Levente Imecs-Magdó – invitatul rubricii Atitudini în teatrul românesc

Peca Ștefan – invitatul rubricii Atitudini în teatrul românesc
martie 27, 2019
Alina Șerban – invitata rubricii Atitudini în teatrul românesc
aprilie 8, 2019

Photo: Bethlendi Tamás https://www.facebook.com/bitsphoto

Rubrica „Atitudini în teatrul românesc” vine din dorința de a înțelege mai bine peisajul nostru teatral de astăzi. Creez acest spațiu de dialog unde se poate răspunde, se poate contra-argumenta, se poate completa orice opinie apărută (cei interesați pot trimite textele lor pe adresa scena.ro@gmail.com). Cum funcționează această rubrica? Propun o temă de dezbatere și invit practicieni ai scenei teatrale să ia o poziție pe acea temă. Pentru început, am ales un citat care a provocat în mine o întrebare importantă: ce înseamnă lașitatea în teatru? Iată citatul:

„Noi nu simțim nevoia unei revoluții. Nu știm ce va fi teatrul de mâine. Nu anunțăm nimic.

Dar ne propunem să reacționăm împotriva tuturor lașităților teatrului contemporan.”

Jacques Copeau

Primul răspuns la provocarea mea este dat de Peca Ștefan și îl puteți citi aici. (link)

Al doilea răspuns este dat de Levente Imecs-Magdó, actor și manager al companiei maghiare Váróterem Projekt (în traducere Waiting Room Project). L-am invitat pe Levente pentru că el împreună cu întreaga echipă de la Cluj au de 9 ani un parcurs diferit de cel de masă. Și nu mă refer doar la faptul că e o companie independentă, ci și la faptul că explorează de foarte mult timp un alt tip de estetică pe care o puteți descoperi în spațiul lor,  ZUG.zone.  (Leta Popescu)

Levente Imecs-Magdó:  Teatrul contemporan trebuie să se confrunte cu el însuși

Photo: Bethlendi Tamás https://www.facebook.com/bitsphoto

Auzind cuvântul contemporan, îmi place să mă gândesc la ceva extrem de progresiv, la cutting edge. Îmi place să cred că înseamnă o calitate, nu doar ceva ce ține de ziua de azi, în sensul cel mai larg al cuvântului. Această interpretare nu prea lasă loc atributului laș, care îl precedă și în același timp îl predomină. Ceea ce este contemporan, nu poate fi în același timp și laș, cele două concepte nu pot fi puse în aceeași propoziție. Contemporanul formulează probleme și pune întrebări, merge până la capăt, creează forme noi, este actual, provocator și – mai presus de toate – curajos. Cu toate acestea, având în vedere contextul teatrului românesc contemporan, trebuie să înțeleg că contemporanul este de fapt, un concept pur cantitativ, mai mult, este inerent un pleonasm, deoarece teatrul – datorită faptului că actul teatral se consumă în prezent – nu poate fi decât contemporan. Și, deoarece nu toate teatrele contemporane sunt contemporane, se poate enunța că acest cuvânt nu are nici un conținut care să exprime calitatea. Prin urmare, contemporanul poate fi numit laș cu curaj.

Auzind cuvântul independent, îmi place să mă gândesc la ceva extrem de progresiv, la cutting edge. Îmi place să mă gândesc la calitate și curaj. Îmi place să cred că ne ocupăm de teatru, pentru că ne pasă de mediul imediat, ne atinge ceea ce ne înconjoară, avem opinii sau cel puțin întrebări, și mai presus de toate curiozitate în noi. Cu toate acestea, realitatea este că independent nu înseamnă nimic altceva decât: sărac. Nu există susținător, nu aparții nimănui. Suferă! Asta ai vrut, nu-i așa? Curajul managerului de teatru independent este, de fapt, îndrăzneală, iar scutul lui este prostia. Nu te întrebi: de ce fac asta? Adică da, te întrebi, poate că în fiecare seară, dar te întrebi cu furie și oboseală, și niciodată nu dai răspuns. Îndrăzneala managerului de teatru independent constă în faptul că o face, în ciuda tuturor lucrurilor. Și o face cu voie bună, simțind că se auto-realizează, creând posibilități, înființând ceva de care – sper – avem nevoie.

Dar până la urmă ce înseamnă să ai curaj, ce marchează această calitate? Ce responsabilitate socială au teatrele noastre? Oare poate teatrul să-și asume responsabilitate socială? Oare se pune/ne punem această întrebare? Dacă montez Furtuna lui Shakespeare pe o insulă de gunoi, fac ceva pentru planetă? Și dacă fac un spectacol care se bazează pe interviurile cu oamenii săraci, care trăiesc la depozitul de gunoi, fac mai mult? Poate că teatrul nu este un loc bun pentru curaj? După spectacolul nostru despre formele de dependență, unul dintre spectatori a realizat că este dependent de telefonul mobil și de rețelele sociale. După această descoperire a parcurs pelerinajul El Camino: o lună întreagă fără smartphone și internet. A fost un spectacol curajos? Nu știu, dar îmi place să mă laud cu el. O fac chiar și acum.

Copeau pretinde că nu dorește revoluție, ci doar să pune capăt la tot ce este laș. Nici teatrul contemporan nu trebuie să dorească revoluția, și nici nu trebuie să desființeze nimic. Dar trebuie să se confrunte cu el însuși, să fie autentic, sincer și pretențios la maxim. Și da, pentru asta e nevoie de curaj.

* Rubrica „Atitudini în teatrul românesc”  vine în completarea cercetării de doctorat a regizoarei Leta Popescu, care se va finaliza cu lucrarea „Funcții și disfuncții în teatrele de repertoriu. O analiză din perspectiva regizorală a repertoriilor din  perioada 2010-2020”.

* Citatul ales e de găsit  în volumul „Teatrul de artă, o tradiție modernă”, coordonat de George Banu. Urmărind bibliografia descoperim că acest gând apare în   Les Registres du Vieux-Colombier”. Jacques Copeau este cel care pune bazele Teatrului Vieux-Colombier în 1913, Franța.

 

Rubrica „Atitudini în teatrul românesc”

Alina Șerban – invitata rubricii Atitudini în teatrul românesc

Alina Șerban – invitata rubricii Atitudini în teatrul românesc

Peca Ștefan – invitatul rubricii Atitudini în teatrul românesc

Peca Ștefan – invitatul rubricii Atitudini în teatrul românesc

Atitudini de start – rubrica Atitudini în teatrul românesc

ATITUDINI DE START – rubrica Atitudini în teatrul românesc

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide