Performance-ul este un drept uman. Un manifest pentru scena viitorului

Octombrie 2021

Notă: Manifestul futureStage a fost scris colectiv de către grupul de cercetare futureStage din cadrul metaLAB de la Harvard pe parcursul anului precedent. Cu noi așteptări pentru media, cultură, și prezență într-o lume hiperconectată, mizele artelor performative sunt în schimbare. Așadar, într-o serie de adunări, futureStage—un proiect global de cercetare dedicat investigării provocărilor prezentului și posibilităților viitorului pentru dezvoltarea instituțiilor de operă, teatru, și alte arte performative—a adus laolaltă o echipă internațională și interdisciplinară de cercetători și experți ca să identifice și să traseze aceste schimbări, vizând atât problemele cât și oportunitățile care se nasc din noile configurări de scene, orașe și publicuri. Comparând și analizând cele mai bune practici și idei cheie dintr-o varietate de domenii, grupul vrea să producă un manifest/ raport anual care să poată servi drept referință și inspirație pentru guverne, instituții culturale, și organizații artistice din jurul lumii.

Acesta este primul astfel de raport.

Performance-ul nu este o marfă. Nu este un obiect de lux. Nu este ceva ce se adaugă în plus cursului vieții. Nu aparține vidului, statului, sau finanțatorilor privați. Nu aparține spațiilor unde se desfășoară.

Aparține momentului, chiar dacă apare sub forma unei improvizații stradale ori a unei producții oficiale a unei opere consacrate din secolele trecute.

Performance-ul este interstițial și conjunctiv: este perpetuu emergent, jucat proaspăt din nou în actul performativ. Este o înscenare  care implică sunete, imagini, mirosuri, corpuri, spații, timp, și contact fizic. Nu este separat, ci dimpotrivă, este complex întrețesut cu toate celelalte forme de artă, de la cele preocupate cu elementul spațial la cele vizuale.

Performance-ul este un edificiu fluid clădit din interacțiuni : între performer, echipa de producție, și public; între natură și cultură; între uman și aparat; între arhitectură și ființe vii.

Performance-ul este o nevoie umană: pentru libertate de expresie, pentru forme de fantezie și imaginație, pentru un sens aprofundat al apartenenței individuale și colective, pentru experiențe împărtășite pe baza cărora se construiesc comunități și acorduri. În ierarhia nevoilor umane esențiale, oferă unelte pentru auto-actualizare, stimă de sine, un sentiment de apropiere și de interconectivitate socială în cadrul comunităților și între comunități.

Performance-ul este un drept uman. Nu în sensul familiar iluminist ce prea des a escamotat realități omogenizante în idealuri universaliste în detrimentul culturilor indigene și colonizate sau al populațiilor ale căror drepturi au fost negate  Este un „drept” încărcat cu idei universaliste  și cu întrebări critice precum: cum ar putea un drept la performance contribui, rafina, critica, sau repara conversația postbelică despre drepturile omului? Cum s-ar măsura acest drept pe tot spectrul artelor, de la dans la operă, de la muzică la teatru, de la video la streaming media? Sau cum s-ar măsura în raport cu modelele de cultură privilegiind clasele dominante și impactul lor asupra populației de rând versus acele modele dând importanță impactului claselor de jos, inclusiv asupra elitelor? Cum ar putea intersecta nu numai publicurile și practicile locale care formează lumea performance-ului, dar ar putea și servi ca o punte de legătură între populații, culturi, clase sociale, sau generații? Cum s-ar putea traduce mai echitabil într-un sistem de drepturi de proprietate pentru performeri și creatori?

Deoarece performance-ul este un drept uman, dreptul la a face performance și la a face parte din experiența oferită de performance trebuie să devină o parte constituentă din planurile și agendele de măsuri politice și din viața economică desfășurată în contextul țesutului social al spațiilor publice și al discursului civic, în special acum când lumea se luptă cu trauma lucrurilor pierdute și oamenilor pierduți în pandemie și cu nevoia de a reconstrui o nouă înțelegere comună a ideilor de comunități locale și globale precum și o responsabilitate împărtășită pentru soarta planetei. De asemenea, în privința măsurilor politice privind educația: educația niciunui copil nu ar trebui să fie considerată completă dacă nu a avut contact cu artele performative apaținând propriei culturi.

