Infarctul culturii

Anul trecut o carte  a stârnit anxietatea mediilor culturale din Germania, cunoscută încă drept statul european cel mai generos cu artiștii, cu oamenii de teatru în special. Cartea se numește ”Infarctul culturii. Prea mult din tot și peste tot la fel. O polemică despre politici culturale, statul cultural și subvenționarea culturii”[1]. Într-un interviu pentru emisiunea Talking Culture, regizorul Thomas Ostermeier explica, provocat să comenteze cartea, că statul german este generos cu arta, prin autoritățile sale naționale și locale, pentru că își recunoaște în ea o oglindă necesară, grație căreia își poate ajusta structura și prioritățile.

Autorii cărți pomenite mai sus susțin însă că acest proiect a eșuat și că, după decenii bune de aplicare a unui sistem de finanțare foarte generos cu instituțiile culturale, nu există dovezi clare că asta ar fi ajutat cumva societatea germană să atingă o formă mai bună, ci doar i-a ajutat pe artiștii angajați în aceste instituții să atingă un înalt nivel de confort pe banii statului. Ei mai ridică o chestiune cu privire la adevăratul rol al artelor în lumea de azi. ”Trebuie arta să reflecte schimbările sociale sau doar să le atenueze efectele? Trebuie să avanseze odată cu timpurile sau să conserve situația actuală? Și unde se găsește exact valoarea culturală? Se află ea la operă, unde se montează producții vechi de 25 de ani având în distribuție staruri cu onorarii costisitoare? Sau se află în micile teatre ”off-off” unde toți cei implicați muncesc pe mai nimic sau chiar voluntar într-o încercare comună de a dezvolta arta de avangardă?”[2]

Într-o analiză a situației fondurilor enorme care merg înspre întreținerea clădirilor din Berlin în care funcționează câte o singură companie, Jochen Sandig, directorul Radialsystem V (un respectat centru artistic ridicat cu câțiva ani în urmă pe malul râului Spree și care funcționează cu fonduri private’, fiind casa mai multor grupuri artistice, printre care și renumita companie a Sashei Waltz) propune o idee interesantă, anume ca aceste clădiri, întreținute din banul public, să primească mai multe companii artistice, împărțind spațiile pe care le dețin, în așa fel încât oferta artistică să se diversifice și costurile de întreținere să scadă, rezolvându-se în același timp problema lipsei spațiilor de joc pentru companiile independente.

Pentru a explica situația, se arată în articolul din Spiegel on-line, Sandig folosește analogia cu hardware și software. Nimeni nu caută să oprească hardware-ul, spune el, dar cu siguranță ne-ar plăcea să vedem cum clădirile folosesc diferite software-uri.

André Schmitz, secretarul pentru afaceri culturale al orașului Berlin, citat de Spiegel, recunoaște că aceste cereri nu sunt nejustificate, și că cele mai multe spectacole inovatoare se nasc, de fapt, în afara marilor instituții. El menționează în acest sens Teatrul Hebbel am Ufer (HAU) care, sub direcția lui Matthias Lilienthal, s-a dezvoltat devenind un ”spațiu pentru discursul global și întrebări etice și urbane”. Citează, de asemenea, teatrul Ballhaus Naunynstrasse, fondat de Shermin Langhoff în districtul Kreuzberg, o arie puternic influențată de populația imigrantă, precum și Teatrul Maxim Gorki care aduce texte clasice în contemporaneitate sub direcția lui Armin Petras. Deocamdată, însă, dezbaterea e doar în stadiul de a ridica întrebări necesare. Ceea ce nu e puțin lucru. Și ne face să ne gândim: oare ce se întâmplă în acele societăți care nici măcar nu au ajuns la stadiul de conștientizare care să le determine să acorde o asemenea atenție culturii încât să caute cele mai bune soluții pentru ea? Mai exact cu acele societăți – ca a noastră – care nici măcar nu acționează în baza unui proiect? Oare n-ar fi cazul să se discute și la noi cum anume s-ar putea cheltui mai eficient banii investiți într-un lanț de instituții culturale întins de-a lungul țării de regimul comunist și lăsat de izbeliște, finanțat din inerție de către guvernele post-revoluționare? Oare nu s-ar putea regândi modelul de subvenționare – fără să se reducă sumele direcționate spre cultură, care au scăzut oricum an de an – pentru a se da o șansă categoriilor de artiști cu adevărat vii, precum și acelor comunități care au pierdut în ultimii 20 de ani accesul la cultură, pe fondul radicalizării diferențelor dintre bogați și săraci?

Primii pași pot fi făcuți aflând despre alții și adaptând modelele lor în funcție de nevoile locale. E motivul pentru care revista Scena.ro a publicat de-a lungul anilor, cu sprijinul centrelor culturale și al ambasadelor țărilor resepective, câteva Dosare speciale dedicate mișcărilor teatrale din Polonia, Norvegia, Statele Unite și problemelor uneori diferite, alteori asemănătoare, cu care se confruntă ele – artistic și administrativ.

Seria continuă în acest număr cu un Dosar dedicat Teatrului german contemporan, pentru care trebuie să mulțumim Institutului Goethe, care a susținut acest proiect.

[1]http://www.amazon.de/Der-Kulturinfarkt-Kulturpolitik-Kulturstaat-Kultursubvention/dp/3813504859

[2]Citat din articolul scris pe marginea cărții de Tobias Rapp: http://www.spiegel.de/international/germany/declines-in-funds-and-space-threaten-berlin-arts-scene-a-824497.html