Identitatea națională ca material explozibil

În cea mai nouă carte a sa[1], celebrul teoretician american Francis Fukuyama[2], discută conceptul de identitate, care produce cele mai mari mutații sociale în ultimele decenii, amenințând să arunce în aer planeta pe baze ideologice. Între altele, el insistă asupra importanței identității naționale, unul dintre fundamentele tot mai erodate ale societăților vestice actuale, care, sub impactul globalizării, amenință să cedeze dacă nu va fi ranforsat cât mai repede. Iar prin ”ranforsare” Fukuyama nu înțelege ridicarea de ziduri, interzicerea migrației sau a vreunuia dintre drepturile minorităților. Dimpotrivă. Procedeele recomandate de el țin de educație și de cultură, cei doi stâlpi esențiali pe care se sprijină orice națiune.

E de ajuns să ne amintim cum s-au construit actualele națiuni europene, printre care și a noastră, după primul război mondial. Ce a stat la baza lor, dacă nu poveștile bine spuse – prin discursuri înflăcărate, adunări naționale memorabile, înființarea de teatre naționale în care se jucau piese patriotice, cărți de istorie în care ethosul național își avea locul său bine gândit ? Era vorba în toate acestea despre eroii întemeierii acestei națiuni, dar și despre valorile comune care îi țineau pe oameni la un loc, le dădeau un sens comun, îi aduseseră împreună, în ciuda vacarmului istoric din care aceste națiuni se născuseră. Evident, nu e cazul să idealizăm exaltarea națională, fiindcă, așa cum știm cu toții, și nu ar trebui să uităm vreodată, au urmat multe momente în care această identitate națională a fost ”forjată”  – și la noi și în alte tinere state – cu metode de o brutalitate extremă de către regimurile fasciste, în numele unor idealuri de purificare care au dus la moarte milioane de oameni în toată Europa. Reluate și manipulate propagandistic în timpul regimului comunist, care în România a devenit și el extrem naționalist în ultimul său deceniu, înainte de Revoluția din 1989, aceste metode de coagulare a spiritului național au fost abandonate după 1990, sub ­presiunea economiei de consum, care a năvălit pe piețele încă virgine din Estul Europei.

Astăzi valorile la care aderă omul contemporan s-au schimbat, tot mai puține dintre acestea le sunt comune tuturor românilor, sau poate că încă sunt destule, dar nu mai avem noi timp să ne gândim la asta, nici mijloacele să le recunoaștem, nici răbdarea să începem un asemenea proces, oricât de necesar ni s-ar părea el. Oamenii de bună credință, care ar putea face asta, sunt reținuți de o jenă firească, de teama de a nu fi confundați cu naționaliștii periculoși, cu extremiștii cărora li se dă cuvîntul doar pentru că strigă, nu pentru că ar avea realmente ceva de spus, iar pentru că au strigat suficient au ajuns mai nou și în Parlament (vezi ascensiunea AUR). Dar dacă oamenii de bună credință tac sau stau deoparte din bun simț, locul central este luat de gargara patriotardă, și riscăm să ajungem din nou la măsuri extreme care exclud orice cale de mijloc, și pentru care soluția prezervării identității naționale e ridicarea de ziduri în calea ”năvălitorilor străini” – unde ”străin” înseamnă toți cei diferiți într-un fel sau altul.

Problema identității naționale fisurate sub presiunea globalizării nu este una locală, nici regională, ci globală, iar noi ne-am aliniat destul de repede la ea. Una dintre căile recomandate de Fukuyama pentru salvarea națiunilor este o necesară ”reformatare a identității naționale”, pentru a putea fi cuprinse noile realități acumulate în societatea respectivă. ”Contrar părerii multor naționaliști, ”națiunile” nu sunt entități biologice care au existat din vremuri imemoriale”, ne amintește el ; ”ele sunt construite social de jos în sus și de sus în jos. Cei care fac această construcție pot da în mod deliberat identității naționale forma care să se potrivească cu caracteristicile și obiceiurile oamenilor.”[3]

Pe lângă legile privind cetățenia, imigrația, rezidența etc, metodele prin care se poate opera această construcție sunt sistemul de educație – prin intermediul căruia copiii află despre trecutul națiunii din care fac parte și despre prezentul acesteia – și cultura.