Arhitecturi conjunctive

Fiindcă performance-ul constituie un aspect fundamental al societății, „scena” (în înțelesul comun al cuvântului) este numai cea mai vizibilă și formală manifestare a mulțimii de scene caracterizând viața cotidiană a unei comunități la un loc și moment dat. Acesta este motivul pentru care scena viitorului nu poate fi delineată ori asociată numai cu modelele de performance create în trecutul recent sau îndepărtat. Acesta este motivul pentru care scena viitorului trebuie să fie intim amestecată cu celelalte scene pe care se desfășoară viața contemporană, de la străzi și trotuare, la TikTok și Zoom, la locul de muncă, la festivaluri culturale și târguri.

Astfel, spațiile destinate să sprijine tipurile de performance in situ nu pot să fie numai scene dedicate trecutului. Ele trebuie să servească țesutului conjunctiv dintre intramural și extramural, dintre trecut, prezent, și viitor, dintre in situ și online. Structura lor fizică ar trebui în mod necesar să reflecte această identitate conjunctivă, chiar și atunci când un tip de performance ar alege să evite tărâmul digital.

Cum ar arăta un astfel de spațiu performativ sau teatral? Ce formă ar lua? O multitudine de forme specifice locului, contextului, și genului artistic.

În scenariul A, scena viitorului este un laborator de difuzare care operează pe baza unui secol de teatre laborator, adunări colective, și ritualuri. În scenariul B, este un studio de producție unde publicul este în față și spate, de-o parte și de alta pe scenă și în afara scenei, in situ și online. În scenariul C, este un teren de joacă interactiv și participativ unde realul se împletește cu iluzii virtuale și vise. În scenariul D, este un „spațiu” localizat doar în cloud unde inteligența artificială este povestitorul și numai realitatea virtuală persistă. În scenariul E, este animarea spațiilor interioare și exterioare concepute fără nici o trimitere la devenirea lor în scene. În scenariul F, este o scenă mintală fără alte nevoi de încarnare.

Nu există un singur răspuns.

Oricum, nu este destul să replicăm forme tradiționale sau pur și simplu să construim săli mici de teatru, lăsând pe viitor însărcinarea de a le umple.

Noile arhitecturi teatrale trebuie să pună  pariuri care vor fi interconectate, transmediale, și transculturale.

Liveness plus

Printre scenele care au cel mai puternic impact asupra vieții contemporane sunt cele asociate cu ubicuitatea rețelelor, cu dispozitivele în rețea, și cu multele feluri în care acestea redesenează contururile experienței umane și a interacțiunilor. Fie în cazul performerilor sau al publicului, nimbul rezultant constituit din fluxul de date și de algoritmi care azi înconjoară, pătrunde, și emană din orice act uman cere o extindere a ideii de performance live: ceea ce noi numim liveness plus.

„Liveness” poate și trebuie să rămână un atribut esențial al tuturor formelor de spectacol din trecut și prezent. Însă „liveness” pe scena viitorului înseamnă o luptă cu noțiunile de când, ce, și unde ale performance-ului în condiții care estompează granițele dintre prezență și tele-prezență, dintre încarnare și mediere, dintre acțiuni umane și fluxuri de date, dintre conștiință și metavers.

Acest concept extins de înscenare nu mai poate fi perceput ca o idee de importanță secundară. Mai degrabă impune deschiderea unor noi orizonturi de experiență pentru public și pentru performeri: experiențe din unghiuri extraordinare până acum, pe scări perceptuale și temporale până acum neimaginabile; evenimente concepute a adăuga valoare la fiecare făgaș ce structurează experiența.

Nu numai că liveness plus trebuie să fie construită la baza fiecărei scene a viitorului, dar aceasta presupune și noi modele de management, planificare artistică, comercializare și gestionare economică; noi modele de includere, acces, și întindere spre comunitate; noi modele de guvernare și împroprietărire, precum și de cadre legale. Presupune noi modele de pregătire pentru performeri ce consideră natura în schimbare a performance-ului în sine și a graniței mai șterse dintre performeri și publicuri. Presupune o regândire a acestor feluri de parametri de bază ai practicii artistice și ai economiei de artă precum turneele.

Testul turneului (testul Touring)

Turneul rămâne unul dintre stâlpii economiei moderne performative. Dar turneul nu este atât un drept uman precum o necesitate pentru performerii care, datorită creșterii influenței caselor de discuri, editurilor, galeriilor, serviciilor de streaming, și a altor intermediari, nu pot supraviețui numai din vânzarea de bilete sau de albume. Acest lucru trebuie să se schimbe.

