Spiritul civic văzut din culisele teatrului

Disclaimer: Acest text nu are premize acuzative față de nimeni și prezintă exclusiv perspectiva subiectivă a autorului asupra unor ore care i-au marcat existența.

Mă întorc puțin în timp. Suntem în primele zile ale lui noiembrie 2015, după teribila tragedie de la clubul #colectiv. Pe străzi sunt proteste. Mare parte din spectacolele pe care le am în perioada asta sunt anulate. Lumea iese în fiecare seară în stradă, într-un marș al solidarității cu victimele, dar și împotriva corupției care ne-a măturat generația.

Senzația mea e că n-are nimeni chef să meargă la teatru sau la film, că n-are nimeni dispoziția să intre într-o realitate ficțională, atât timp cât realitatea imediată e atât de nedreaptă că te face să te sufoci. Să ies cu prietenii mei la proteste este singura activitate care mă mai face să mă simt viu în zilele astea. Faptul că la câteva zile după evenimentul nenorocit am spectacol, îmi dă sentimente mixte.

Mai este o oră până la începerea spectacolului. În drumul spre teatru, am trecut printr-un cordon de protestatari de pe bulevardul Magheru. Salut câteva fețe cunoscute și-mi vine s-o iau la fugă mai repede. Cineva mă întreabă dacă nu vin cu ei. Îi răspund că-n vreo două-trei ore vin și eu, omițând intenționat să spun că urmează să am spectacol.

Adevărul e că mi se pare nepotrivit că trebuie să joc în aceste zile, dar încerc să nu mă gândesc prea mult la asta. Am dat drumul în căști melodii. Încerc să mă deconectez puțin de la strigătele care se aud în urma mea: „Corupția ucide!”

Profesorii noștri de actorie ne-au pregătit, cel puțin teoretic, pentru astfel de momente.„Poate să vă moara mama, tata, tot neamul și voi să trebuiască să jucați. Asta e meseria pe care v-ați ales-o, trebuie să fiți puternici!” ne ziceau. Tot timpul m-au blocat îndemnurile astea. „Trebuie să rezistați, să fiți puternici”. Dar dacă nu vreau „să rezist”? Dacă aleg, ca artist, să mă topesc alături de generația mea și nu vreau să performez subiecte care n-au nicio legătură cu realitatea care a împânzit societatea noastră?

Sigur, teoretic, pot să propun reprogramarea spectacolului. Practic, atunci când faci așa ceva devii responsabil în fața altor 10 colegi actori, tot independenți ca tine, care-și plătesc curentul electric din banii pe reprezentația respectivă. Nici nu am energie să fac scenarii pe tema asta. Voi juca, se va termina spectacolul și voi merge la protest. Înainte să intru în teatru, am scos căștile din urechi și mi-au dat lacrimile. Auzeam strigătele de la Universitate.

Secunde mai târziu m-am trezit chiar judecând puținul public plătitor de bilete. Cine sunt oamenii care în astfel de zile au chef să meargă la teatru? Mi-am spus că poate aveau biletele cumpărate de mult timp, mi-am zis că poate au nevoie de o distracție de la tot răul din jur. Mi-aș fi zis orice ca să pot să merg să joc.

Am inspirat adânc și am intrat în teatru. Colegii mei zburdă dintr-o cabina într-alta, tehnicienii fac ultimele pregătiri. Unii observă că nu sunt în toanele mele obișnuite. Primesc de câteva ori întrebarea: „Dar ai pățit ceva?”

Mă blochez, aproape nu-mi vine să cred că cineva chiar mă întreabă asta, la două zile după incendiul #colectiv. Îmi vine să răspund: „Dar tu cum de nu ai pățit nimic?” Dar răspund complet altceva, de complezență. Explic faptul că sunt foarte afectat de tragedia #colectiv. Invariabil sunt întrebat: „Dar ai avut vreun prieten acolo?” Chestia asta m-a scos din minți. Nu, n-am avut pe nimeni în #colectiv, dar simt că-i cunosc pe toți, fără să o fac. Se numește empatie. Iar nedreptatea și corupția care i-a făcut pe oamenii ăia să ardă mă fac să mă sufoc și nu pot să înțeleg cum nu e toată lumea încercată de aceleași sentimente de revoltă.

Cineva face o poză în culise și îmi arată pe ecran „ce rău am ieșit, că sunt așa trist”. Începem să discutăm, pare că suntem de aceeași parte a baricadei. Pare revoltat, cum sunt și eu. Asta-mi dă energie. Mă înflăcărez puțin. Până când spune: „Dacă armata era obligatorie, nu se mai calcau în picioare, se organizau pe rânduri, ieșeau din club în funcție de vârstă și sex!”

Mă uit la bărbatul de 30 și ceva de ani din fața mea care crede că dacă faci armata, ai timp să organizezi publicul unui concert dintr-un club care a ars complet în 60 de secunde. Mă retrag la cabină, mai afundat în gânduri decât înainte.

