O zi de audieri pentru bugetul culturii. Serial în 17 episoade

Bucureștiul se dorește o capitală europeană. În mod evident, nu este, oricât ne-ar durea pe noi toți să recunoaștem asta. Unul dintre lucrurile care ne îndepărtează de acest deziderat, în top alături de termoficare sau trafic, este starea instituțiilor culturale, mult mai gravă decât și-ar imagina cineva care se uită la un teatru din afară. Probabil că de-asta nu a existat până acum nici o transparență pe marginea subiectului la PMB, ca să nu se îngrijoreze cetățenii și pentru asta.

Mi-am petrecut ziua de ieri urmărind online audierile pentru buget ale instituțiilor de spectacole din subordinea PMB și, deși mă ocup de teatru de peste 25 de ani, abia ascultându-i pe toți directorii chemați la consultări, unul după altul, de dimineața și până la 8 seara, am avut panorama completă a ruinei fizice, în prea multe cazuri dublate de cea artistică, a infrastructurii culturale a Capitalei. Întrebarea cu care Primarul General Nicușor Dan începea discuția cu fiecare nou director, despre starea imobiliară a fiecăruia, a dezvăluit situații mai mult decât complexe, aproape toate teatrele bucureștene funcționând fragmentar în mai multe clădiri, majoritatea într-o stare deplorabilă, cu depozite separate, pentru care se plătesc chirii imense, care afectează grav bugetul general. La extreme se află Teatrul Mic care are trei sedii de la PMB dintre care două inutilizabile, al treilea folosit la o treime din capacitate și un al patrulea închiriat de la o persoană privată pentru 12.000 euro/lună! Directorul Gelu Colceag s-a remarcat spectaculos prin declarația sinceră cum că ar închide și sala folosită la o treime din capacitate (sala tradițională a Teatrului Mic din strada Constantin Mille, 16), fiindcă mai mult se pierd bani jucând acolo. Ar fi fost mai simplu poate să ceară închiderea teatrului, care pierde în acest moment mult mai mulți bani decât orice alt teatru din București, în absența oricărui plan al managerului său de a salva această instituție legendară. Sinucidere în direct.

Foarte aproape a venit Teatrul ”Ion Creangă”, al cărui sediu din Piața Amzei e în renovare, reconstrucție, reamenajare și cine mai știe ce încă din 2009, timp în care spectacolele s-au jucat în varii incinte, mai mult sau mai puțin potrivite pentru acest scop. Deși nu are sediu, Teatrul Creangă și-a pus în bugetul pe 2021 bani pentru ”re-branduire” ceea ce a stârnit, pe bună dreptate, comentariile uimite ale consilierilor generali – de ce re-branduire, când nu există sediu, iar responsabilitatea pentru finalizarea acestuia e aruncată de la o direcție la alta a Primăriei? Adevărul este că măcar un reprezentant la Direcției de Investiții ar fi fost util la aceste audieri, ca să explice lipsa de reacție la semnalările pe care mai toți directorii susțin că le-au făcut în ultimii ani cu privire la starea clădirilor pe care le au în administrație. Teatrul Nottara este un alt caz notoriu, despre care, după multiple studii de fezabilitate, încadrări, simulări, nimeni nu mai știe dacă are sau nu bulină, nici măcar cei care lucrează în el. Noroc cu pandemia, care l-a închis, altfel nici avize ISU nu poate obține în starea actuală. ISU este de altfel o problemă generală, dar aplicată diferențiat, unii au sedii închise fiindcă nu au aviz, alții funcționează liniștiți fără aviz, motiv pentru care Maia Morgenstern, directoarea TES, se întreabă, pe bună dreptate, ”ce e cu acest ISU?”

Tot la capitolul imobiliare se află și rugina sediilor funcționale, care se află în diverse stadii de degradare: Sala ”Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra are nevoie urgentă de reparații, suferă de infiltrații, cabinele sunt mizerabile (directorul interimar Vlad Zamfirescu a venit înarmat cu fotografii), iar noua sală construită în curte, Space, nu are aviz de funcționare (deși s-au jucat multe spectacole aici… nici nu știu spectatorii în ce intră!). Teatrul Evreiesc nu are sistemul electric pus la punct după consolidarea jumătății de clădire în care funcționează, puterea electrică e prea mică și când se joacă pe scenă un spectacol trebuie închisă lumina la birouri. Teatrul Tănase stă mai bine cu sediul din Calea Victoriei, recent consolidat, în schimb Grădina Herăstrău pe care o are în administrare are nevoie de reparații urgente, de un gard fonic, ca să nu deranjeze vecinii (printre care Casa Regală) și de mai multe cabine de WC, fiindcă nu are decât 6 cabine la 2700 de locuri, care s-au dovedit foarte utile în pandemie, vara trecută. ”La mine au jucat toți, și colegii de sub Primărie, și privații și independenții”, s-a lăudat directorul Vasile Muraru.

