Prăbușirea casei Bulandra?

Se spune că în 1947, chiar înainte de naționalizarea teatrelor private de către regimul comunist, celebra actriță Lucia Sturdza Bulandra i-ar fi făcut o vizită lui Gheorghe Gheorghiu Dej ca să-l convingă să-i dea pe mână un teatru și a obținut astfel Teatrul Municipal. Legenda spune că i-a căzut în genunchi, dar nu mai e nimeni să ne confirme cum s-a întâmplat cu adevărat. Așa cum nu mai e nimeni să ne spună care e adevărul în ce privește desemnarea ca directoare adjunctă de către regizorul Alexandru Darie, fost director al Teatrului Bulandra, a unei tinere actrițe foarte recent sosite în trupă, fapt care a generat o amplă discuție în breasla teatrală. Nu cunoaștem decât ceea ce spune public ea, iar pe ea nu o cunoaște mai nimeni, nici măcar toți colegii săi din teatru, pentru că n-au avut timp. Ceea ce te face să te gîndești că certificarea prin terți celebri, în mod ideal unii care nu mai sunt printre noi, ar trebui patentată într-o societate în care meritele proprii nu mai recomandă pe nimeni. Cert este că ambele actrițe au reușit: prima să conducă Teatrul Municipal ce avea să-i poarte mai târziu numele, iar cea de a doua să execute ceea ce va rămâne în istorie drept cea mai rapidă ascensiune din teatrul românesc postdecembrist și să ajungă în fruntea Teatrului Bulandra, deși era cea mai puțin probabilă alegere din orice punct de vedere ar fi fost privit subiectul. Asemănările se opresc însă aici.

În fond, e mai puțin vorba aici despre persoane, e vorba despre un sistem de căpușe așezate pe administrația teatrelor publice de la noi, iar aici distanța față de ”modelul Bulandra” este infinită. La urma urmei, celebra actriță condusese o viață întreagă antreprize teatrale private înainte să obțină favorurile regimului comunist. Dacă se poate spune că a făcut compromisuri cu mai marii vremii, a fost ca să-și continue opera de-o viață, în timp ce astăzi aceste compromisuri se fac strict pe bani. Cuvânt devenit cheie în funcționarea teatrelor publice din România. Cu cât mai mulți bani se vehiculează prin bugete, cu atât mai mare corupția, cu cât sunt deci mai importante și mai vizibile teatrele, cu atât mirosul banilor e mai puternic în jurul lor. După spitale, școli și alte instituții de interes public de la noi, teatrele publice stau și ele frumos la rând pentru viitoare investigații serioase, care să meargă pe firul banilor, și, să sperăm, să restabilească în cele din urmă adevăratele priorități. Teatrul e despre educație, reprezentare, informare, cultură, nu despre renovări cât mai dese, fie că e sau nu e nevoie, nu despre investiții cât mai zdravene în echipamente sau servicii cât mai scumpe, nu despre închirieri dubioase, și nu despre auto-promovarea propriilor spectacole de către manageri lacomi. Și nu e nevoie de un ministru al culturii pe cal alb care să vină să ne salveze, e nevoie ca noi toți să spunem stop de câte ori ne aflăm față în față cu semnele corupției. Știți afișul acela din autobuze care ne îndeamnă să nu mai dăm șpagă? La nivelul acela suntem și în teatru, din păcate. Îmi pare rău să-i anunț asta pe ”civilii” care merg la teatru ca la un for mai înalt, de unde să plece îmbogățiți spiritual.

