În căutarea integrității. Răscoală și slugărnicie sau care mai e meseria noastră?

În vara anului 2018 o atmosferă densă și greoaie apasă pe umerii României. Simt dezgust și neîncredere, mă străduiesc să nu simt frică, aproape reușesc. Ne amintim protestele cu gaze, eforturile de strângere de semnături #FărăPenali, discuțiile despre referendumul inițiat de Coaliția pentru familie, insultele politicienilor asupra românilor din diaspora (căpșunari, lopătari, proști), lipsa de reacție promptă a Președintelui, dezbateri filozofice despre sloganul vulgar adresat partidului aflat la conducere, petiția „Stop politizării culturii”, spectacole în care sărbătorim cu iz de propagandă și amăgire, România. Toate transformă Anul Centenar într-un an confuz, trist, vulgar.

Îmi voi îndrepta atenția spre două evenimente din acest an, în încercarea de a înțelege care mai e misia noastră de artiști și cum putem, în asemenea condiții, să ne păstrăm integritatea. Primul eveniment este montarea în aer liber a textului Vlaicu Vodă semnată de Horia Suru și produsă de Teatrul Excelsior, iar al doilea este organizarea actorilor din câteva orașe ale țării pentru a strânge semnături în campania #FărăPenaliÎnFuncțiiPublice. Ambele au în presă titluri asemănătoare cu sensuri diferite: „Teatrul a ieșit în stradă”. Ambele au fost criticate sau apărate pe criteriul meseriei: „actorii să își facă meseria pe scenă, nu pe stradă” au spus cei care nu au fost de acord cu demersul celor ieșiți în Piața Universității; „noi nu ne-am făcut decât meseria” a fost răspunsul defensiv al celor care au lucrat în Piața Constituției, acuzați de obediență politică. Ambele realizate de și cu colegii noștri: actori, regizori, scenografi.

Spectacolul Vlaicu Vodă, deși s-a bucurat de niscaiva mediatizare, este pentru mine un eveniment lipsit de reacție reală. S-a scris mult în presă, dar nu s-a pus accentul pe ce simbolizează acest spectacol în peisajul teatral românesc. S-a vorbit mult despre banii cheltuiți și despre cum au fost ei obținuți. Nu e treaba jurnaliștilor de investigație să analizeze nuanțele unui demers artistic. E treaba breslei. Iar breasla nu a analizat – prea mult – dacă e demn sau nu, dacă e un semn de supunere sau nu. De produsul artistic în sine s-au ocupat câțiva – dar foarte puțini! – critici specializați care au ciupit și subiectul integrității. Unde sunt reacțiile breslei? La mesele intime. În grupurile restrânse, problema celor care au jucat în Vlaicu Vodă și dezbaterile despre regizorul Horia Suru există. Horia îmi mărturisește: „mă așteptam să fiu criticat, dar nici chiar așa”. Semnalează apoi că nu i-a luat nimeni niciun interviu, că nu l-a întrebat nimeni nimic. Totuși, știe că a fost criticat. I-am explicat atunci poziția mea: „în calitate de colegă, simt că ai cedat în fața unor presiuni și că, într-o lume mică, atunci când cedează un regizor pare că cedăm toți. Cred că suntem responsabili de contractele pe care le acceptăm și că suntem modele unii pentru alții sau măcar pentru cei mai mici.” Horia e de acord, iar eu adaug că montarea pare o reprezentare a slugărniciei. Una fie politică, fie financiară, fie de statut și îl rog să o aleagă pe cea care i se potrivește. Horia susține că nu se regăsește în nici una. Îmi explică cum  și-a făcut meseria, cum nu e implicat politic și cum a încasat un onorariu din care nu s-a îmbogățit. „Am vrut să lucrez în aer liber, cu distribuție mare, să folosesc diferite mecanisme scenografice și nu cred că e ceva grav să faci producții costisitoare, nu e prima dată în istoria teatrului. Nu e treaba regizorului să știe cine e cel care plătește pentru spectacolul pe care îl face și nici cum obține un director sau altul banii”.

Pornind de la cazul Vlaicu Vodă, dezbat și cu alți colegi despre unde rămâne „să ne facem meseria” dacă evităm locurile în care instituțiile par implicate politic. Unii susțin că nu putem refuza continuu toate contractele pe criterii de acest gen; eu susțin că putem fi mai selectivi. Totuși, nu toate teatrele din România găzduiesc lansări ale candidaților la parlamentare, așa cum o făcea Teatrul Excelsior în 2016. Avem posibilitatea de a refuza contracte. Apar însă discuțiile despre actorii angajați ai Teatrului Excelsior care nu au vrut să joace dar care, conform contractului, au fost nevoiți să o facă. Nu mă las înduplecată nici de cazul lor, oricând o mână de oameni solidari pot schimba clauzele unui contract. Și, la urma urmei, angajarea nu este o condamnare pe viață. Poți să îți dai demisia atunci când nu vrei să participi la o acțiune care nu e în acord cu valorile tale. Nu zice nimeni că e ușor să trăiești neangajat, dar nu zice nimeni nici că ar trebui să fie. Suntem artiști, nu funcționari. Care e gradul de sacrificiu pe care îl facem în apărarea integrității noastre?