Această apropriere a instituțiilor e cvasi-generală, dovedită fiind de expresii de tipul ”eu am X angajați, la mine vin nu știu câți tineri, eu angajez, eu fac, eu dreg”. Cam așa s-au exprimat cel puțin jumătate dintre directori, poate și pentru că mulți au depășit 10 ani în funcție, perioada maximă recomandată în orice manual de management, fiindcă e destul de întinsă cât să te facă să te simți veșnic în funcție și să nu mai dai nici un randament. De mirare e cum, dacă tot se simt atât de ”la ei acasă” în aceste teatre cu sedii în varii grade de ruină, respectivii nu fac eforturi ca să schimbe această situație? Toți cei veniți la audieri s-au plâns, unii au spus că ”au trimis hârtii”, dar nimeni nu a putut demonstra că s-a luptat realmente pentru a schimba ceva. Și cu siguranță nimeni nu și-a dat demisia în semn de protest, ca să avertizeze opinia publică. La urma urmei, nici acasă nu face toată lumea curățenie, iar unii sunt specialiști în ascunsul gunoiului sub covor.

Apropo de asta, climaxul serii s-a petrecut la finalul ei, când a fost audiat directorul Centrului Cultural Lumina înființat pe hârtie în 2018, dar funcțional din 2019, an în care a consumat un buget echivalent cu al unor teatre cu sedii și mulți angajați, deși Lumina nu are sediu și funcționează cu numai 10 angajați, și aceia abia din martie 2019, fiind ”afectat” de legea care a interzis transferul de la privat la stat. În mod bizar, toți angajații Lumina, în afară de director, erau în această situație (cum spuneam mai sus, nu sunt sigură de numele directorului, fiindcă nimeni nu se prezenta, iar masca făcea imposibilă detectarea celor mai puțin celebri; în cazul Lumina, nici site-ul primitiv nu include informații despre echipă). Deși nu a reușit să clarifice cu ce se ocupă exact acest centru, în afara insistenței cu care încerca să zăpăcească audiența cu citate despre teatrul popular al lui Jean Vilar și explicații abracadabrante despre nivelul de excelență impus tuturor artiștilor cu care colaborează, care sunt îndemnați să facă cercetare, uneori și 6 luni, înainte de orice proiect, directorul a făcut o demonstrație de maximă impostură cu glazură, care a reușit să-i uimească pe consilieri, deși aceștia ascultaseră multe declarații cel puțin ciudate pe parcursul zilei.

O parte dintre acestea, mai jos, împărțite pe episoade:

1. Episodul Teatrul ”Stela Popescu”: Un domn pe nume Nicolae Pungă s-a dovedit extrem de confuz cu privire la profilul teatrului pe care îl conduce, dar și cu privire la buget, neavând habar ce execuție bugetară a avut nici în 2019, nici în 2020. „Am preluat teatrul în 2017 într-o situație incredibilă, cu 3 dosare de la Curtea de Conturi care trebuiau rezolvate. 2018 a fost un an de reconstrucție, inițial era teatru de copii, l-am schimbat pentru adulți. N-am dat nici o direcție clară artistică, am zis să acopăr o paletă largă, urmând să văd unde mă voi plasa. Nașterea unei instituții de cultură se face greu. E mult de muncă.” (sublinierea îmi aparține, mi se pare ireală declarația – de ce ar exista o nouă instituție dacă nu e clar cărei nevoi răspunde ea? De ce ar conduce această instituție o persoană care nu e în stare să decidă care e misiunea instituției și cu ce se ocupă ea?)
2. Episodul Opera Comică pentru Copii: Un domn (care nu s-a recomandat și pe care nu l-am putut identifica sub mască, nici de pe site, unde la capitolul Echipă apare doar Felicia Filip, ca și cum ea ar face singură teatrul să meargă) a demarat în trombă cu un discurs foarte coerent, foarte pro-activ, cu un limbaj profesionist și cu multe exemple de realizări. Doar că pe măsură ce discursul se desfășura, era tot mai clară o viziune antreprenorială centrată nu pe spectator, ci pe ”client”, nu pe ofertă artistică, ci pe vânzări și încasări. Citat: ”Avem magazin, avem ateliere pentru copii care funcționează ca after school-uri cu plată, am făcut în pandemie emisiuni prin aplicația Opera Comică, tot cu plată, am încasat 6000 euro/lună, fiindcă era o variantă pentru părinții să-și lase copiii să facă ceva. (…) Suntem singura scenă cu fundal integral din LED, ca să facem economie la decoruri, jucăm 17 spectacole pe săptămână la mai multe săli, biletul e între 20 și 70 de lei, dar clientul lasă cel puțin 100 lei la fiecare vizită la noi.” Altfel spus, o fabrică de făcut bani de pe urma familiilor cu copii (și cu bani!). De altfel, o scurtă privire pe site-ul instituției face și mai clar obiectivul: concurența cu Disneyland, varianta fizică (tilturile de pe site sunt Jungle Box, Anastasia, Coco, Frumoasa și Bestia, etc, inclusiv cu sigla Disney pe afiș. Evident, nu lipsește Familia Adams, pe care o vom mai întâlni pe parcursul acestei zile de audieri, aici în variantă cinematică). Totuși, a rămas neclar de ce cu o asemenea ”viziune întreprinzătoare” OCC a încheiat anul 2020 cu datorii de 5 milioane de lei? O declarație insistentă a directorului OCC a fost și cea conform căreia Opera Comică organizează ”concurs pentru independenți și debutează 10-12 artiști independenți anual la sala pentru experimente (?!) care are 120 de locuri”. Nu auzisem de asta până acum, așa că am intrat pe site, unde nu am găsit nici o informație în acest sens.
3. Episodul Țăndărică: un teatru cu tradiție care funcționează de 15 ani într-un picior, adică fără sala din Calea Victoriei închisă pentru risc seismic și despre a cărei situație nu se știe nimic. Directorul Călin Mocanu a declarat că Țăndărică are 24 de spectacole în repertoriu din care 6 de animație pentru adulți, ceea ce a nedumerit pe moment asistența. A spus apoi că organizează 4 festivaluri anual, ceea ce a deschis o serie de declarații ce urma să îngrozească pe toată lumea până la finalul zilei, când s-a constatat că Bucureștiul are probabil cel mai mare număr de festivaluri pe cap de locuitor din Europa. Dar o altă declarație i-a uimit și mai mult pe cei de față: ”Unteatru se mută la noi. E mai mult decât o colaborare, e o ”frățietate” aș putea spune. Au chirie în funcție de cât consumă, aproximativ 500 lei pentru 3 ore de exploatare pe seară.” Frate, frate, dar brânza e pe bani.
4. Episodul Teatrul Excelsior: Un teatru unde problemele ”dăinuie” cum a spus directorul Adrian Găzdaru din 2000, când s-a semnat un contract ultra-dubios (asta zic eu, el nu) între Primărie și o firmă căreia i s-a permis să construiască un bloc în plin centru care i-a fost comisionat pe 50 de ani, cu condiția ca aici să funcționeze fără chirie și teatrul pentru copii pe atunci condus de celebrul actor Ion Lucian. Între timp, Ion Lucian a murit, Teatrul a ajuns să plătească chirie, nu i s-a dat tot spațiul promis (20% conform contractului), iar directorul venit în 2014 nu a reușit să clarifice situația. În cuvintele lui: ”Am două dosare pe birou despre asta, dar nu am reușit să desțelenesc speța juridică”. O fi încercat mult?

Dar asta nu e singura mare problemă de la Excelsior, ar mai fi și o alta, care ”dăinuie” ca să folosesc și eu termenul, din 2018 când teatrul a produs mult discutatul ”eveniment medieval” cu costuri supradimensionate Vlaicu Vodă. Ei bine, satul medieval construit în mărime naturală în acest scop și care a costat 2 milioane de lei (peste 400.000 de euro!) zace de atunci într-un depozit pentru care teatrul plătește 5000 euro/lună fără să se preocupe de această scurgere de bani, că doar sunt publici. ”Soluția” propusă de director este să instaleze satul medieval în Parcul Izvor unde ”să se dezvolte evenimente medievale, un festival național de teatru medieval. E păcat de aceste căsuțe, unele din ele pot fi și locuite.”

Alte citate, că sunt fascinante: ”Eu m-am dus pe această nișă neacoperită a adolescentului, până la 80 plus (?!). În 2019 am avut spectacolul care ne-a dus pe culmea succesului, fiind nominalizați la Uniter, așa că vrem să facem anul acesta și un alt musical Regele Lear.” (UNITER, păzea, vin noi musicaluri pentru premiu!). La întrebarea ”colaborați și cu independenții?” răspunsul a fost, ”Sigur, am avut colaborări în Festivalul Teenfest cu independenții, cu Replika și cu…nu mai știu acum, îmi scapă.” Da, evident că și Excelsior organizează un festival, ca orice teatru din București care se respectă, numai că selecția într-un festival nu e o ”colaborare” cu teatrul care îl organizează. Și fiindcă Excelsior are numai o sală de 80 de locuri și un studio de 50, mai dorește să i se aprobe o investiție pentru încă o sală ”underground” la Tipografia Coresi, unde momentan închiriază spații de depozitare.

5. Episodul Metropolis: Directorul George Ivașcu a povestit cum a obținut de când e director tot felul de spații suplimentare, ca un om strângător ce se află. Are două săli la sediul principal, dar plătește chirie 5000 de euro pe lună pentru una din ele (n-am reușit să înțeleg exact de ce, dar sunt sigură că e totul OK), plus alte 6000 lei chirie lunară pentru depozitare. Al treilea spațiu pe care îl are în administrare este fostul cinematograf Gloria, renovat și redat în folosință, unde joacă producții proprii și cele mai bune producții ale UNATC (nu a reieșit cine decide care sunt cele mai bune). Gloria are 460 de locuri dar nu poate fi exploatat cum ar trebui, fiindcă Metropolis are doar 69 de angajați (personal tehnic și administrativ, nu are actorii fiind teatru de proiecte), așa că folosește acest spațiu în parteneriat ”cu cine are personal calificat”. Consilierii (nu știu de la ce partid, dar se poate bănui) au fost foooarte drăguți cu dl. Ivașcu, fost ministru PSD, și i-au pus întrebări frumoase, cum ar fi ”Cum stăm cu Stelele de la Metropolis?”, iar el a regretat că nu a putut să facă mai multe stele, că are ”o listă de 100 de personalități restante care ar merita și nu costă decât aproximativ 1000 de euro o stea”. Pentru cine nu știe, ”stelele” astea sunt niște plăci montate în ciment, Hollywood-style, inaugurate cu discursuri la care oameni politici complet necunoscuți pot apărea la TV alături de actori iubiți de toată lumea, pentru un mic transfer de capital de imagine. O altă întrebare frumoasă care i s-a pus domnului director de la Metropolis este: ”De ce ați avea nevoie ca să exploatați mai bine sala Gloria?” Răspuns modest: ”Ar fi un necesar de încă 10-12 posturi pentru a deveni funcțională și așa am avea și venituri din închirieri.” Evident, nimeni nu a întrebat, cum a ajuns sala asta tocmai la Metropolis și de ce, dacă nu o poate exploata? Nu ar avea sens să ajungă la un teatru ca Teatrul Mic, care deși are trei săli închiriază pe bani grei o a patra ca să poată funcționa?

La Metropolis se joacă, conform directorului său, sute de spectacole pe an (274 în 2019) în care joacă sute de artiști (350 de artiști în 2019) din care peste 65% tineri. Nu s-au precizat detalii neesențiale, gen de câte ori se programează un spectacol într-o stagiune și cât anume e plătit un tânăr actor care joacă în el. Directorul a raportat și fulminante numere de spectatori online și followers pe Facebook, dar site-ul Teatrului Metropolis avea ieri probleme de funcționare la fiecare click, vezi foto.

6. Episodul Teatrul Ion Creangă: Actorul Gabriel Coveșeanu, foarte cunoscut de la TV, a răspuns la întrebarea despre situația imobiliară aproape plângând și a declarat-o ”tragică”. În sediul reabilitat din Piața Amzei, în care funcționează și birouri ale Primăriei sectorului 1, s-a reîntors toată lumea, numai teatrul nu. La întrebarea de ce? nu se găsește ușor un răspuns: s-a ajuns în sfârșit la amenajarea sălii, dar lucrările ba stagnează, ba merg în ritm de melc, ba se opresc cu totul fiindcă firma a intrat în faliment și deși sala ar fi gata în proporție de 70%, pur și simplu nu se mai termină! Între timp, se joacă în trei săli închiriate, dintre care una e un spațiu neconvențional (a se citi ”impropriu” în acest caz) cu 50 de locuri, în care copiii stau pe pernițe. ”Am jucat ani de zile în condiții de turneu și s-a instalat o uzură fizică a decorurilor și o uzură psihică a personalului.” Fiindcă se cer bani mulți la investiții, i se dă cuvântul contabilei șefe care a întocmit bugetul și care explică încurcată: ”Sunt tot felul de lucruri de cumpărat… scenografii vor ceva cu 3D, care le trebuie pentru decorurile din perioada actuală (?!).” Doamna e angajată de mulți ani la Creangă, dar reiese la un moment dat că ar lucra și la Centrul Creart. După întrebările curioase ale consilierilor care nu înțeleg cum vine asta rezultă că e directoare adjunctă la acest centru și are jumătate de normă și la Creangă, dar cu timpul se descurcă foarte bine fiindcă lucrează și în week-end-uri și are telefon și computer. Totuși, directorul vrea să mai angajeze 20 de oameni (?!), probabil tot cu telefoane și cu computere, ceea ce teoretic ar însemna 40. Nu, nu e prea mult, fiindcă Teatrul Creangă organizează 4 festivaluri ” de tradiție”, un cuvânt care apare des, mai ales la directorii care sunt în funcție de numai câțiva ani, și care n-au putut să „dăinuie” încă, așa cum fac colegii lor mai cunoscuți. La întrebarea de ce e nevoie de atâtea festivaluri, răspunsul este că au făcut un studiu de piață despre teatrul pentru copii din București și… ”e nevoie”. Până acum s-au ”strâns” deja 10 festivaluri și suntem abia la jumătatea audierilor. Înfuriat de remarcile consilierilor despre încasările mici, suprapunerea cu alte festivaluri și pretenția de ”re-branduire”, directorul izbucnește ”Puteți să-l și închideți, n-are nici o importanță, suntem într-o capitală, București”. O primă sinucidere în direct, dar nu la fel de spectaculoasă ca următoarea.
7. Episodul Teatrul Mic. Directorul Gelu Colceag explică situația imobiliară halucinantă a unui teatru care are bulină pe unul dintre sedii (Teatrul foarte mic, Bulevardul Carol 21) din 1992, dar a fost închis abia după incendiul de la Colectiv. Din 2017 are bulină și pe al doilea sediu, mai exact pe o parte din aceasta, care e alcătuită din trei corpuri. ”Ca să avem activitate, am pus spectatorii pe scenă și am obținut o sală mică de 77 de locuri. Am făcut diligențe către Primărie ca să nu dispărem și ni s-a dat o sală pe Lipscani, într-o clădire pe care o împărțim cu Teatrul Dramaturgilor, dar care este improprie.” Dacă e improprie, de ce ați luat-o în administrare, întreabă, logic, Primarul General. ”Am luat-o în administrare înainte să o vedem”, răspunde prompt directoarea adjunctă a Teatrului, completată de director cu un spontan: ”Am fost bucuroși că am primit ceva.” Ceva-ul s-a dovedit nefolositor, așa încât a fost închiriat un al patrulea spațiu, pe strada Gabroveni, de la o persoană privată căreia i se plătește 12.000 euro pe lună pentru un spațiu de joc cu 30 de locuri și în care în 2020 nu s-a jucat. Între timp, la sediu, ”Avem construcții în jur, macarale, mirosuri groaznice. Eu aș închide și aici. Chiar și dacă nu folosim aceste sedii, avem cheltuieli, avem nevoie de pază.” Întrebarea simplă ”Cât costă paza?” trezește un adevărat freamăt la directoarea adjunctă: ”Nu știu exact, dar dacă vreți neapărat o sumă o să vă trimit”, răspunde ea adăugând defensiv ”facem ceva greșit cu paza asta, că am mai fost întrebată?”. Teatrul Mic a avut aproape 15 mil de lei buget în 2020, din care 12 milioane salarii pentru 146 de angajați, iar pentru 2021 cere un buget de 18 milioane din care 13 milioane salarii ”la modul ideal”, cum precizează directorul, care mai adaugă o notă de sacrificiu personal: ”Nu plătim regizori, avem angajați, mai montez și eu fără bani, am și actori cu studii de regie care montează în norma de actor. E o soluție găsită de mine ca să fie liniște în teatru și să se lucreze. Știți cum e în teatru, dacă le dai să lucreze e liniște.” Amin.
8. Episodul Teatrul de Comedie. Singurul teatru care are un program real pentru tineri și independenți încă din 2005, cu o sală dedicată acestora, în strada Sf. Vineri, cu 50-60 de locuri în funcție de decoruri. Dacă se adaugă cele două săli de la sediul principal, fără bulină deși e în Centrul Vechi, una de 315 locuri, alta de 60, s-ar spune că e teatrul cu una dintre cele mai bune situații, numai că și Comedia împarte clădirea cu un institut medical și urmează și aici renovări printr-un proiect european dedicat clădirilor de patrimoniu. E probabil unul dintre motivele pentru care George Mihăiță, directorul teatrului, amintește că la evaluarea de anul trecut a promis că acesta e ultimul său mandat. Deși pasionat de partea imobiliară, Primarul General observă că din păcate și de data asta ”discuția cultural-artistică rămâne pe altă dată”.
9. Episodul Circul Metropolitan. Managerul interimar, cunoscut publicului în calitate de interpret de muzică ușoară, Adrian Daminescu, a deschis discuția cu capitolul ”direcție artistică”, declarată pierdută după ce a fost interzisă prin lege exploatarea animalelor la circ. ”Să știți că am nenorocit animalele cu legea asta, că ele erau obișnuite să facă ceva, așa doar îmbătrânesc. Dar avem alte posibilități, facem spectacole foarte frumoase”. Directorul fără nici o competență pentru circ, pare hotărât să se recalifice la locul de muncă: ”Am făcut un film Moș Crăciun vine la Circ (într-un video care circulă online AD mărturisește că ”ideea i-a venit într-o vineri și luni a început filmările”). Și l-am pus pe o platformă, cu 10 lei biletul, a mers bine. Vreau să mai facem un documentar despre viața circului, cu exemplificări, inclusiv cum se poate muri la circ. (?!). Avem acuma de Mărțișor ceva, pe urmă Povestea iepurașului pascal, care mai întâi a fost păsărică. Apoi o să urmeze un musical la care muzica am făcut-o eu.” Dincolo de umorul involuntar, acest simplu citat ar fi fost de ajuns într-o lume normală ca să-l trimită acasă pe domnul Daminescu. Poate îi mai vine o idee vinerea următoare.
10. Episodul Teatrul Bulandra. Cel mai nou director din capitală, cu numai 5 luni la activ, actorul Vlad Zamfirescu a părut puțin copleșit de situația găsită la Teatrul Bulandra. Dincolo de dezastrul imobiliar menționat mai sus, care implică un buget mai mare de investiții în 2021, și de cheltuielile mari cu salariile (137 de angajați dintre care 37 actori), directorul a inclus pentru 2021 o sumă de 6 milioane pentru proiecte culturale. ”Noi avem spectacole ample, cu mulți colaboratori care și costă mult. Aș zice că e un număr prea mare de colaboratori, dar așa a fost gândit repertoriul. Aș mai avea o problemă dar nu acum…”, mai spune directorul ezitant și dispare cu tot cu Primarul. Suspans.
11. Teatrul Dramaturgilor Români. Are două săli, una de 75 de locuri, alta de 70, plus o clădire în co-administrare cu Teatrul Mic. Directorului Marius Bodochi, spre deosebire de colegul său care a declarat-o improprie, clădirea din Lipscani 26 îi place mult: ”Arată foarte bine, eu mă mai duc cam o dată pe lună să văd ce-i pe acolo, dar acum m-au sunat că sunt niște probleme, se pare că plouă prin acoperiș.” Adevărul e că nu e clar cum de această clădire nu a căzut deja, dată fiind starea ei de degradare, pe larg explicată, cu tot cu foto, în Vice.