Realitățile dure ale schimbării climatice cer noi modele de dezvoltare a programelor, de partajare, subzistență, și distribuire … o reinventare a turneului, o reimaginare a felului în care asigurăm circularea liberă a ideilor și a culturii între granițele naționale. Ele sugerează că turneul, în înțelesul său curent, trebuie să devină tot mai mult excepția, nu norma. Ele cer redefiniri inovative ale turneului: tipuri de performance flexibile, cu costuri de producție mici, telematice, multi-localizate; colaborări peste granițe ce profită de platforme digitale; performance-uri devised și împachetate convenabil pentru a putea călători între locații și companii de teatru cu trafic uman drastic redus. Rezidențe artistice concentrate într-un număr de locații conectate în locul săritului scump printre orașe și continente. Acestea sunt numai câteva întrezăriri ale lumii viitoare a „turneului” ce subliniază un imperativ din ce în ce mai urgent: în toate deliberările lor, făuritorii de politici culturale și persoanele însărcinate cu luarea de decizii din ziua de azi, ca să nu mai menționăm artiștii și echipele de producție, trebuie să se preocupe de amprenta de carbon a performance-ului.

Ia stream-ul în posesie

Urmează problema streaming-ului live, cea mai răspândită soluție pe care s-au bazat instituțiile culturale și performerii în timpul carantinei din pandemie. Dar hai să încorporăm în noțiunea de „stream” toate acele moduri de diseminare care permit lucrurilor legate de o locație și de un sit să călătorească în spațiu și timp; și hai să înțelegem cuvântul „proprietate” în sensul larg de „încorporare,” „recunoaștere,” și „a-și asuma responsabilitate.”

Ca un surogat pentru experiența live și in situ, streaming-ul live are un potențial specific de a democratiza și de-localiza forme culturale altfel scumpe sau inaccesibile. Cert este că va juca un rol cheie în viitorul performance-ului. Însă nu ca un simplu supliment sau erzaț pentru liveness. Și nu fără schimbări fundamentale în modelele existente de proprietate și generare de venit. (După cum au descoperit chiar și artiștii de succes pe parcursul pandemiei, arta nu poate trăi azi doar din streaming). Și nici fără a ține cont de profundele inegalități care există între națiuni, regiuni, și generații când vine vorba de acces la internet pe bandă largă, asimetrii ce compromit viitorul artelor performative.

Pur și simplu a difuza performance-uri concepute pentru anumite spații și pe o scară anume fără a le schimba sau adapta nu reprezintă o inovație care să mineze adâncimile sau amploarea revoluției media digitale. În cel mai bun caz, este ca și cum ai împacheta același produs într-un ambalaj nou. În cel mai rău caz, produsul în sine devine de o calitate mai proastă. Streaming-ul își atinge potențialul atunci când se reflectă în mod creativ sau critic asupra calităților sale proprii de uz, specificității și capacităților sale ca nou mijloc mediatic cultural. Aceasta înseamnă a explora un nou univers de experiențe online fundamental diferit de cel in situ chiar și când cele două se intersectează. Și se pot intersecta. Acest punct de intersecție trebuie cercetat diferențial ca o propunere cu valoare adăugată, îmbogățind și înviorând atât experiențele online cât și cele in situ.

Pentru ca streaming-ul să devină o manifestare cheie a liveness plus, el trebuie să ajungă a fi o funcție complet integrată a fiecărui performance, nu mai puțin integrată sau materializată decât locația performance-ului, compania, performerii, atmosfera. Prin urmare, trebuie să devină o parte din infrastructura fizică și conceptuală a oricărei scene viitoare.

A lua stream-ul în posesie înseamnă mai multe lucruri: din punctul de vedere al publicului, înseamnă a interacționa cu stream-ul ca funcție integrată a fiecărui performance; din punctul de vedere al economiei, înseamnă a face stream-ul să încurajeze crearea de conținut, creatorii, și performerii prin noi modele de afaceri; din punct de vedere arhitectural, înseamnă a introduce la baza fiecărei scene a viitorului producția de stream într-un mod cât mai dinamic și rezistent la problemele viitorului.

A avea stream-ul în posesie implică un efort pe mai multe paliere. Presupune incluziune, co-creație, și democratizare, însă înainte de toate presupune o reconceptualizare și redistribuire a capitalului atât simbolic cât și real.

Noi cariere în performance

După cum scena viitorului cere noi arhitecturi fizice, infrastructuri, și modele de performance, mai cere și noi abordări mai versatile și flexibile ale structurilor organizaționale și comerciale, și a managementului și personalului de lucru din artele performative.