Dar e vorba aici despre mai mult decât o curățare a mediului teatral public infiltrat de corupție și interese meschine, ca toate instituțiile bugetare românești: e nevoie de o reformă nu doar morală, ci și culturală, o trecere de la un model revolut de a produce și prezenta teatru, la o nouă paradigmă a creativității dezvoltate pe baza unei relații strânse cu publicul contemporan, ale cărui așteptări și nevoi se modifică într-un ritm amețitor. E nevoie de viziunea unor oameni competenți, informați, care să înțeleagă în mod real necesitatea unei regenerări a repertoriilor pentru atingerea unei tematici diverse, relevante pentru spectatorul contemporan și prezentată acestuia în formate inovatoare, care să facă din ieșirea la teatru o experiență specială, diferită de toate celelalte tentații care îi fac constant concurență. Timpul venirii la teatru dintr-o inerție politicoasă sau din nostalgie e pe cale să treacă, iar formulele copiate de la alții care le-au inventat pentru publicul lor – vezi musicalul, tot mai popular la noi din disperarea managerilor care nu mai știu cum să atragă publicul – sunt o soluție de compromis.

Criza actuală a teatrului public din România, pe care noul scandal de la Bulandra pune un reflector la fel de puternic cum a fost cel de anul trecut, de la Teatrul Național – iată, cele două instituții majore, istoric reprezentative, care au căzut la noi în cele mai nefericite moduri – atrage atenția asupra nevoii tot mai clare de reformă a instituțiilor de spectacol. Iar reforma trebuie să înceapă cu modul în care sunt aleși managerii acestor instituții, proces cu totul compromis în acest moment, din cauza lipsei de transparență, a lipsei de criterii, a incompetenței celor care alcătuiesc caietele de sarcini pe baza cărora se organizează concursurile, dar și, în multe cazuri, a lipsei de onestitate a celor care fac parte din comisiile desemnate de ordonatorii de credit să ia decizia alegerii managerilor. Toate acestea sunt motive pentru care oamenii competenți, care ar putea realmente să reinventeze teatrele publice pentru lumea contemporană, nici nu se gândesc să se prezinte la concursuri, atunci când acestea sunt anunțate, știind că sunt ”regizate” mai ceva ca spectacolele din repertoriul acestor teatre. Atâta timp cât concursurile pentru posturile de manageri ai teatrelor publice nu vor fi mai presus de orice bănuială, organizate transparent, sub ochiul public, iar proiectele depuse nu vor fi realmente dezbătute de către oameni cel puțin la fel de competenți precum aceia care le-au depus, nu vom vedea un progres. [1]

Dacă ne uităm la Teatrul Bulandra ca la un simbol al teatrului românesc în cele mai bune momente ale sale de dinainte de 1989 – și cei mai mulți dintre noi ne uităm la el exact așa – atunci el devine cu atât mai mult reprezentativ pentru o întreagă mișcare teatrală, partea ei oficială, finanțată direct din bani publici (completată, din fericire, în ultimul deceniu prin apariția unor dinamice teatre independente). Acest teatru, care s-a hrănit estetic din reteatralizarea generată de Liviu Ciulei și Lucian Pintilie și ideologic din opoziția mai mult sau mai puțin fățișă față de regimul comunist, transformat în deceniul 80 în regim totalitar, este astăzi în mare nevoie de reinventare. În 30 de ani de la Revoluție, Teatrul Bulandra și-a pierdut treptat conexiunea cu lumea contemporană, hrănește un public venit din inerție și dintr-un fel de respect rezidual pentru ”marile valori”, chiar și când marile valori nu mai sunt de găsit acolo. De aceea, acesta este un moment de răscruce nu numai pentru Bulandra, ci pentru întreg teatrul public din România, care e în mare nevoie de reformare, nu doar legislativă, ci și morală.

O mișcare în acest sens a început organic, după acumularea unor imense frustrări, anul trecut, la Teatrul Național din București, caz despre care am scris în Scena.ro online. O stagnare prelungită mult prea mult a trecut partea artistică pe planul al doilea după cel financiar, iar nemulțumirile celor angajați în teatre au ajuns la cote alarmante, după cum o arată și recentul scandal de la Opera Națională din Iași. Mișcarea pentru reformă continuă cu o nouă inițiativă a senatorului Vlad Alexandrescu de modificare a legii managementului instituțiilor publice de cultură, lege cheie pentru funcționarea teatrelor publice. Obiectivul ar fi să se producă o firească schimbare de generație, dar nu printr-un salt către noi implanturi în sistem, fără competențe dar cu un spate asigurat, ci prin impunerea acelora care și-au câștigat deja pe merit nu doar un capital de imagine, ci mai ales experiență managerială și care sunt într-adevăr pregătiți să preia destinele teatrelor publice.