Marius Bodochi contemplă cu interes și o altă clădire, aflată în curtea de pe Calea Griviței, unde se află sediul principal al Teatrului Dramaturgilor Români. ”E o clădire din care cad pereții, a distrus mașina teatrului și a căzut și pe a mea personală. Nu știu a cui este, am tot întrebat, ar trebui făcut ceva.” Un alt capitol interesant sunt închirierile: ”Plătim 3300 euro/lună Muzeului Literaturii. Am mai avut închiriat un spațiu de depozitare la Piața Obor de la un domn italian cu 10.000 euro/lună și am zis frate, cum să dăm atâția bani?, așa că am oprit.” Teatrul Dramaturgilor Români a fost înființat în 2016, în același an ca Teatrul ”Stela Popescu”, și a funcționat ilegal (fără organizare de concurs pentru director) până în 2019, când actorul Marius Bodochi a câștigat concursul și l-a dezamăgit pe ”domnul italian” care încasa lunar 10.000 de euro. Teatrul are 37 de posturi, dar noul director a fost uimit să vadă cum sunt ele împărțite: ”Le-am zis când am venit, fraților, eu lucrez în teatru din 86, dar n-am văzut teatru organizat așa. Nici acum nu e bine organizat, că n-am reușit să organizez decât un concurs pentru sufleor.” În 2020 Teatrul Dramaturgilor a montat două spectacole pe care le-a difuzat online și s-au vândut 60 de bilete, așa că ”începem să vedem cu treaba asta”,  a promis directorul, care a mai precizat că în 2020 a făcut și 3 spectacole pentru afară care au costat 14.000 euro toate: ”Am primit și telefoane de la colegi, că e prea puțin și nu trebuie făcut așa. Dar eu am încercat să fac spectacole, cum zic eu, tandea pe mandea, cât punem atât să scoatem.” Confuzie totală! Nu e de mirare că unul dintre consilieri l-a întrebat pe directorul Bodochi ”de fapt, ce înseamnă teatru de proiecte?” Se lăsa deja seara și nimic nu mai părea clar pentru nimeni.

