Neîntrecutul tălmăcitor – un articol din februarie 2012

Am scris articolul de mai jos în luna februarie 2012. Simt nevoia să-l reiau acum nu numai pentru că tot ce scriam atunci e încă adevărat și la fel de grav, ci și pentru că în ultima săptămână de discuții febrile și necesare despre starea culturii și a teatrului accentul s-a pus asupra bugetelor tăiate și asupra relațiilor de muncă problematice din instituțiile publice de cultură. În privința teatrelor însă, în special a Teatrului Național din București, mai grav decât orice mi se pare eșecul directorial al celui care îl conduce, vizibil în lipsa oricărei strategii repertoriale, în coborârea standardelor cu scopul obținerii de venituri și în absența succeselor internaționale pe care o asemenea instituție, cel mai mare teatru al unei capitale care se vrea europeană, ar trebui să le aibă. Și nu e vorba doar despre TNB, fiindcă aceeași persoană monopolizează de decenii cele mai importante decizii cu privire la teatrul din România și prin asta îi și sufocă energiile creatoare și îi închide orizontul. E vorba de tot sistemul în care s-a provocat stagnarea prin schimbările de legi pe care aceeași persoană le-a negociat în ultimii ani, cele mai multe după 2012, vorbind în numele breslei fără să-i mai ceară acordul. De aceea, reiau acum acest articol în Scena.ro: e limpede că problemele legate de bani trebuie controlate și reglate legal, dar celelalte, adresate de mine mai jos, mi se par cel puțin la fel de importante pentru breaslă și numai ea le poate rezolva, discutându-le deschis.

***
Am găsit sintagma din titlu, Neîntrecutul tălmăcitor, într-un comunicat de presă de la Teatrul Național din București care anunța că spectacolul Dor de Eminescu va intra în repertoriul curent al TNB, în urma ”succesului deosebit avut într-un turneu în Statele Unite și Canada”. Întreg anunțul era un semnal de alarmă: dacă turneul cu pricina a avut succes e pentru că spectacolul s-a jucat în și pentru comunitățile de români din statele respective, nu neapărat pentru calitățile lui artistice. Nostalgia nu e neapărat un lucru rău, dar când devine criteriu pentru o decizie repertorială ceva nu sună bine și te obligă să gândești mai departe și să vezi lucrurile în contextul mai larg care permite o asemenea hotărâre.(…)
Știrea că spectacolul Dor de Eminescu, intră în repertoriul curent al TNB nu e neliniștitoare doar pentru că se înscrie în festivismul cultural lipsit de imaginație, practicat pe scară (prea) largă la noi. Ci pentru că acela care a luat decizia este nu numai autorul și protagonistul spectacolului, ci și directorul teatrului, și regizor principal și șef de șantier, și, mai nou, a intrat și ca actor în propriul spectacol Dineu cu proști în locul unui coleg bolnav.
Mai mult decât atât, același protagonist, numit în comunicatul cu pricina, în mod neliniștitor, ”neîntrecutul tălmăcitor al versului eminescian” conduce în același timp și Uniunea Teatrală din România (de peste 20 de ani, fără să fi avut în ultimii ani un contracandidat la alegerile care au ajuns să se facă de formă), decide cui și cum sunt împărțite fondurile din Timbrul Teatral (alături de un Senat care îl contrazice rareori), prezidează asupra Premiilor Uniter și alege și persoana care face selecția pentru Festivalul Național de Teatru, cea mai importantă manifestare teatrală din țară.
Alte fapte recente care ar trebui să ne dea de gândit:
• Neîntrecutul tălmăcitor a fost nemulțumit în 2011 de nota pe care i-a dat-o comisia de evaluare a mandatului său directorial, așa că Ministerul i-a făcut altă comisie, „mai bună și mai frumoasă” care i-a dat o notă mai mare.
• Neîntrecutul tălmăcitor a decis anul trecut că Uniter va prelua sub aripa sa una din cele două reviste de teatru existente în țară și va sista orice finanțare pentru alte proiecte de gen. Vocile care nu sunt ale noastre ar face mai bine să tacă.
• Neîntrecutul tălmăcitor, care se opune transformării FNT în instituție independentă, a decis începând din 2011 (tacit, fără discuții publice și fără nici o transparență) să nu mai acorde un mandat de trei ani directorului FNT, care avea astfel independență și posibilitatea de a închega un concept, ci să facă un ”cadou” anual, cui crede de cuviință.
• Neîntrecutul tălmăcitor regizează câteva spectacole pe an în teatrul pe care îl conduce, deși este actor, și le programează cât se poate de des.
Este îngrijorător ca o asemenea putere de decizie să se concentreze în mâna unui singur om, indiferent cine ar fi acela. De aici până la abuz nu e decât un pas.

