Reformă (în teatru) să fie, dar să o știm și noi!

Motto: „Aveți grijă de actori, cinstiți-i așa cum se cuvine, pentru că ei sunt cronica vie și prescurtată a vremurilor. Mai bine să ai parte de un epitaf prost după moarte decât să intri în gura lor cât timp eşti în viaţă“. (Hamlet/Shakespeare)

Veștile cu privire la apropiate schimbări sistemice care privesc lumea teatrului au început să se aude în ultimele zile tot mai des. După declarațiile cam hazardate ale ministrului Culturii și Identității Naționale Lucian Romașcanu cu privire la o ”lege a castingului”, repede amendate public, au urmat zvonurile despre grupuri de lucru, interpelări ratate ale sindicatelor, întâlniri la Primăria Capitalei pentru desființarea pentru o noapte a teatrelor ce țin de Primărie, în vederea transformării tuturor contractelor în varianta ”pe perioadă determinată”, toate asezonate cu valuri de comentarii pe Facebook. În lipsa unor informații clare, transparente, a unor anunțuri oficiale și a unei comunicări reale, coerente, cu întreg sectorul vizat de aceste eventuale schimbări, era firesc să se nască tot felul de scenarii panicarde, mai ales că nevoia de schimbări sistemice a crescut masiv în ultimii ani, fiind resimțită deopotrivă de către cei angajați în teatrele de stat (indiferent sub ce formă) și de către freelanceri (nu voi folosi aici termenul de independent sau privat, fiindcă asta duce discuția în altă parte. Și nici nu folosesc echivalentul românesc ”liber profesionist”, care sună, vorba unei colege, ca și cum ar fi vorba despre cineva care stă sigur degeaba). Ideea e că unii vorbesc chiar de o comăprovocată de excesul de birocrație și cota tot mai redusă de creativitate.

Încercând să înțeleg de unde au pornit zvonurile și ce anume e real din tot ceea ce a fost aruncat ”pe piață” am discutat în ultimele 48 de ore cu mai mulți directori de teatre, actori și reprezentanți sindicali pe care nu o să-i numesc aici pentru că unii mi-au cerut-o direct, alții au avut rezerve, în vocea unora am simțit chiar spaima. Nu vreau să comentez ce anume îi mai poate face pe oameni să se teamă când își spun părerea în lumea românească a lui 2017, fiindcă iarăși ne îndepărtăm de la subiect. Voi spune numai că a fost destul de greu să înțeleg ce se întâmplă de fapt, deși unii dintre acești oameni participaseră direct fie la grupuri de lucru, fie la întâlnirile anunțate – dovadă că fie nu le clar nici ordonatorilor de credit ce anume vor să facă pe post de reformă, fie că fiecare înțelege ce poate, chiar și atunci când e de față.

Încerc să sintetizez ceea ce am pus cap la cap din aceste discuții, înainte să comentez:

–          Grupul de lucru de la ministerul Culturii a fost alcătuit la sugestia lui Ion Caramitru, de data asta în calitate de președinte al UNITER, nu de director al TNB, scopul principal fiind schimbarea tipului de contracte pentru actori. Au fost incluși în acest grup de lucru, prin ordin de ministru, numai directori de teatre naționale (Ion Caramitru și Ioan Onisei de la TNB, Florin Estefan de la ONB, Ada Lupu Hausvater de la Teatrul Național Timișoara și Cristian Hadjiculea de la Teatrul Național Iași); se pare că grupul are caracter consultativ, nu are un deadline clar și are ca misiune să facă propuneri cu privire la TOATĂ legislația privind teatrele, nu la o singură lege;

–          La Primărie, discuțiile pornite tot la sugestia grupului de lucru din minister, se centrează pe tipul de contracte de angajare – pe perioadă nedeterminată sau pe perioadă determinată, totuși nu s-a discutat clar despre o desființare a teatrelor pentru o noapte, așa cum s-a vehiculat;

–          Un grup de sindicaliști a cerut să se întâlnească cu gupul de lucru de la ministerul Culturii, dar la întâlnirea programată au venit doar reprezentanți din minister care nu cunoșteau subiectul – prin urmare întâlnirea a fost bifată dar ratată;

–          George Ivașcu este consilierul personal în materie de teatru al ministrului Culturii, calitate în care se pare că încearcă să medieze între directorii de teatre naționale – foarte băgați în seamă de Minister – și directorii de teatre municipale, consultați doar în mod formal;

–          UNITER a trimis tuturor directorilor de teatre (din nou, numai directorilor, deși organizația are ca membrii sute de actori) invitația de a formula modificări la Ordonanța 21/2007, așa numita ”lege a teatrelor”.