Aptitudini

În locul școlilor tradiționale de teatru și performance, viitorul cere abordări multi-dimensionale, profund interdisciplinare ale pregătirii artistice, investigând noi tipuri de relații între creație, producție, și consum, și, pentru noile lumi de liveness amplificat tehnic, necesită o mult mai mare apropiere între pregătirile tehnice și performative.

În locul regizorilor de teatru și performance tradiționali, e nevoie de a crește și dezvolta o nouă generație de regizori care își construiesc rezultatele muncii cu liveness plus ca un element organic, complet integrat în procesul creativ.

În locul performerilor tradiționali, necesită performeri pentru care delinearea istorică separând artiști și publicuri devine o membrană permeabilă, și pentru care expansiunea virtuală a devenit un dat subînțeles.

În locul consultanților de teatru tradiționali, impune o viziune integrată a spațiilor performative din punctul de vedere al liveness plus, activând noi tipuri de relații între creatori, spectatori, și consumatori dorind interactivitate.

În locul marketingului tradițional, cere modalități de dialoguri interactive mai sofisticate cu publicul și consumatori, personalizare, recunoaștere a gradului în care am trecut dincolo de granițele tradiționale impermeabile dintre artiști și public.

În locul directorilor de finanțe tradiționali cu pregătire în contabilitate, necesită tipuri de arhitecți de venituri și sculptori de afaceri mai sofisticați și inventivi.

Structuri

Trebuie să presupunem  pentru toată lumea implicată în performance o nevoie de a lucra în moduri interdisciplinare, pentru ca noile structuri comerciale și organizaționale să nu perpetueze clasicele diviziuni între aptitudini.

Trebuie să presupunem  o nevoie de a da la o parte ierarhiile profesionale tradiționale (adeseori înrădăcinate în inegalități istorice și în mecanisme de centralizare exclusivistă a puterii și a distribuției de resurse) și de a recunoaște în schimb prioritățile proaspăt iscate din noile modalități de muncă, cu scopul de a identifica și încuraja mai bine, și de a realiza mai bine inovații fundamentale de circuit de muncă.

Considerațiile de mai sus încep să dea formă unui univers în expansiune al carierelor în performance pentru scena viitorului. Iată o listă cu caracter speculativ a câtorva dintre rolurile transmediale ce ar putea să apară ca rezultat:

1. Animator în sala de așteptare [=ESA]: echivalentul din era Zoom a agitatorului care adună lumea la spectacol, care dă bun venit publicului în sala de așteptare digitală, și care îi concentrează atenția în timp ce așteaptă să înceapă performance-ul. Dacă entuziasmatorul operează similar cu un actor, muzician, comedian, strigător din târg, sau magician contează mai puțin decât faptul că el sau ea funcționează ca un agent de concentrare și activare a publicului.

2. Agent imobiliar de spații virtuale [=AISV]: Ca experți independenți în „imobiliare” tehnologice, AISV ajută producțiile să navigheze toate platformele digitale disponibile și să găsească combinația de software/ hardware/ programe care să servească cel mai bine nevoile unei producții date. Având legături strânse cu lumea de tehno-divertisment, ei mai ajută și să se negocieze tranzacții mutual benefice care să susțină și să mențină stream-ul programator.

3. Maestru general de decalaj [=MGD]: Deocamdată, decalajele și micile probleme vizuale și auditive nu pot fi eliminate din performance-ul digital. În parte producător, în parte tehnician, job-ul MGD-ul este de a face ca aceste „iregularități” să pară drept aspecte intrinsece ale fiecărui performance prin felul în care ea sau el intervine și improvizează din mers.

4. Maestru de subtitrări și comentarii live [=MSCT]: Performance-urile conectate și în rețea oferă posibilitatea accesibilității crescute, precum și posibilitatea unor noi modalități de expresie prin intermediul subtitrărilor și elementelor textuale. Adaosurile textuale live apar în multe forme. Ele pot acorda ajutor, oferind suporturi textuale echilibrate pentru un performance care altfel ar putea fi dificil de urmărit din cauze precum limba, contextul istoric, sau complexitatea. Ar mai putea servi și ca un mod de performance în sine, cu elemente textuale oferind feedback și adnotații pe parcursul performance-ului, în urmărirea de efecte de alienare, comice, sau dramatice.