*

În același timp, actorul Marius Manole dă tonul unei campanii de strângere de semnături, inițiată și susținută de un partid politic din opoziție. Acțiunea e declarată ca fiind civică, actori din multe orașe apar pe străzi cu tricouri și banderole, Facebook-ul e plin de mesaje și de live-uri. Gestul solidarizării e admirabil. Dacă analizăm obiectiv sau dăm crezare și altor tabere, e vorba și aici de asumarea unei acțiuni politice. Ce-i drept, pare că partidul inițiator e mai de de bună credință, dar asta e o altă discuție. În final avem ocazia să conștientizăm că artiștii nu sunt indiferenți, breasla e vie. Nu rămâne decât să sper ca astfel de poziții să fie luate și în curtea noastră și găsesc aici momentul oportun de a discuta despre curajul răscoalei. E momentul să fim vocali și când vine vorba de abuzuri în serviciu în instituțiile în care lucrăm  sau atunci când în teatrele în care suntem angajați au loc manifestări care nu au legătură cu actul artistic. Acțiunea civică pentru binele țării nu poate să fie paralelă cu acțiunea angajatului pentru binele instituției. Altfel spus, îmi pare că avem prea puțini whistlebloweri (avertizori de integritate) la un număr atât de mare de activiști.

Horia Suru susține și el pe Facebook campania de strângere de semnături din Bacău, iar la Sibiu apare și un regizor care se implică vizibil, Radu Nica. Am stabilit o întâlnire și cu el. „Am simțit nevoia să fac ceva concret pentru comunitate. Am făcut-o și ca artist pentru că avem și un rol formator, dar și ca simplu cetățean. Nu mă știe nimeni la Alba Iulia.” Radu Nica va monta și el un spectacol de Centenar, în Sibiu, în Piața Mare, cu distribuție mare, cu un cor de 100 de persoane etc. Abordez și aici problema implicării politice, iar Radu îmi mărturisește că și-a pus nenumărate întrebări despre asta: „chiar dacă nu îmi doresc să mă afiliez politic cu nimeni, până la urmă e un eveniment la care participă Președintele și Primarul. Vrei nu vrei, ești asociat. Eu însă vreau să fac acest spectacol dintr-un soi de patriotism local. Sunt foarte legat de Sibiu și vreau să-i ofer ceva de bună calitate în acest an. Sper că voi reuși.” Menționez aici că și Suru a trecut prin întrebările legate de afiliera politică și mi-a vorbit, ca și Nica, despre onestitatea cu care a ales să creeze evenimentul de Centenar. O diferență este poate cea prin care s-au realizat și urmează să se realizeze producțiile. La Sibiu primăria a deschis un call de proiecte la care s-au înscris mai mulți regizori, deci nu este o producție a unui teatru. Radu Nica a câștigat cu un scenariu personal care are la bază reînscenarea venirii Generalului Berthelot la Sibiu în 1919. La București, Horia Suru a fost invitat să monteze Vlaicu Vodă (cu acțiunea în 1370) la Teatrul Excelsior, prin Primăria Capitalei, cu achiziții printr-o firmă îndoielnică.

*

Artiștii strâng și semnături, merg și la proteste, fac și spectacole de celebrare a României. În mine se așterne, cum spuneam, confuzia. „Să reevaluăm critic lucrurile care ni se cer” spune Radu Nica,  „și să încercăm să fim etici și onești, mai ales acum când pare că nu mai avem repere”. Putem face asta? Iată de ce invit la dezbatere. Pentru mine dialogul real și deschis e primul pas în conștientizarea rolurilor pe care le avem. Dacă noi între noi am aborda teme de acest gen mai des, dacă directorii de festivaluri ar organiza dezbateri, mese rotunde, și dacă profesorii ar discuta cu studenții sau chiar studenții s-ar răzvrăti în fața profesorilor, iar actorii angajați în fața directorului, îmi permit să-mi imaginez că am mai ridica un pic ștacheta. Și poate atunci, cei împotriva cărora strigăm ar avea o reticență în a ne coopta în horă. Ar fi bine să se știe  despre noi că cedăm greu.

*

De ce vorbesc despre toate astea în cadrul unei teme de doctorat care se ocupă de repertoriile teatrelor de stat? Pentru că repertoriile sunt create de oameni. Ele nu se nasc și nu ar trebui să se nască din probleme financiare/administrative/legislative. Ele se nasc din atitudinea artiștilor care le crează: regizori, actori, scenografi.

Semnătura noastră rămâne pe afișele spectacolelor la a căror producție luăm parte.