Revenind la Bulandra, e un momen bun să subliniem că teatrele nu se lasă moștenire, iar conducerea lor nu ar trebui să se negocieze politic, sau pe baza altor interese, ci să fie decisă transparent, pe merit, sub ochiul public, atent la ce se întâmplă cu o instituție care a fost și încă mai este parte din viața multor generații. Bulandra este un bun comun. Noi toți, în frunte cu actorii angajați ai acestui teatru (dintre care unii s-au exprimat deja public – Vlad Zamfirescu și Rodica Lazăr), ar trebui să anunțăm că ne interesează ce se întâmplă la Bulandra, că urmărim felul în care administrația publică, în cazul de față Primăria Municipiului București, gestionează situația acestui teatru și că nu ne este indiferent nici cine îl conduce și nici ce se întâmplă în el. Și nu mă refer aici la renovări – anunțate deja de tânără complet necunoscută numită arbitrar director interimar – ci la repertoriu, creație, programe educative, în general activitate artistică în acord cu lumea în care trăim în 2020.

Cu alte cuvinte, e nevoie să ne activăm cu toții spiritul civic. Spirit civic înseamnă în cazul de față să pui presiune publică pe administrație sistematic, de câte ori sesizezi că a deraiat, să le ceri celor aleși să-și facă treaba bine, să te interesezi ce se întâmplă cu locul de care depinde viața ta profesională și, la o adică, să-ți asumi să te implici direct în buna lui funcționare, în cazul de față fie în activitatea de sindicat, fie chiar să candidezi la funcția de director al teatrului. E o luptă nu numai cu sistemul, ci și cu tine însuți, fiindcă regimul comunist, apoi tranziția confuză care i-a urmat și capitalismul sălbatic în care trăim, au sădit în oameni o frică de acțiune, o frică de reacție, evitarea asumării propriilor decizii, incapacitatea de a te organiza și alia împreună cu cei care gândesc la fel ca tine. În cazul teatrului, asta se traduce într-o acumulare toxică de frustrare, într-o confuzie generalizată și incapacitate de a acționa, chiar și când e limpede că miza este chiar viața ta profesională.

În același timp, când cineva își adună tot curajul și atrage public atenția asupra unor abuzuri, se întâmplă adesea să rămână izolat/ă de către colegii săi care nu au același curaj și se tem să fie asociați cu el/ea. Pe acest fond devine posibil asaltul mediocrității și al tupeului pe post de experiență profesională. La 30 de ani de la o schimbare sângeroasă de regim, încă te întrebi în asemenea situații cât timp mai trebuie să treacă pentru ca oamenii să înțeleagă că trebuie să-și ia viața în mâini, că nu mai au de la cine să aștepte să vină schimbarea pe care și-o doresc și că greșesc când îi lasă pe alții să ia decizii în locul lor. E ca mersul la vot. În lipsa acestei minime asumări, oare merităm cu adevărat să trăim într-o democrație?

Un lucru e limpede: casa Luciei Sturdza Bulandra, a lui Liviu Ciulei, a lui Lucian Pintilie și a marilor actori care au făcut aici istoria teatrului românesc, precum și a celor care au debutat după 1990 și sunt astăzi pilonii care o sprijină, are în acest moment numai două opțiuni, anume să se reinventeze sau să se prăbușească. În cazul din urmă, avem toate șansele să fim bântuiți de fantoma furioasă a celei care i-a dat numele.

[1] Împreună cu un grup de inițiativă alcătuit din Gianina Cărbunariu, Dragoș Neamu, Raluca Pop și Ioana Tamaș am strâns semnături și am ajuns până în comisia de cultură din Parlament pentru a atrage atenția asupra acestei probleme, încă din 2014. https://apelpentrucompetenta.wordpress.com/