4. Ecranograf [=E+]: O scenografă pentru ecrane. Educată pentru a gândi creativ și critic despre design-ul spațiilor digitale, virtuale, și augmentate, ecranografa adaptează aptitudinile și uneltele unui scenograf la mediile digitale și explorează noi tipuri de hibridități dintre ecran și spațiu.

5. Inspector de accesibilitate [=IA]: IA-ul este responsabil cu asigurarea accesului în toate sensurile cuvântului: de la acces fizic la spații și resurse pentru public și personal, la acces online pentru publicul aflat la distanță. Responsabilitățile aferente includ nu numai pregătire și planificare, dar și soluționarea de probleme pe moment și din mers.

6. Moașă de performance [=MP]: MP-ul operează ca un producător in situ a cărui responsabilitate este de a aduce noi creații în existență de-a lungul spectrului între analog și digital. Un rol creativ (nu numai tehnic), MP-ul caută să interpreteze un performance dat în feluri care să reconcilieze specificitatea sitului și spațiului cu nevoile legate de înregistrare, difuzare, și vizionare la distanță.

7. Meta-ambalatoare [=MA]: implicată în design-ul unui performance de la început, MA-ul este responsabilă pentru generarea trusei de instrumente, documentației, și suportului tehnic care vor permite performance-ului să fie transportat și potrivit mai multor tipuri de locații, reducând sau eliminând astfel nevoia de tehnicieni care să trebuiască să se deplaseze cu producția.

Noi modele de finanțare

Modelele existente de finanțare a artelor performative nu mai funcționează; sunt defectuoase din foarte multe aspecte. Inovația nu constituie o prioritate. Se alocă fonduri asimetric, pe bază de precedente, adeseori fără nici o considerație asupra factorilor demografici în schimbare sau a schimbărilor din societate. În loc să privească în viitor, privesc numai în trecut. Și subestimează rolul instituțiilor culturale ca fruntașe în crearea de valori sociale, dincolo de considerațiile legate de dezvoltarea economică locală sau regională.

Ce trebuie reinventat? Aproape tot.

–– Finanțarea publică rămâne  esențială, ca întotdeauna, pentru că scena viitorului are nevoie de inovație (costurile asociate construirii de sedii dotate cu tehnologii de ultimă oră sau revitalizării vechilor scene nu vor putea fi NICIODATĂ acoperite de veniturile din vânzarea de bilete).

–– Precondiția pentru finanțarea publică trebuie să fie nu tradiția sau precedentul, ci INOVAȚIA și CONSTRUIREA DE NOI PUBLICURI. Prea multe dintre cele mai auguste instituții de arte performative au devenit înapoiate și auto-referențiale. Există o nevoie urgentă de mecanisme participatorii și bazate pe comunitate pentru alocarea de resurse la nivelurile locale și naționale, precum și de gândire creativă abordând parteneriate atât locale cât și internaționale.

–– Finanțarea privată este mai binevenită ca oricând: nu ca să înlocuiască finanțarea publică, ci ca să o completeze (în special ca să servească drept agent perturbator și revitalizant).

–– Regimurile fiscale care guvernează sectorul artelor performative sunt depășite, concentrându-se pe generarea de valoare locală (pentru orașul nostru, regiunea noastră etc.). Foarte rar accesează (sau niciodată nu accesează) gama întreagă de surse de venit potențiale, lăsând fonduri nefolosite, cel mai des în detrimentul artiștilor (mult prea des văzuți doar ca „factori de cost”).

–– Cele mai multe regimuri de taxare pe valoare adăugată clasează artele performative ca bunuri de lux (ceea ce este pur și simplu greșit: PERFORMANCE-UL ESTE UN BUN ESENȚIAL).

–– Modelele de sponsorizare continuă să fie sclerotice, nepotrivite nevoilor curente. Ar trebui să rămână în trecut timpurile în care contribuțiile financiare se făceau în schimbul afișării siglelor corporatiste. Există o nevoie pentru noi modele de parteneriat care să creeze valoare adevărată atât pentru sponsori cât și pentru beneficiarii de fonduri.

–– Avem nevoie urgentă de inovație în managementul financiar și de drepturi pentru proprietate intelectuală; a venit vremea să experimentăm cu modele alternative de la crowdfunding la organizații autonome descentralizate și/sau NFT-uri (non-fungible tokens).

