Pledoarie pentru freelanceri în teatru

Meseriile liberale au fost și rămân la noi un fel de paria, acceptat teoretic, dar ținut la marginea societății, lipsit de drepturi și atacat indirect de tot felul de noi decizii legislative care nu țin cont
de el fiindcă în ochii legiuitorului el nici nu există. Vreau să mă refer aici doar la statutul artistului freelancer (liber profesionist, cu un echivalent românesc care sună la fel de prost ca vremurile în care a fost inventat), pentru că îl cunosc cel mai bine și îi văd minusurile zi de zi în lumea artistică românească. Dacă pentru alții freelancing înseamnă libertatea de a alege, de anaviga între sisteme și chiar țări diferite, de a-și păstra puterea de decizie și de a fi propriul șef, la noi acest statut devine pe zi ce trece o pedeapsă. Nu degeaba s-a născut butada ”nu există independenți, sunt toți șomeri”, al cărei autor a fost nimeni altul decât președintele Uniunii teatrale din România, care ar trebui să fie prima instituție care să lupte pentru apărarea statutului de liber profesionist, dat fiind numărul în creștere de actori care funcționează în acest sistem.

În România însă, dacă nu ai carte de muncă nu exiști! Asta li se spune tinerilor care pleacă de acasă la facultate, acesta devine țelul primar, ca și cum contribuțiile la sănătate și la pensie ar trebui să primeze în fața oricărui vis de a face o diferență în lumea în care trăiești. Iar diferența chiar de aici începe: diferența între  angajatul la stat” și liber profesionist este una fundamentală, care ține de mentalitate. Odată intrat în sistemul de stat, tânărul plin de aspirații este sufocat, limitat, dresat să intre în ritmul care definește instituțiile statului, să lucreze la program și să viseze la (tot mai) multele zile libere oferite de legiuitor. Ambițiile mor, energia frânată sistematic se topește, dorința aprigă de a schimba lumea, sau măcar formularele de completat, dispar încet-încet ca un fum, iar viața îi înghite și îi face una cu sistemul.

Aplicat la lumea artistică, acest mecanism de dresaj devine devastator, fiindcă un artist lipsit de focusul asupra artei lui și de dorința aprinsă de a schimba dacă nu lumea, atunci măcar paradigma din domeniul lui de exprimare încetează să mai existe. Am asistat la multe asemenea ”crime fără intenție” de-a lungul anilor în teatrul de la noi, am văzut multe aspirații aneantizate, mult, mult talent risipit și enorme energii neconsumate în teatrele instituționalizate. Încă se văd cu ochiul liber. Și asta pentru că instituția nu este cea mai bună formă de funcționare pentru un artist! Dacă ea nu rămâne mai degrabă un cadru exterior, o plasă de susținere discretă, capabilă să sprijine și să ajute producția, dar fără toate celelalte restricții, tot mai multe, care vin la pachet cu asta, ea va ajunge inevitabil să comită fratricidul despre care vorbeam, asupra tuturor acelor artiști care nu vor avea forța de a se salva la timp. Începe cu obligația de a distribui artiștii angajați ai teatrului, indiferent de meritele lor, continuă cu lipsa de organizare a calendarului, cu anulări inexplicabile și peste noapte ale proiectelor antamate, în lipsa unor contracte semnate, cu vizionări în urma cărora se cer modificări dictate de modelul unic teatral cunoscut de director, și se sfârșește, în caz că producția mai iese, cu neprogramarea spectacolului, cu slaba lui promovare, ceea ce tot un fel de condamnare este.

Dar cum să te mai poți salva când forța instituției, ca instrument al sistemului de stat, crește permanent, în timp ce drepturile freelancer-ului sunt diminuate simultan? Un număr considerabil de actori din teatre de stat, în special teatre naționale, au fost convinși cu ani în urmă de directorii lor mai progresiști, să renunțe la statutul de salariat (contract pe perioadă nedeterminată) în beneficiul unor contracte pe perioadă determinată, mult mai bine plătite. Acești actori – cei mai buni din teatrele în care jucau – au câștigat atunci nu doar financiar, fiind plătiți pe spectacol, ci și ca mentalitate, recăpătându-și libertatea și, în același timp, neliniștea creativă, cea care nu lasă un freelancer să se lenevească, să încetinească ritmul, să renunțe la a se mai gândi permanent la proiectele viitoare. Cu o simplă semnătură, ei au reușit atunci, la vremea luării acestei decizii, să consolideze statutul de freelancer în teatru și să fie răsplătiți corect pentru munca lor. Ei bine, acum, la începutul acestui an, când salariile angajaților din teatre au fost mărite cu 50%, acești ”artiști liber-profesioniști” au devenit o victimă a unui sistem care nu ține cont de ei. Așa cum nu ține cont nici de zecile de mii de tineri artiști care nu au loc sau nu vor să se angajeze într-o instituție de stat. Ei toți sunt considerați de statul român cetățeni de rangul doi, munca lor e mai puțin importantă decât a unui actor care joacă un singur rol într-o stagiune sau chiar nici unul, dar câștigă mai nou cu 50% în plus, numai pentru că a apucat să fie angajat pe viață. Coexistența acestor forme de angajare, generată de lipsa de decizie necesară pentru o corelare firească a relațiilor de muncă în sectorul artistic, este o malformație pe care breasla teatrală refuză să o discute, ca și cum dacă nu s-ar uita la problemă aceasta ar dispărea!

Nu e singurul efect al noii decizii de mărire a salariilor din teatru în acest an: toate teatrele au fost profund afectate în rău de majorarea salarială, care nefiind consolidată financiar a însemnat, de fapt, mutarea fondurilor existente dinspre productie înspre salarii. Cu alte cuvinte, angajații sunt plătiți mai mult ca să lucreze mai puțin – iată o formulă perfectă pentru a menține
votanții fericiți.
Numai că în cazul artiștilor adevărați formula asta nu este funcțională: nici angajații cărora li s-au mărit salariile nu sunt fericiți că au mai puține proiecte și nici cei angajați cu contracte pe perioadă determinată nu au cum să fie mulțumiți că munca lor s-a devalorizat deodată.

Nimeni nu contestă faptul că salariile actorilor erau mizerabile și că era nevoie de o mărire a lor, nu despre asta este vorba. Ce vreau să pun în discuție din nou cu această ocazie este dacă nu cumva să fii salariat la stat, ca artist, e o contradicție în termeni. Ce vreau să pun în discuție, pentru că devine tot mai necesar odată cu această nouă decizie de la începutul anului, este statutul artistului liber profesionist, cadrul acela extrem de necesar celor care vor să rămână vii în această profesie, care vor să-și păstreze capacitatea de a alege și mobilitatea profesională, oricât de mult i-ar costa această alegere în plan personal. Acest statut al artistului este cu atât mai necesar cu cât devine tot mai greu, dacă nu imposibil, pentru un artist din România să rămână neangajat într-o instituție. După ani de zile în care un progres părea vizibil, iar alegerea devenise, cu toate plusurile și minusurile, posibil de făcut, ne întoarcem, se pare, la ”visul de a avea carte de muncă”, ca să poți face un credit, să fii asigurat în caz de boală și să contribui la pensie.
Tinerii noștri artiști sunt condamnați să se nască deja bătrâni.