12. Episodul Teatrul Evreiesc de Stat: Deși clădirea e concesionată Primăriei de către o fundație, o parte din ea e închiriată unei entități private, nu se știe cum și de ce. ”O problemă spinoasă ocolită cu multă grație de câțiva ani”, cum a spus managerul Maia Morgenstern, fără a preciza a cui a fost grația. ”Clădirea e recent consolidată, dar s-au produs modificări și nu mai corespundem normelor ISU, deci am plătit amenzi eu personal”, a mai spus actrița. O altă nemulțumire este aceea că subvenția nu a venit la timp în 2020 și teatrul a acumulat datorii: „S-a jucat Scripcarul pe acoperiș în februarie, iar de plătit lumea s-a plătit în august. Îmi crapă capul și obrazul de rușine. Altfel, nu am depășit la cheltuieli ceea ce ne-am propus de la bun început.” Acest episod este mai scurt, fiindcă doamna manager nu a dorit să se așeze pe scaunul indicat, ci pe altul, în fața căruia nu era un microfon dedicat, prin urmare s-a auzit foarte greu ce spunea.
13. Episodul Teatrul Nottara: Saga imobiliară de la Nottara a ocupat mare parte din timpul audierii doamnei manager Marinela Țepuș, care a subliniat cât de important este ca teatrul pe care îl conduce să rămână pe bulevard. De ce? ”Comedia e foarte agreată de public, iar pe bulevard noi dăm și teatru de bulevard. Dacă deschideți pe google o să vedeți că noi am dat publicului ce aștepta.” Dacă numai asta așteaptă publicul, nu e clar de ce nu ar putea primi și într-un cartier al Bucureștiului? Poate fiindcă festivalul organizat de Nottara se numește ”FestIN pe bulevard” și cu un asemenea titlu nu se potrivește decât în centru. Chiar dacă se suprapune cu Festivalul Național de Teatru, are public mai mult, după părerea directoarei, fiindcă ”Avem o fată foarte frumoasă și blondă care e imaginea festivalului și am avut mult succes cu ea pe afiș”. Pentru deconectare, un consilier întreabă dacă FNT are pe afiș o brunetă, în râstele generale. Lumea a început să obosească. Totuși, o consilieră care a numărat deja vreo 20 de festivaluri mai găsește putere să întrebe de ce nu se așază directorii de teatru la o masă ca să discute cum e cu festivalurile astea, care sunt, totuși, prea multe? ”Suntem orgolioși și greu de pus la aceeași masă, dar cred că putem face și asta”, răspunde directoarea pledând:”Jucăm unii la alții în festival, e păcat să renunțați că festivalurile atrag lumea.” Ideile ”strategice”curg râu în continuare: ”Dacă fiecare teatru din București ar adopta câte un teatru independent s-ar rezolva și situația lor. Să fie ca un frate mai mic. Noi am făcut parteneriat cu 6 teatre independente anul trecut, dar n-am mai putut juca în pandemie.” Adopție ratată.

O intervenție complementară și salutară vine de la o consilieră apropo de teatrele independente: ”E foarte greu pentru ei, ei merg cu miloaga la sponsorizări, efectiv din unitate în unitate, mai pentru un computer, mai pentru altceva, și unii reușesc. Sau prin concursuri de proiecte. Avem și noi un proiect pentru săli ușoare, o să primiți documentația la comisie”, mai adaugă aceasta. Mai multe detalii despre acest ”proiect” cu o viitoare ocazie.