”În procesul de construcție de jos în sus, <<poveștile poporului>> sunt spuse de artiștii, muzicienii, poeții, cineaștii, istoricii și cetățenii obișnuiți ai societății, care își descriu propriul destin și propriile aspirații”[4], subliniază Fukuyama.

***

Scriu aceste rânduri cu gândul la Ziua Culturii Naționale din 15 ianuarie, prilej anual de discursuri goale de sens și lipsite de urmări în practică – aceleași discursuri, cu foarte mici modificări, vin peste noi de ani de zile, ca stencil-ul din imagine, aplicat pe o ruină de mașină.

De câțiva ani, o sesiune de finanțări de proiecte dedicate acestei zile – binevenită mai ales pentru independenți – este anunțată în ultimele zile ale anului precedent, iar artiștii se luptă până în prag de Crăciun să obțină tot felul de documente oficiale ca să hrănească balaurul birocrației, care definește poate mai mult decât orice altceva ”națiunea română”. (Nici măcar legile nu ne scapă de el – dovadă statutul nemuritor al ”ștampilei” de care legal nu e nevoie, dar în realitate nu poate lipsi). Cei care reușesc să depună proiectele la timp și să câștige finanțare, concep rapid proiecte mai mult sau mai puțin inspirate, în care Eminescu e omniprezent, că doar e ziua lui[5]. Foarte bine, Eminescu e unul dintre miturile fondatoare ale identității naționale. Dar se întreabă cineva unde e cultura națională în restul anului ?

Cine ar trebui să se ocupe de ”construcția” sau ”reconstrucția” identității naționale? Dacă în privința sistemului de educație lucrurile sunt ceva mai limpezi, dat fiind că educația este în România – cu toate problemele ei sistemice – gratuită pentru toată lumea și centralizată prin coordonarea de către un minister dedicat, în privința culturii lucrurile sunt mai complicate. Aici sunt mai mulți ”constructori” responsabili, unii venind din societatea civilă – artiștii, istoricii, intelectualii publici, oamenii obișnuiți menționați de Fukuyama-, alții reprezentând statul, prin instituții cu misiuni diverse, precum Ministerul Culturii, Institutul Cultural Român, Radioul și Televiziunea Română publică, și altele. Prin consultarea actorilor principali din sectorul public, aceste instituții ar trebui, la modul ideal, să elaboreze și să implementeze politici publice care să disemineze ideile fondatoare ale noii identități naționale, care este un work-in-progress bazat pe realități acumulate constant, în mod organic, și bune și rele, toate cu rolul lor. Pentru rescrierea acestei ”narațiuni definitorii” e nevoie să ne punem niște întrebări, și nu toate răspunsurile vor fi ușor de acceptat.

Cine este azi ”națiunea română” ? Care e dinamica emigrării și a imigrării în România secoolului 21 ? Ce minorități avem – pe lângă cele vechi au mai apărut și altele, cum ar fi cea chineză, libaneză, filipineză, ș.a. – și cum sunt ele reprezentate în societate și pe cale de consecință și în cultura locală ? Ce reprezentare au minoritățile etnice și de gen în cultura subvenționată și din taxele lor? Care sunt valorile promovate de către instituțiile culturale finanțate de stat, devenite în multe cazuri scene comerciale și nu foruri de încurajare a gândirii critice a cetățenilor? Nu în ultimul rând, analiza prezentului trebuie însoțită de o privire înspre trecut, ale cărui valori trebuie recuperate și recontextualizate, pentru a fi redate apoi generațiilor de azi în forme interesante, care să-i angajeze și să-i cucerească. Recunoașterea greșelilor grave care fac parte din acest trecut e un aspect esențial al procesului de recontextualizare, fără de care e imposibil ca noile generații să înțeleagă din ce națiune fac parte și, eventual, să ajungă să o ierte, să o accepte și să fie mândri de ea. Mândri cu sentimente amestecate, poate, dar mândri pe bune, nu pentru că le spune cineva că așa ar trebui să simtă.