Ce se va întâmpla dacă noi modele de finanțare nu vor fi abordate pentru a construi, susține, și alimenta scena viitorului? Clădiri fizice vor lâncezi. Publicul din viitor le va abandona treptat. Publicul va ajunge să interacționeze cu artele performative doar prin intermediul ecranelor. DAR ecranul și stream-ul sunt prietenii cei mai buni ai scenei viitorului: sunt exact mijloacele prin care liveness-ul poate fi reinventat și reînnoit în rolul său de bază… ca liveness plus.

Concluzii

–– SCENA VIITORULUI CERE NOI INFRASTRUCTURI ARHITECTURALE, ORGANIZAȚIONALE ȘI UMANE (noi structuri fizice, noi modele de finanțare, noi roluri profesionale).

–– LIVENESS PLUS REPREZINTĂ NORMA PE SCENA VIITORULUI (hai să ne dublăm eforturile și să construim un ecosistem care să promoveze incluziunea, accesul crescut, costurile reduse, odată cu modelele participative de performance și de interacțiune cu publicul).

–– PUBLICURI DE VIITOR PENTRU SCENA VIITORULUI (care trebuie cultivate, binevenite, și care vor apărea numai prin abordări proaspete ale planificărilor și ofertelor de spectacol).

–– STREAMING-UL ESTE UN MIJLOC CREATIV PE SCENA VIITORULUI (hai să-i explorăm caracteristicile proprii).

–– SCENA VIITORULUI CERE PLATFORME DIGITALE MAI BUNE, MAI ECHITABILE, MAI CREATIVE (care să susțină creatorii de conținut și participarea spectatorilor, care să promoveze modele de proprietate echitabile și distributive pentru conținutul cultural).

–– La fel ca în cazul scenelor din trecut, SCENA VIITORULUI NECESITĂ FINANȚARE ATÂT PUBLICĂ CÂT ȘI PRIVATĂ, DAR CU UN ȚEL DE NEZDRUNCINAT DE A ATRAGE NOI PUBLICURI

… cel mai important dintre toate …

–– SCENA VIITORULUI ESTE ACUM (nu poate să existe o reîntoarcere post-pandemică la un „normal” care era deja defect; vremea pentru curaj, viziune, și acțiune este ACUM).

Proiectul futureStage este coordonat de Jeffrey Schnapp și Paolo Petrocelli.

Membrii grupului de cercetare:

Matthew Battles (SUA), director de inițiative de cercetare, metaLAB Harvard

Cathie Boyd (Irlanda/ Scoția), fondator și director artistic, Cryptic

Marc Brickman (SUA), director, Tactical Manoeuvre

Paolo Ciuccarelli (Italia/SUA) director fondator, Centrul pentru design, Universitatea Northeastern, Boston

Wesley Cornwell (SUA), Școala masterală de design Harvard

Lins Derry (SUA), director, metaLAB  Harvard

Evenlyn Ficarra (Anglia), director asociat, Centrul pentru cercetare în operă și teatru muzical, Universitatea Sussex

Mariana Ibañez (Argentina/ SUA), șef de departament și profesor, arhitectură și design urban, UCLA; co-fondator, Ibañez Kim

Simone Kim (SUA), director, Grupul de cercetare în cinematici imersive; co-fondator, Ibañez Kim

Mohammed Obaidullah (Arabia Saudită), producător

Jay Pather (Africa de Sud), director, Institutul pentru arte creative, Universiatea din Cape Town

Paolo Petrocelli (Italia), cercetător, metaLAB at Harvard

Cui Qiao (China), președinte, Fundația pentru artă contemporană Beijing

Magda Romanska (SUA), profesor de teatru si dramaturgie, Colegiul Emerson; cercetător, metaLAB Harvard; organizator Seminar de arte transmedia la Centrul de studii umanistice Mahindra și metaLAB; director executiv și editor șef, TheTheatreTimes.com

Adama Sanneh (Italia), co-fondator și CEO, Fundația Moleskine

Anthony Sargent (Anglia), consultant cultural internațional

Jeffrey Schnapp (SUA), director de facultate, metaLAB Harvard

Shain Shapiro (Anglia), fondator și CEO, Sound Diplomacy

Sydney Skybetter (SUA), fondator, Conferință pentru cercetare în interfațe coreografice

Jean-Philippe Thiellay (Franța), președinte, Centre national de la musique

Shahrokh Yadegari (SUA), director, Sonic Arts grup de cercetare și dezvoltare la Universitatea din California San Diego; director, Initiativa pentru explorare digitală a artelor și științelor, Qualcomm Institute

Traducere din engleză de Ilinca Todoruț.