14. Episodul Teatrul Masca. Față de cea a antevorbitorilor, situația Teatrului Masca[1] a părut de-a dreptul stelară! Un singur sediu, clădire relativ nouă (fostul cinema Pacea), singurul teatru care nu lucrează ”central”, ci pentru cartierul Militari și pentru alte cartiere prin stagiunea outdoor, desfășurată în parcuri, din mai până în octombrie. Cu numai 43 de angajați și un buget de 6,15 milioane cerut pentru 2021, în care e inclusă și o investiție pentru antifonarea și acoperirea amfiteatrului de 270 de locuri existent în curte, care ar putea fi folosit și de alții, Masca e singurul teatru de la periferie, iar Anca Florea singurul director care a declarat din proprie inițiativă ”probabil că va fi nevoie să renunțăm la festival”.
15. Episodul Teatrul Odeon. Și Odeon-ul are două clădiri în administrare, cea binecunoscută din Calea Victoriei și o alta în strada Matei Voievod, care nu are nici utilități, deci nu poate fi folosită. Din nou întrebarea simplă: ”de ce ați acceptat să o luați în administrare?” primește de la directorul Cristian Șofron răspunsul ”aveam nevoie de depozitare, e o foarte mare problemă”. Nerezolvată. Totuși, măcar în acest caz au fost menționate cele mai multe proiecte artistice, regizori invitați, spectacole proiectate, evenimente conexe – de la tururi ghidate la expoziții și Gala dansului. Singurul subiect evitat a fost acela că actrița Dorina Lazăr, fosta directoare, a câștigat definitiv în instanță procesul împotriva deciziei fostului Primar General de a o demite, prin urmare ar trebui repusă în funcție. Pare incredibil să nu știe nimeni din Primărie că au pierdut acest proces!
16. Episodul Teatrul Tănase. Dacă intri pe site-ul acestui teatru poți să crezi că ai ajuns la Las Vegas, atât e de plin cu femei îmbrăcate în pene și sclipici. În schimb, dacă îl auzi pe directorul Vasile Muraru vorbind, te muți brusc la noi, la țară, acolo unde ”Cădea poarta și a venit vecinul să mi-o facă gratis, nici bani de materiale nu a vrut, că eu am lăsat loc de bună ziua”. Poarta nu era a teatrului de pe Calea Victoriei, care e consolidat recent și nu mai are risc seismic, ci a Grădinii Herăstrău unde ”Dacă dă Dumnezeu să începem din mai și să ne ajutați domnu Primar General, jucăm până în octombrie. Nu le-am luat decât 1 leu la colegi, doar la particulari le-am luat și bani.” Despre WC-uri și gard fonic am vorbit mai sus, deci mă opresc aici.
17. Episodul Centrul Lumina. Deși e complet invizibil în cultura Bucureștiului, Lumina costă enorm, cum costă ea în general. Directorul neidentificabil, fiindcă nu s-a prezentat și era acoperit de mască, a precizat că ”În acest moment funcționăm la Romexpo cu un pavilion închiriat, urmând ca sediul nostru, fostul Cinema Lumina, să intre în amenajare. Nu noi ne ocupăm, dar din câte știu nu sunt lucrări complicate.” Centrul Cultural Lumina a fost înființat la finele lui 2018 și are buget începând din 2019, dar e greu de spus pe ce anume a fost el consumat în cei doi ani de funcționare sau ce anume face acum la Romexpo. Nici directorului nu i-a fost ușor, fiindcă numai în 2020 a avut peste 8 milioane buget, dar nu a reușit să cheltuie decât 89% deși s-a străduit, în primul rând prin salarii care au totalizat 930.000 lei pentru 10 angajați, ceea ce la un calcul simplu rezultă în peste 19.000 de euro pe an per angajat, deci peste 1600 euro pe lună. Poate să pară mult, dar sigur nu e, fiindcă nu e vorba de orice fel de centru cultural, ci de unul care ilustrează ”conceptul de excelență în cultură”. La întrebarea Primarului General ”în ce sens?” am aflat că la Lumina ”noi impunem artiștilor o conduită de lucru, o perioadă de cercetare temeinică asupra temei”. În plus, ”pentru proiectele editoriale citim și 6 luni de zile ca să vedem ce anume vom edita”, a mai spus directorul, în timp ce eu mă gândeam oare de ce n-am auzit vreodată de o carte editată de ei? Dar 6 luni trec greu, probabil că nu au decis încă ce anume să publice, deși directorul a pus pe masă o carte neidentificabilă de la distanță și a menționat că mai are una cu Giorgio Strehler, dar nu a adus-o fiindcă e foarte groasă. A mai urmat o prezentare a unui buget pentru 2021 din care săreau în ochi active fixe de 1,3 milioane, iar la întrebarea în ce anume vrea să investească directorul a explicat senin că va cumpăra un sistem complex de sunet, cu boxe și tot ce trebuie, probabil fiindcă la Romexpo nu se aude prea bine, fiind spațiul atât de mare și gol.

Întrebat cum a fost înființat Centrul, el a spus că acesta ”s-a născut organic, când activitatea unui grup care funcționa la Centrul Cultural Bălcescu a fost oprită abuziv de primarul de sector”, iar grupul, din care făcea parte și directorul, s-a adresat Consiliului General care a decis să-i salveze. Aici ajunsă povestea de-a dreptul romantică, o voce seacă s-a făcut auzită: ”Am făcut parte și din consiliul anterior și știu că nu a fost voința nici unui colectiv, și nici a Consiliului General, proiectul de înființare a fost inclus pe ordinea de zi de fostul Primar General și votat cu majoritatea PSD.” Și uite așa, seara acestei interminabile zile de audieri s-a terminat brusc. Nici poveștile nu mai sunt ce-au fost.

Foto prima pagină: Intrarea în Teatrul Nottara, pe bulevardul Magheru, un exemplu de prost gust deplin și ocupare a spațiului public

[1] full-disclosure: am colaborat cu Teatrul Masca pentru editarea publicației Caietele Masca în perioada 2018-ianuarie 2020