Zoom in : dacă vorbim despre trecut, cel puțin în materie de teatru, el este lăsat complet în paragină. Așa cum arătam într-o scrisoare trimisă către doi miniștri ai Culturii pe vremea când erau și ai Identității Culturale, tezaurul de obiecte și documente care atestă continuitatea teatrului românesc vreme de aproape două sute de ani, se află împărțit între Iași și București, în ambele orașe acesta fiind păstrat în condiții improprii și departe de ochii lumii. La Iași, minunata colecție se află în gestiunea Muzeului Literaturii, care are grija propriului patrimoniu și spațiu insuficient și pentru acesta. Am vizitat-o ultima dată în vara lui 2017, când căldura încingea până și umbrosul parc Copou unde se află clădirea Muzeului, care nu avea aer condiționat. O jumătate de etaj era dedicată colecției ”Istoria Teatrului Românesc”, iar artefactele erau așezate astfel încât să fie arătate cât mai multe, însă fără nici o idee curatorială, cu metode învechite și complet neinteresante pentru omul contemporan. Cine se mai uită azi la costume de teatru vechi, strivite în vitrine de sticlă sau la documente îngălbenite de vreme neexplicate în vreun fel și care nu spun nici o poveste ? Dacă nu vin ”aduși cu clasa”, tinerii nu vor călca niciodată într-un asemenea muzeu, iar dacă vin cu clasa se vor uita cel mult cu milă la această adunare obosită de obiecte vechi, care nu le va putea spune nimic, deși ar avea atâtea de spus ! La București lucrurile stau și mai bine : Muzeul Teatrului Național e închis de ani de zile, se lucrează la restaurarea a 38 (da, 38 !!!!) din peste 20.000 de artefacte, încă neinventariate. Conform unor declarații recente ale conducerii TNB, Muzeul ar putea fi deschis în 2-3 ani, ”dacă ne ajută Bunul Dumnezeu”.

E destul de clar, sper, pentru oricine, că o instituție al cărei management se face pe bază de rugăciuni nu e în stare să se ocupe de un asemenea tezaur național, pentru a-l pune în valoare așa cum ar merita, cu metodele secolului 21. Care ar fi soluția? Așa cum scriam în 2017 miniștrilor culturii, dintre care unul era chiar actor, soluția este reunirea celor două colecții într-un Institut al Teatrului Românesc, cu menirea de a revizita cu mijloace moderne, pentru publicul contemporan, în special cel tânăr, arhivele teatrale existente, dar și de a achiziționa numeroasele arhive private valoroase, pe care proprietarii lor nu au cui să le doneze.

Toate țările din fostul bloc comunist au asemenea Institute care funcționează de ani buni: Institutul Teatral ”Zbigniew Raszewski” și Cricoteka-Centrul pentru Documentarea artei lui Tadeusz Kantor în Polonia, Institutul de Teatru din Slovenia, Institutul de Teatru din Republica Slovacă, Centrul Meyerhold din Moscova, Institutul și Muzeul de Teatru Maghiar din Budapesta. Este inexplicabil de ce rămânem constant în urmă când e vorba despre cele mai firești inițiative, în acest caz ținând chiar de nucleul esențial al prezervării propriului trecut. Sunt sigură că propuneri similare, pentru alte domenii esențiale în redefinirea identității naționale, pot face, dacă nu au făcut deja, specialiștii din domeniile respective, cu condiția să fie implicați într-un brainstorming național pe această temă, pentru a găsi împreună soluții pe baza propriei expertize.

Evident, la trei ani după aniversarea gonflată a 100 de ani de existență a statului român, nici urmă de inițiativă din partea Ministerului Culturii și Identității Naționale care să demonstreze un interes coerent pentru ”identitatea națională”. Ba mai mult, între timp sintagma ”identitate națională” a dispărut din titulatura ministerului de resort, era probabil prea mult de dus, sau ocupa prea mult spațiu pe hârtiile cu antet.

În acest timp, pentru că realmente credeam – cu naivitate și idealism demne de această cauză – că trecutul teatrului românesc merită să fie reanimat, iar colegii mei critici de teatru chiar au expertiza de a face asta, am creat împreună cu o echipă de peste 20 de specialiști în teatru și tot atâția studenți[6] platforma online Dicționarul Multimedia al Teatrului Românesc www.dmtr.ro unde sunt agregate informații despre actori și spectacole legendare de pe scena națională. E doar un început, care a fost posibil cu ajutorul unei mici finanțări obținute prin AFCN, iar continuarea acestui proiect este complet nesigură, rămasă la latitudinea noastră, a inițiatorilor[7], care ne-am asumat o responsabilitate pe care instituții cu posibilități financiare ample nu și-au luat-o în 30 de ani de la Revoluție. Rezultatul a fost primit cu un interes foarte mare de către opinia publică, iar platforma online este déjà introdusă în bibliografiile cursurilor de specialitate și ale unor cărți în curs de apariție, deși în acest moment lipsa unei finanțări constante nu ne permite să creștem de la 50 de intrări de dicționar online la cel puțin câteva sute de personalități valoroase din teatrul românesc, care ar merita incluse.