–

Acum, că am trecut în revistă informațiile principale (fiecare confirmată din mai multe surse), o să încerc să le comentez: a devenit cât se poate de limpede pentru toată lumea cât de cât la curent cu ce se întâmplă în jur că e nevoie de o reformă în lumea teatrului de la noi. De aproape 30 de ani domeniul artistic este guvernat în special pe bază de Ordonanțe de urgență care modifică alte ordonanțe de urgență și tot așa: asta înseamnă, concret, că nu există legi solide, fundamentate, discutate în mod real și transparent cu aceia care sunt vizați de ele și votate în Parlament, ci modificări sporadice, apărute în funcție de interese particulare, prin lobby personal, de la om la om, sau mai exact de la om la ministru. Iar miniștrii culturii se schimbă (prea) des, motiv pentru care dacă încerci să citești ordonanțele de care depinde funcționarea domeniului vezi că mai mult de jumătate din text constă în menționarea modificărilor și a modificărilor modificărilor. Chiar a venit momentul să lăsăm sistemul hei-rup deoparte și să construim legi argumentate, discutate, bazate pe studii și statistici clare, cu input de la specialiști în materie și de la practicieni ai domeniului cu bună credință, în așa fel încât pachetul legislativ obținut să nu mai arate ca un patchwork penibil.

Pozitiv:Faptul că ministrul Culturii a alcătuit un grup de lucru e dreptul lui, iar faptul că le-a dat de lucru întrega legislație are sens, fiindcă să schimbi doar o lege, în timp ce altele esențiale pentru domeniu rămân la fel ar fi complet aberant.

Negativ: Din păcate, faptul că în comisie sunt numai directori de teatre naționale reduce lucrurile la o perspectivă unidirecționară, exclude experiența diferită a celor din teatrele care țin de ordonatori de credit locali (și funcționează parțial diferit), precum și inputul întregii zone de freelanceri din teatru care a crescut enorm în ultimii ani (și întâmpină probleme specifice- atât pe plan artistic, cât și în plan social, în special din cauză că sunt ignorați de legislația fiscală). Tot la negativ trec și faptul că o inițiativă legislativă pornită de la minister conduce tot către o ordonanță de urgență, prin urmare către perpetuarea unui sistem aberant de legiferare a sectorului artistic, din care un număr foarte mic de oameni beneficiază, ceilalți suportând urmările.

Și la Primăria București tot numai directorii au fost invitați. Faptul în sine că numai directorii contează perpetuează o viziune ierarhică depășită, nedemocratică și nefuncțională. Nu cred că trebuie ascultate chiar toate părerile, mai ales că funcționăm în teatru într-o lume foarte ușor impresionabilă, în care oamenii se panichează ușor, nu au informația de bază și nici educație legislativă minimă, dar sigur se pot găsi reprezentanți credibili, cu un discurs coerent, din rândurile actorilor, tehnicienilor – freelanceri și  angajați -, astfel încât categorii cât mai diferite să fie reprezentate și să contribuie cu experiența lor la alcătuirea unor modificări legale relevante pentru toată lumea. La TNB, de exemplu, activează mai nou un sindicat al actorilor, din care fac parte 52 din cei 77 actori angajați în varii forme și totuși nici ei nu sunt parte din conversația care îi privește direct. Perspectiva directorilor e importantă, prin prisma experienței lor, dar nu poate fi în nici un caz unică. Vremea când deciziile se luau ”la vârf”, iar ”prostimea” doar le suferea consecințele a trecut de mult, chiar dacă unii preferă să se conducă după același model revolut care le convine.

Chestiunea castingului dorit de domnul ministru este o nonchestiune, de fapt. Există și acum posibilitatea  de organizare a castingului deschis pentru fiecare spectacol și în cazul unor regizori mai bine cotați se și practică, fiindcă ei pun această conditie. Se mai practică și când teatrul își caută forțe proaspete, cum face Teatrul Masca.La fel se întâmplă și când e vorba despre artisti din strainatate.

Existența unei legi dedicate acestui pas firesc din procesul de lucru în teatru nu are sens decât ca să-i scuze pe directori în fața angajaților care, eventual, le-ar reproșa că ei nu lucrează în timp ce schema de angajare se încarcă de colaboratori.

Ceea ce ne duce la chestiunea tipului de angajare a personalului artistic din teatru, una dintre cele mai spinoase, de fapt.

Ce fel de contracte pentru artiști?

