Protestul ca spectacol. Versiunea românească

Creativitate era cuvântul care venea spontan pe buze urmărind protestele de la începutul acestui an. Nu e locul să discutăm aici nici oportunitatea acestor masive ieșiri în stradă, nici determinarea cu care sute de mii de oameni și-au schimbat programul de viață, au pornit la drum spre orașele mai mari sau spre Capitală, și-au scos copiii în stradă și le-au predat la fața locului prima lecție de civism… Vreau să observ de data asta numai aspectele de inovație creatoare care au devenit clare în acele săptămâni fierbinți în ciuda gerului, crescând în fiecare seară ca Făt-Frumos din poveste.

În toamna lui 2011 am asistat la New York la demonstrațiile Occupy Wall Street și am documentat protestul împotriva băncilor, ca principiu regulator abuziv al capitalismului, din punctul de vedere al creativității ce putea fi observată pe pancardele alcătuite de protestatari chiar în parcul Zuccotti, unde fusese instalat cartierul general. De la paleta coloristică aleasă, la inventivitatea formulelor găsite pentru a fi imortalizate în scris sau a desenelor care țineau loc de cuvinte și până la elementele performative exterioare, cum era spectaculoasa sonorizare prin repetarea cuvintelor oratorului de către un întreg grup (nu exista curent, deci nici microfoane) – Occupy Wall Street mi s-a părut un veritabil spectacol colectiv. Spectacolul era creat cu bună știință de către oameni care, fără să aparțină neapărat breslei artistice (unii aparțineau, dar nu cred că erau majoritari), înțeleseseră că fără aspectul performativ mesajele lor și-ar fi ratat ținta.

Protestele românești au început și ele de câțiva ani să includă elemente performative: prima dată cu ocazia ieșirii în stradă în apărarea Roșiei Montane, în 2012, când grupurile de demonstranți au cântat, au dansat și, -amprentă a acelor demonstrații -, au bătut în pavaj cu pet-urile de plastic, gest cu semnificație ecologică și pregnantă componentă acustică, de natură să întărească poziția vocală a demonstranților. În noiembrie 2015 la protestele de după tragedia din Clubul Colectiv, oamenii erau prea triști ca să-și lase creativitatea să producă efecte, dar de data aceasta, în ianuarie 2017, deși revoltați de deciziile guvernului, au scos la suprafață, în pancartele pe care și le-au confecționat singuri, acasă sau la birou, ”umorul românului cel de pe urmă”.   

Pe 5 februarie 2017 însă, creativitatea a atins un cu totul alt nivel: proiecțiile pe clădirile din jurul Guvernului și chiar pe Guvern au inclus, pe lângă sloganurile obișnuite strigate în piață, sugestii de acțiuni simultane care au imprimat manifestației un categoric caracter performativ. Am aprins cu toții în același timp lanternele telefoanelor mobile, luminând piața așa cum făceau generațiile anterioare la concertele rock folosind brichetele; am cântat imnul României; am tăcut complet la un moment dat lăsând o liniște ireală să se aștearnă asupra pieței arhipline; am tropăit în același timp, zguduind pavajul din fața Guvernului. Forța acestei mulțimi de aproape 300.000 de oameni s-a exprimat prin aceste gesturi comune coregrafiate prin voință proprie, trimițând un mesaj foarte clar de protest. Văzute dinăuntru, aceste gesturi colective te făceau să simți că aparții, că ești parte dintr-o mișcare dezvoltată pe orizontală, fără lideri pe care să-i asculți și să-i urmezi, doar cu propria conștiință care să te ghideze.

Privind și citind pancartele care defilau prin piață, unele mai simple, altele extrem de elaborate, îmi imaginam orele de dinainte de protest, când oamenii care le purtau acum se aplecaseră împreună asupra cartoanelor și cariocilor, inventaseră rime, bricolaseră, construiseră umăr la umăr fiecare dintre aceste mesaje. Marionetele îmbrăcate în haine de deținut, literele supradimensionate care împreună alcătuiau mesajul #rezist, eticheta de Facebook a protestelor erau creații colective, ale reprezentanților mai multor generații, care își transformaseră astfel ora de educație civică în atelier practic.

La toate acestea se adaugă, desigur, sutele de mii de fotografii și de filmări care au documentat protestele din ianuarie-februarie 2017. Artistul vizual Dan Perjovschi avea dreptate când spunea că ar trebui păstrate toate ca artefacte într-un muzeu al istoriei recente a României.

O arhivă vie, pe care să o revizităm sistematic pentru a ne reconecta cu noi înșine.