două moduri de producție paralele, unite între ele numai de circulația ocazională a artiștilor dintr-un spațiu în altul. E ca și cum cineva și-ar imagina că s-ar putea întreține simultan și economia controlată cu care se mândrea socialismul și economia bazată pe piața liberă, care definește capitalismul. Iar când lovește o pandemie precum aceasta artiștii întreținuți de stat pot sta liniștiți acasă, cel puțin pentru o vreme, în timp ce colegii lor sunt nevoiți să joace, măcar în fața camerelor de luat vederi, ca să poată exista în continuare. Dacă nu se vor solidariza pentru a face împreună demersuri pentru rezolvarea inegalităților, oare cum se vor privi unii pe alții în ochi când se vor reîntâlni din nou pe scenă?

E poate momentul să discutăm cu seriozitate necesitatea unei reforme sistemice a instituțiilor culturale din România, în speță a teatrelor. Așa cum este nevoie de schimbarea legii managementului instituțiilor publice de cultură, cum susțineam într-un articol despre ”cazul Bulandra”, la fel de necesară este o lege dedicată teatrelor independente, care au devenit de mai bine de un deceniu o realitate a vieții noastre culturale, o parte tot mai mare din oferta culturală fiind produsă independent sau în colaborare de către instituții private (ong-uri, fundații, firme private) și teatre publice. Noile realități au nevoie de legiferare, e nu numai nedrept, ci și ineficient și la limită riscant să lași o activitate tot mai amplă în afara legii, fără un cadru în care să se poată dezvolta, completând oferta culturală ca răspuns la o cerere tot mai diversificată.

De asemenea, a devenit de multă vreme clar că este absolut necesar un statut al artistului, fie el independent sau angajat, cu prevederi care să-i protejeze și încurajeze pe absolvenții școlilor de profil să-și facă meseria pentru care s-au pregătit, în condiții de respect al muncii lor. Ca freelanceri, dat fiind că puțini dintre ei au loc ca angajați în teatrele subvenționate. Aceste legi trebuie gândite împreună, complementar, având ca punct de reper imaginea mai largă, a întregii piețe de muncă din domeniul artelor spectacolului, cu consultări ample ale celor care sunt direct vizați de aceste măsuri și care ar trebui să se organizeze cât mai curând pentru a-și apăra drepturile.

Revenind la public, criza de față ne îndeamnă să revedem în mod activ relația cu spectatorii plătitori, cu martorii actelor artistice care nu au sens fără ei. Ce îndatorire au producătorii față de publicul lor? Cum se comunică o măsură atât de gravă, fără precedent, cum este aceea a suspendării activității? Ce gesturi complementare se fac pentru a atenua șocul produs de această decizie pentru spectatorii care și-au cumpărat bilete, și-au făcut planuri cu familia sau cu prietenii? Comunicatele venite din partea teatrelor subvenționate sunt mai degrabă seci, informative, fiind considerată probabil suficientă ”înlesnirea” returnării costului biletului. Evident, nu scăpăm nici de tonul de diriginte care pune la punct elevii, în cazul de față cumpărătorii de bilete care nu pot veni la spectacolele reprogramate (nici măcar nu se știe când anume vor fi reprogramate)[1]. În schimb, aceeași temă neplăcută este tratată cu simplitate și căldură de către comunicatorii de la unteatru, care văd, așa cum e firesc, în publicul lor aliatul esențial, fără de care nici un producător de teatru nu ar putea exista[2]. Merită să ne gândim la cât de necesară este, de fapt, o schimbare de mentalitate a celor care funcționează în universul paralel al protejaților de către stat!

Avem timp, cât stăm cu toții acasă, din motive de pandemie, să ne gândim, de fapt, la toți pașii următori care ar trebui făcuți pentru ca mediul artistic să-și recapete însemnătatea pe care merită să o aibă în orice societate.

Și să ne aducem aminte că dacă nu vom cere în mod organizat și argumentat atenție și respect din partea statului și a autorităților, nici nu ni se va da!

[1] ”Spectatorilor care nu doresc acest lucru  li se va restitui contravaloarea biletelor, începând cu data de 11 martie 2020, fie  la casa de bilete a TNB pentru biletele cumpărate la casă, fie în contul din care s-a făcut plata prin MyStage,  pentru cele achiziţionate online. Precizăm că MyStage va restitui inclusiv costul comisionului. Pentru a fi returnată contravaloarea biletului achiziţionat de la Casa de Bilete, vă rugăm insistent să aveţi la dumneavoastră biletul în format fizic.” (din comunicatul TNB)

[2] ”Vă mulțumim pentru reacțiile pozitive și pentru toată susținerea pe care ne-ați arătat-o în ultimele ore. Mulți dintre voi au ales să meargă mai departe alături de noi, lucru care ne onorează. Le suntem recunoscători tuturor celor care au decis să păstreze bilete achiziționate și celor care au continuat să cumpere bilete astăzi. Ne-ați dovedit din nou că suntem o mare familie.  <3 Vă mulțumim!” (din comunicarea unteatru prin intermediul rețelelor sociale)