Avem, în majoritatea teatrelor, trei tipuri de angajați: cu contract pe perioadă nedeterminată (să-l numim CPN), cu contract pe perioadă determinată (CPD), respectiv colaboratori (C). Lucrurile se complică fiindcă unii dintre artiști sunt angajați în mai multe teatre, în forme diferite (cu CPN într-unul, C în altul sau cu jumătate de normă CPD în două, sau alte combinații, în funcție de box office-ul actorului și de abilitatea de negociere a directorului). Activitatea fiecărui teatru este o lungă negociere cu fiecare categorie de angajați și rezultă în încercări deseori eșuate de programare a spectacolelor din repertoriu, în condițiile în care aceiași actori sunt împărțiți de mai multe teatre. În multe cazuri, programarea se face cu doar două săptămâni înainte, așa încât ”carnetul de bal” al unui actor care face slalom prin mai multe teatre, plus eventuale turnee, devine probabil de necitit. Am văzut cu ochii mei și câteva caiete de programare din teatre bucureștene – sfidez pe oricine își închipuie că poate înțelege ce scrie acolo (în afara celor care se ocupă cu această programare și pun pariu că au coșmaruri cu actori care se îmbolnăvesc sau pățesc orice altceva i-ar scoate din dispozitiv, fiindcă în asemenea cazuri se produce efectul de domino care anulează mai multe spectacole).

În aceste condiții, ne mai mirăm că nu există viziune, că teatrele nu au nici un profil conturat, că nu au strategii de diversificare și educare a publicului, iar repertoriile sunt alcătuite la întâmplare, în funcție de ce propun regizorii (care au și responsabilitatea de a strânge actorii la repetiții și apoi la spectacol) și că fiecare face ”de toate pentru toți” cum era numită într-un an – absolut hilar – secțiunea principală a FNT?

Faptul – acuzat de unii directori – că încă au în teatru actori angajați cu CPN care nu joacă nimic, dar încasează lunar salariul este, dacă ne uităm mai bine, o problemă de bad management, fiindcă este obligația PRIN CONTRACT a managerului să gestioneze responsabil resursele teatrului, inclusiv resursele de personal. Prin urmare, cu cât mai mulți actori sau tehnicieni sau orice alt tip de angajați care nu lucrează există într-un teatru, cu atât mai mică ar trebui să fie nota la evaluările anuale (evident, cu condiția ca acestea să fie făcute pe bune, ceea ce momentan nu e cazul, cum voi detalia mai jos). Dacă sunt unii angajați care nu vor să lucreze, există instrumente legale prin care pot fi somați, apoi dați afară, dar în cele mai multe cazuri problema nu sunt angajații care nu vor să muncească, ci managerii a căror capacitate de a-i folosi este zero: ”dacă nu-i ia nici un regizor în distribuție, n-am ce face”, e replica obișnuită. Serios? Asta nu e management, e loterie. Notată de fiecare dată cu note peste 9, că doar și capacitatea de a improviza continuu și din mers contează, nu? Contează ea în teatru, dar nu și în management, care e, orice s-ar spune, o ocupație diferită.

Managementul teatrelor – o problemă nerezolvată de aproape 30 de ani

Înaine de 1990 lucrurile erau simple: nu puteau conduce teatre decât fie artiști care aderau la politica partidului unic (în scris, cu subiect și predicat, măcar la momentele festive – a se revedea revista Teatru din perioada 1956 -1980 pentru cine mai are dubii că așa se întâmpla, chiar și cu cei mai buni dintre ei) sau politruci numiți cu misiunea clară de a face propagandă prin teatru. După 1990 totul s-a complicat.

Ce fel de manageri vrem: artiști populari care cresc profilul politicienilor când taie panglici alături de ei, se prezintă în fața camerelor de luat vederi cu ocazia rapoartelor primarilor sau chiar sar cu arme și bagaje într-o barcă politică sau alta? Sau oameni (artiști sau nu) care au dovedit o bună cunoaștere a mediului teatral, pot demonstra că au dus la bun sfârșit proiecte culturale, propun un proiect coerent și fezabil care ar putea relansa o instituție?

Cum anume sunt aleși acesti directori de teatre, în condițiile în care Ordonanța 189/2008 a managementului instituțiilor publice de cultură arată azi, după mai multe serii de modificări făcute în funcție de interesele personale ale inițiatorilor, ca o haină peticită, ce nu mai poate acoperi realitatea că Regele e gol? Pentru cine crede că asta nu e important, amintesc doar că, în cazul schimbării tipurilor de contracte, rămâne la latitudinea managerilor pe ce perioadă se încheie contractele, existând, pe lângă cele amintite mai sus, și varianta angajării pe proiect, care e cea mai efemeră dintre toate.