Viitorul TNB
Teatrul Național din București, locul de unde vin toate aceste vești neliniștitoare, se află în plină reconstrucție și va avea, la finalizarea șantierului, 7 săli, devenind un ”complex cultural” cum îi place directorului său să spună. Pentru asta a fost nevoie ca Centrul Național al Dansului să fie evacuat din clădire și nu există nici o garanție că el se va întoarce acolo, într-una dintre noile săli, așa cum ar fi normal. Urmează să fie mutat din clădire și Teatrul Național de Operetă. De altfel, se știe câte săli vor fi, dar nu se știe nimic despre ce anume se va întâmpla în ele. Mai multe Dineuri cu proști? Alte spectacole omagiale? Oare n-ar fi timpul ca în loc să ne minunăm de noua ctitorie (creație mediocră din punct de vedere arhitectural) să ne întrebăm și ce fel de conținut va fi adăpostit în ea?
Din 2005 și până acum directorul TNB n-a dat dovadă, din păcate, nici de viziune și nici de o strategia repertorială remarcabilă, singura ”direcție” țintită fiiind cea comercială (cât mai multe bilete vândute). Lipsa de respirație amplă a acestui teatru – cel mai vizibil din întreaga țară – se traduce în neparticiparea la festivaluri majore din lume și în lipsa de turnee semnificative, de diversitate repertorială care să atragă noi categorii de public și de proiecte culturale conexe care să-l transforme într-un adevărat centru cultural.
Recent, directorul TNB declara mândru că a negociat trei ani ca să-l aducă la București pe Aleksandr Morfov, regizor bulgar de mâna a doua după standardele europene. Singura întrebare care se poate pune după o asemenea declarație este ”de ce?” – când i-ar fi oricui simplu să afle care sunt regizorii europeni de succes, care ar merita o asemenea așteptare, fiind cunoscuți pentru viziunile lor puternice și stilistica inovatoare. De ce nu s-au deschis negocieri cu aceștia în șapte ani de directorat?
Toate acestea fiind date, care sunt rațiunile pentru care Ministerul Culturii, care investește enorm în această costisitoare reabilitare, nu acționează în vreun fel pentru a pregăti serios, din timp, conținutul cultural al viitorului centru cultural, lăsând toate deciziile la latitudinea unui singur om, pe care nici măcar nu-l întreabă dacă are vreun plan?
N-ar fi normal să fie consultați operatorii culturali independenți, care au mai multe idei și proiecte într-o lună decât a avut direcția TNB în ani de zile, și să se stabilească împreună cu ei un plan de acțiune? N-ar fi o soluție firească organizarea unui concurs de proiecte, cu un juriu independent, care să decidă cine merită să aibă vizibilitatea majoră dată de prezența în această clădire? De ce continuăm obsesiv să fim mai atenți la clădiri decât la oamenii și la conținutul cultural din ele?
***
Pe platoul din fața Teatrului Național din București precum și în alte orașe din țară au loc de cateva săptămâni demonstrații publice care dovedesc o schimbare de afect în societatea românească și o nevoie de un nou început. Poate că n-ar fi rău ca și lumea artistică să profite de acest moment pentru a reinstala în mediul în care operează principiile unei necesare ecologii a spiritului ce ne-ar face viața mai simplă, mai onestă și mai deschisă spre creativitate, măcar pentru următorii 20 de ani.
Notă: Acesta nu este un atac. Este un simplu avertisment asupra faptului că oricând se poate aluneca, pe nevăzute, înspre ”cultul personalității”. Diluarea spiritului critic, obișnuința și lipsa de atenție contribuie din plin. ”Neîntrecutul tălmăcitor” este actorul Ion Caramitru, actualul director al TNB, care, bineînțeles, nu mai are nevoie de nici o prezentare.