Un proiect ca www.dmtr.ro, precum și multe alte mici demersuri generate de sectorul cultural independent și de societatea civilă în general sunt semnele sănătoase care spun că societatea înțelege importanța recontextualizării trecutului și a recuperării valorilor care ne definesc. Dar pentru a căpăta amploare, aceste semne trebuie observate și susținute și de către stat, prin instituțiile care îl reprezintă, dar care încă nu dau dovada că ar avea o înțelegere a importantelor transformări prin care trece societatea. Inerția în care funcționează aceste instituții menționate și mai sus – ministerele de resort pentru educație și cultură, Institutul Cultural Român, Televiziunea Română, etc – nu face decât să confirme regula dezinteresului statului pentru identitatea națională. Un dezinteres pe atât de mare, pe cât de des se folosesc în discursurile politice ideile de națiune, identitate națională, spirit național sau concepte aferente. Programele pentru promovarea culturii române în lume, existente la nivelul unor instituții precum Institutul Cultural Român sau Ministerul de Externe, nu fac decât să cimenteze o imagine învechită, nereală, demodată și irelevantă a identității naționale, care s-a modificat radical în ultimele trei decenii și continuă să se modifice constant. Imaginea culturii românești promovată de către statul român e astăzi – cu puține excepții – mai degrabă o amintire sau poate o proiecție imaginară bazată pe elemente împrumutate dintr-un trecut idealizat.

Problema este că, revenind la cartea avertisment a lui Fukuyama, în absența demersurilor inteligente și coerente pentru reformatarea identităților naționale, în absența recunoașterii și acceptării celor ce fac parte din minoritățile etnice și de gen și alcătuiesc diversitatea societăților contemporane, și în absența măsurilor pentru integrarea celor imigrați, ceea ce riscăm, de fapt, este chiar diluarea identității naționale, cu care tot mai puțini oameni se vor identifica, ceea ce va conduce la autodistrugerea democrațiilor liberale, sub presiunea extremelor ideologice tot mai polarizate. ”Provocarea pe care o au în față democrațiile liberale contemporane (…) este de a defini o o identitate națională inclusivă, care să se potrivească realității diverse a societății, și de a-i asimila pe nou veniți acestei identități. Miza este însăși salvarea democrației liberale”[8], spune Fukuyama în concluzia cărții sale.

O mică dar șocantă demonstrație a efectelor polarizării ideologice am urmărit cu toții, în direct, ca pe un film de acțiune având ca subiect atacul asupra Capitoliului american, chiar în primele zile ale acestui an. Poate măcar sub imperiul acestor imagini incredibile am putea să ne gândim serios la încărcătura explozibilă a conceptului de ”identitate națională” și la rolul culturii în dezamorsarea acestei eventuale explozii.

Până atunci, la mulți ani de Ziua Culturii Naționale !

[1] Identity: The Demand for Dignity and the Politics of Resentment, Farrar, Strauss and Giroux, New York, 2018

[2] Autor al volumului de mare succes ”The End of History and the Last Man”. Asociat cu mișcarea neoconservatoare, FF s-a distanțat de aceasta în ultimul deceniu.

[3] Francis Fukuyama, opera citată, pg.141

[4] Francis Fukuyama, opera citată, pg 142

[5] Vezi rezultatele din acest an ale call-ului aici: http://www.cultura.ro/rezultate-finale-finantare-proiecte-si-actiuni-culturale-dedicate-zilei-culturii-nationale-2021

[6] Vezi echipa proiectului aici: https://www.dmtr.ro/echipa/

[7] Proiectul a fost derulat de Asociația Română pentru Promovarea Artelor Spectacolului cu sprijinul Universității Babeș-Bolyai și al Universității de Arte din Tg. Mureș

[8] Francis Fukuyama, opera citată, pg 143