Freelance Artist/Artistul liber

Am văzut în ultima vreme mai multe spectacole de circ – nu circul acela cu dresură de animale, ca în copilărie, unde te întrebi ce te șochează mai mult: mirosul animalelor, mila stârnită de tristețea lor de ființe captive, care le iese prin piele, sau riscul interacțiunii dintre fiară și om. Ci Noul circ, acea complexă formă de artă ce include elemente de teatralitate, dans, acrobație, gimnastică și o uluitoare disciplină, fără de care actul artistic nu ar fi posibil. Riscul pierderii integrității fizice, ba poate chiar a vieții – trapeziștii pe care i-am văzut dansând complicate coregrafii aeriene suspendați deasupra capetelor mulțimii nu aveau plasă de siguranță – se află mereu în prim-planul unor asemenea întreprinderi (într-o formă mai ușoară, la fel se întamplă și în teatrul de stradă, care presupune apropierea extremă de public – vezi reportajul de la FETA 2011, Gdansk). Astfel de acte artistice nu implică doar talent, antrenament și expresivitate cultivată atent și continuu, ci și o uluitoare formă de curaj, care stârnește instantaneu admirația. Pentru că e un curaj subînțeles, de care posesorul nu face caz în nici un fel, un tip de asumare onestă, deschisă, directă, care igienizează spontan raporturile dintre artist și publicul său. Aici nu e vorba despre iluzie, ca la teatru, nu se pune problema să ne mințim frumos (cum se întâmplă adesea pe scenă, ca în politică – a se citi excelentul eseu semnat de Ionuț Sociu în acest număr), ci despre un omagiu adus performanței. Pe care nu ai cum să nu-l privești cu admirație deplină și să nu-l invidiezi în cel mai bun sens al cuvântului.  Fiindcă îți inoculează în mod subtil dorința de a atinge la rândul tău acel nivel înalt de performanță. Adică dorința – în ultim sens – de a fi mai bun. Ce altceva mai înalt poate arta să ne inspire?

***

Artiștii de circ riscându-și viața fără plasă de siguranță seamănă pentru mine cu artiștii ”freelancer” de aici și de oriunde din lume. Artiștii neasimilați unei instituții, care aleg să-și exerseze liber creativitatea, asumându-și odată cu această libertate o uriașă responsabilitate, un volum de muncă cel puțin dublu și o permanentă stare de veghe. Aceasta din urmă este motorul principal care îi ajută să mențină ritmul proiectelor în care sunt implicați – și pe care adesea le gândesc, le construiesc, caută să le finanțeze și le promovează chiar ei – dar și cheia rezistenței lor interioare. Pentru că a fi liber, ca artist, înseamnă a avea o disciplină a artei tale, abilitatea de a o îngriji ca pe o plantă exotică, menținerea unei atenții permanente față de lume și de viață, atenție din care această artă își extrage inspirația (în limbaj Zen –”să-ți cultivi floarea”, cum spune Andrei Șerban în amplul interviu acordat revistei Scena.ro). Nu mai puțin, înseamnă să privești totul – viața și arta – cu mai multă relaxare și cu puțin umor, evitând să te iei prea mult în serios.

Spre deosebire de artiștii înscriși într-un sistem, care – cu puține excepții – nu se mai întreabă ce proiecte urmează, în ce spectacole vor fi distribuiți, cu cine anume vor colabora, cum să-și mențină corpul/instrumentul de lucru în formă maximă, artistul liber trebuie să jongleze permanent cu răspunsurile la toate aceste întrebări. Și, mai ales, trebuie să nu uite să-și pună toate aceste întrebări. Nu e de mirare că de cele mai multe ori calitatea artei lui este apreciabil mai mare decât a artistului comod, care s-a întins pe canapeaua instituțională și se bucură liniștit de confortul ei (în ciuda neîncrederii generalizate în instituțiile statului pe care o declară în sondaje, românii continuă să prefere să rămână legați ombilical de acestea – o schemă schizoidă care nu poate să nu dea de gândit).

Pe scena românească, pe lângă toate aceste diferențe se mai înregistrează una, care dezechilibrează lucrurile și mai mult: cu o mentalitate distorsionată de sistemul comunist în decenii întregi, societatea românească neaoșă se uită la artistul freelancer cu un dispreț abia mascat, ca și cum ar avea de-a face cu o insectă bizară. Pentru cei înțepeniți în funcții sau pe statele de plată e foarte greu de imaginat cum poate supraviețui cineva fără un venit constant asigurat de stat – care, nu-i așa, are datoria să susțină cultura, chiar și atunci când aceasta a uitat de mult care îi e misiunea în societate, și își amintește doar ce drepturi are, neșoptind nimic despre obligații. De multe ori, confruntați cu acest dispreț și subminați de oboseala firească ce intervine după ani de libertate asumată, într-un sistem care încă are probleme cu înțelegerea și asumarea acestei libertăți, deși o exersează mai mult sau mai puțin autentic de peste 20 de ani, freelancer-ul renunță la libertatea sa și caută o plasă de siguranță. La noi, în absența unor politici publice care să încurajeze inițiativele culturale independente valoroase, asta se întâmplă mult mai repede în carieră decât pe alte meridiane. ”Rata de înfrângeri” e sensibil mai mare.

Pentru însănătoșirea acestui domeniu, ar trebui dată o lege specială (care ar putea ajuta în toate domeniile la fel de bine): cine nu are în CV-ul lui măcar câțiva ani de libertate asumată nu poate să fie numit artist. Altfel spus, dacă te crezi artist, dar n-ai fost niciodată freelancer, dă-ți demisia măcar pentru o vreme.