O mică discuție despre celebra Ordonanță 189 a managementului instituțiilor publice de cultură ar trebui să aibă în vedere în primul rând chestiunea comisiilor de evaluare, care sunt punctul cheie al acesteia. Atâta vreme cât comisiile sunt controlate politic sau în interes personal al candidatului preferat, atâta timp cât incompetența e regula și de foarte multe ori membrii comisiei sunt mai puțin pregătiți decât candidatul și nu înțeleg ce propune acesta, atâta vreme cât secretomania e la putere și nu se știe nici numele membrilor comisiei, nici măcar cele ale candidaților, și nici vorbă de criterii de notare sau argumentare a notelor date (nici contestație nu se poate face, decât pe chestiuni de procedură, nu de conținut), nu ne putem aștepta ca rezultatele concursurilor să fie unele benefice pentru instituții și angajații lor, pentru viața teatrală în general. Vor fi, desigur, benefice pentru cercurile de interese care le controlează, așa cum se întâmplă de ani de zile, într-un amestec de corupție cu beneficii bănești, incompetență și mediocritate care se apără cu înverșunare de toți cei care ar putea să o spulbere.

Am fost o singură dată invitată într-o comisie de evaluare a managerilor de teatre din București – prima evaluare masivă făcută în mai 2011, după ani de zile de ignorare a legii – dar mai întâi mi s-a solicitat o întâlnire ”de tatonare” din care reprezentantul autorității a înțeles că nu sunt omul potrivit care să protejeze interesele primarului de atunci (Sorin Oprescu) de a rămâne prieten cu toți directorii de teatre înaintea alegerilor. Mai e cazul să spun că nu am mai făcut parte din comisia respectivă, care a dat note peste 9 tuturor directorilor, deși nici jumătate nu o meritau? Comisia aceea, la fel ca toate celelalte comisii care se întrunesc anual pentru asemenea evaluări, era alcătuită (și) din oameni din breaslă, care își pun semnătura fără prea multe scrupule pe decizii care afectează masiv calitatea vieții noastre culturale, ba uneori mai trimit și mesaje de scuze candidaților pe care i-au picat știind că erau mai buni, scuzându-se că ”așa a fost ordinul”. Nu doar de expertiză e nevoie pentru aceste comisii, ci și de caracter – iar acesta e mai greu de găsit, dar nu imposibil, cu condiția să vrem să-l găsim.

***

Neresetat la momentul zero (1990), nereformat nici sub ministrul culturii Ion Caramitru, care a preferat să se ocupe de patrimoniu, dar aruncă acum pisica în grădina unui alt ministru pe care această manevră s-ar putea să-l coste mai mult decât își imaginează, sistemul teatral stă să explodeze, într-un moment în care nici restul societății nu stă mult mai bine.

Indiferent ce model am lua pentru reformă – și sunt multe modele funcționale în țările europene civilizate, nu trebuie să inventăm noi roata – trebuie gândite și măsuri specifice, care să atenueze impactul schimbărilor prevăzute. Oricare ar fi aceste schimbări, ele trebuie discutate cu cei direct vizați, fie ei organizați sau nu. În același timp, e cazul ca breasla să-și apere interesele, să se organizeze și să facă presiuni constante și coerente asupra puterii, fiindcă nici o putere din lume nu va da dovadă de bun simț și de bune intenții din proprie inițiativă, fără să fie obligată să o facă. Asta înseamnă spirit civic, organizare, consultare a unor experți și a studiilor (puține) despre piața de teatru, propuneri concrete în numele celor direct vizați de schimbările legislative – într-un cuvânt advocacy, fără de care nici o cauză bună nu înaintează. Și care e baza democrației, care înseamnă asumare, nu așteptare resemnată și fatalistă, dublată de frustrarea că așteptările nu s-au împlinit.

Iar în grupurile de lucru trebuie invitați reprezentanții asociațiilor de breaslă – și nu, nu mai e doar UNITER-ul asociația care reprezintă breasla, o spun în calitate de membru al UNITER încă din 2002. Nu mă mai simt de multă vreme reprezentată de această breaslă și nici măcar nu mai e clar câți membrii mai are această asociație în acest moment.

Aviz oficialilor care riscă să-și ridice în cap generații întregi de artiști care se simt nereprezentați de ani de zile. Revenind la Shakespeare, în fragmentul din motto: „Mai bine să ai parte de un epitaf prost după moarte decât să intri în gura lor cât timp eşti în viaţă”. Și asta nu se referă la un singur actor căruia îi place foarte mult acest citat, ci la generații întregi care vin după el.

O eventuală reformă în teatru e despre viitor, iar viitorul e al lor.