Mai sunt câteva minute și începe spectacolul. Sala este doar pe jumătate plină. Un tehnician spune: „E bine, la alte teatru nu-s nici atâția”.

Îmi trec prin minte tot spectacolul, ca să fiu sigur că nu uit ceva. Chiar când eram convins că am reușit să mă detașez de emoțiile nefaste, doi colegi discută în cabină despre un articol în care se explică, la nivel ezoteric, cauza incendiului. E totul atât de simplu: „Era Holloween, sărbătoare păgână. Cântau versuri satanice, aveau ilustrație cu un dragon care scoate flăcări! Normal c-au ars, nimic nu e întâmplător! E totul explicat în articol!”

Cel mai tare mă doare că la aceste ocazii tragice, se face paradă de adevăratele feluri în care gândește lumea. Cum să crezi că niște oameni care au murit în felul ăsta și-o meritau pentru că sărbătoreau Holloween-ul? Cât de crudă trebuie să-ți fie gândirea ca să justifici tragediile naționale în felul ăsta? Asta o dată. Apoi de câtă lipsă de respect față de durerea prietenilor, rudelor, trebuie să dai dovadă ca să răspândești asemenea idei suicidal de penibile?

Sunt obișnuit. În mediul actoricesc-artistic credința în legea atracției e ceva uzual. „Ai luat castingul pentru că a venit spre tine, pentru că ți l-ai dorit cu adevărat” „Se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple”.

Am auzit lucrurile astea de mii de ori. Niciodată nu mi s-au părut mai cinice și mai nepotrivite ca-n perioada colectiv.

Mă duc la intrarea pe scenă. E un moment de liniște deplină. Puținii spectatori din sală nu scot niciun sunet. În întuneric văd aprins doar semnul de ieșire în caz de urgență. Închid ochii. Parcă nu mai e nimic. Cred că așa se simte moartea. Un nimic nesfârșit. Mi se face pielea de găină.

Spectacolul începe și se termină ca-ntr-un vis, în care mă mișc prin gelatină. Nu prea-mi simt picioarele. La final lumea zice c-a fost un spectacol bun.

Un coleg mă bate pe umăr și-mi spune că ne vedem în stradă, la protest. În fața teatrului mă reîntâlnesc cu o actriță pe care n-am văzut-o de foarte multă vreme. Îi spun că nu reușesc să-mi scot din minte incendiul de acum câteva zile.

Îmi zâmbește cu o gură plină de dinți. Jenată și mirată de starea mea destul de neprietenoasă. „O să fie bine, o să fie bine, o să vezi!”, mă apucă de braț și mă îmbărbătează ea, ca-n reclamele la detergenții care scot orice pată.

„Cum adică o să fie bine? Oamenii ăia sunt morți, iar restul sunt afectați pe viață! Ce-o să fie bine?” Se blochează. Nu voia să avem o discuție serioasă, spusese și ea niște vorbe ca unui verișor de gradul al treilea, foarte afectat de moartea unei mătuși. Voia să fie simpatică și uite cu ce s-a ales.

E una din zilele friguroase când protestul începe să se fâsâie. Prietenii mei stau zgribuliți unii într-alții, feriți de suporterii de pe stadioane care par să deturneze adunarea. Câțiva pași mai încolo văd un grup de actori și regizori. Lângă câțiva studenți la actorie. La plecare, salut niște colegi pe care îi văd de obicei doar pe listele cu sute de oameni veniți la un casting. Nu-s interesați de activități civice, nu urmăresc ce se întâmplă. Acum a fost prea mult și pentru ei, au ieșit din casă.

Mă așez pe o bordură. Strigătele oamenilor se învolburează în capul meu cu senzația gelatinoasă din timpul spectacolului.

În jur sunt regizori importanți și figuri cunoscute. Deci protestul #colectiv a devenit un loc mișto la care să socializezi despre una, despre alta. Foarte bine. Măcar la televizor nu scrie deasupra capului fiecărui participant de ce-a venit acolo. Îmi spun că e bine să fie, să fie toți actorii din București la protest, cu miile.

A fost prima manifestație la care am văzut atât de mulți oameni din lumea teatrului. Ne unesc update-urile de pe Facebook, furia și neputința în fața politicienilor corupți.

Carnagiul #colectiv a marcat nașterea unui vag sentiment de responsabilitate civică în breasla noastră. Post colectiv au apărut (și alte) figuri care vorbesc despre abuzurile și corupția din instituții. Susținerea breslei le dă curajul și altora să iasă în față și să vorbească.

Am ajuns acasă și am adormit îmbrăcat. Îmi doream să mă scufund într-un somn al uitării, dar am visat toată noaptea că jucam, lua foc teatrul și ieșirile de siguranță nu se deschideau.