Știați că Radu Beligan e pe Facebook?

sau despre teatru în era comportamentului digital

Am găsit în cutia poștală un teanc de reclame la noile producții ale sezonului. Fiecare avea citate din cronicile favorabile spectacolului și măcar jumătate din ele proveneau de pe blog-uri . Apoi m-am întâlnit cu un regizor faimos, unul dintre cei 50 de creatori cheie ai secolului XX conform prestigioasei edituri Routledge, iar el s-a declarat încântat de cronicile favorabile de pe bloguri pe marginea celui mai nou spectacol al lui. Într-o altă conversație, un tânăr muzician s-a scuzat pentru că nu auzise de compozitori celebri: ”nu sunt pe Youtube”, a ridicat el din umeri.

Într-un număr recent al revistei Vanity Fair am găsit un amplu articol despre proporțiile pe care le ia lupta pentru supremație pe web. Autorul sintetizează transformările recente ale comportamentului digital care contaminează tot mai mulți oameni: ”La bază, teoria comportamentului digital spune că vechile media au impus un comportament nenatural consumatorilor lor – nu în ultimul rând, despărțind strict creatorii de conținut de publicul lor. Internetul însă, cu lipsa lui de ierarhii, cu distribuția lui ieftină și fără aproape nici o barieră când vine vorba de producție, îi lasă pe oameni să se exprime mai natural. Se dovedește că suntem animale cooperante și amatori entuziaști, interesați mai mult în a ne distra și informa singuri decât în a fi distrați și informați de către profesioniști” (Vanity Fair, martie 2010). Citesc ziarele și văd tot mai des citate în articole pe diverse teme părerilor unor ”bloggeri cu influență” – așa sunt numiți. Un sunet difuz de alarmă începe să sune în capul meu.

E drept că toate astea mi se întâmplă în zilele petrecute la New York, dar alarma nu încetează să sune nici după ce revin în țară. În cele mai multe cazuri, ”bloggerii cu influență” nu sunt jurnaliști specializați, nici critici de teatru, ci persoane particulare, al căror succes printre cei ce navighează pe internet ține de parametrii pe care eu una n-am reușit să-i identific pe deplin. Există cazuri și în România, Zoso (www.zoso.ro)  de exemplu, care printr-un amestec de talent, tupeu, gust pentru risc și permanentă preocupare de a șoca a reușit să atragă atenția generală asupra lui. Atenție înseamnă deopotrivă admirație – din partea unora – și ură – din partea altora. Asta nu-l face pe Zoso sau pe alți ”guru ai internet-ului” credibili, dar îi transformă în catalizatori pentru sentimentele radicale ale celor care îi citesc. Unii vor adera complet la ce spun ei, alții vor respinge totul, indiferenți la argumente. De fapt, argumentele, nuanțele, subtilitățile nu intră în calcul când e vorba de asemenea polarizări ale părerilor. Lumea se transformă încet dar sigur într-un câmp de luptă on-line, iar tot ce cade între cele două tabere, oricât de înguste ar fi fronturile unde are loc confruntarea, nu mai contează.

***

Cum afectează această schimbare de paradigmă teatrul? Tot cineva întâlnit la New York mi-a spus că ”de pe internet” cel mai bun spectacol recent din România pare să fie ”Câtă speranță” în regia lui Radu Afrim la Odeon. După mine – și nu numai după mine – unul dintre spectacolele cel mai puțin reușite ale celui mai de succes regizor de la noi în acest moment. Dar postările de pe Facebook, reclamele on-line, song-urile decupate din spectacol, pe care le găsești pe Youtube, comentariile entuziaste ale spectatorilor care ”s-au râs” la spectacol, toate alcătuiesc o cronică mai puternică decât orice scriere doctă a vreunui critic prezent în sală la premieră. Sunetul de alarmă se intensifică în mintea mea.

Dacă adaugi la toate astea că: 1. ziarele din România au renunțat la paginile de cultură (și în alte țări numărul acestora a fost redus de când edițiile în print ale ziarelor au suferit căderi majore , dar modelul ”clasic” al cronicilor specializate coexistă, totuși, cu noile  mixturi de lifestyle și trends, plus paginile de jurnalism cetățenesc), 2. cronicarii specializați sunt desconsiderați de breasla teatrală (nivelul de credibilitate a scăzut în ultimii ani sub nivelul mării, iar mai nou criticii au fost ”pedepsiți” și prin excluderea totală de la Premiile Uniter, barometrul teatral local) și 3. tot mai mulți spectatori își iau informația despre spectacole de pe internet, sub o formă sau alta, atunci rezultă că schimbarea de paradigmă nu e departe nici de noi. Bip, bip, bip!

Poate că nu mai durează mult până când premiile pentru cele mai bune spectacole vor fi acordate producțiilor cel mai bine promovate on-line, iar cei mai buni actori vor fi aleși în funcție de intensitatea activității de pe Facebook. Între timp, criticii de teatru ignoră toate aceste realități, de parcă ar fi vorba despre un virus care vine și trece. Dacă nu se vor trezi la timp și nu se vor replia în funcție de noile realități, cel mai bun critic va deveni curând ”blogger-ul influent” Zoso. Fără să-l desconsider în vreun fel pe blogger-ul cu pricina sau fenomenul în general – nu critici ceva până nu înțelegi pe deplin – nu pot să ignor sunetul de alarmă care se aude din ce în ce mai tare. Și nu pot să nu văd că noul comportament digital nu mai poate fi ignorat.

Apropo, știați că domnul Radu Beligan are pagină de Facebook?

Scena.ro nr. 8/ aprilie/mai 2010