Festivaluri pe ruine sau cultura ca serviciu public? Ce e de făcut cu teatrele bucureștene

Săptămâna trecută a devenit publică situația incredibilă a instituțiilor teatrale din București care înghit în multe cazuri 80% din fonduri doar ca să rămână deschise (chirii, utilități, salarii) folosind doar restul pentru proiectele culturale, instituții conduse de oameni care cred că ”se salvează” organizând festivaluri, chiar și atunci când nu au sediu (fiindcă reparațiile nu se mai termină) sau au sedii care amenință să cadă pe ei și pe spectatori.

În câteva zile, până la 11 februarie, aproape toți directorii teatrelor din București trebuie să-și definitiveze rapoartele anuale pentru 2020, în care ar trebui să menționeze realizările artistice și eventualele probleme administrative sau de alt tip, să motiveze anumite decizii luate, într-un cuvânt să sintetizeze anul tocmai încheiat și să puncteze cum anume s-a îndeplinit misiunea managerială asumată prin contract. După câte am auzit luni, la audierile deschise și transparente organizate de Primarul General Nicușor Dan, audieri descrise în articolul anterior pe această temă, mi-e foarte greu să-mi imaginez ce vor conține aceste rapoarte. Până acum ele erau documente tip copy& paste, ”croșetate” pe repede înainte de cineva din instituție, fiindcă puțini directori se deranjau să facă ei înșiși așa ceva. Se schimbau de la an la an cel mult cifrele – investiții, încasări, bugete consumate – și se raportau numai reușitele, inclusiv în dosarele de presă, fiindcă aceste rapoarte nici măcare nu erau citite, ci doar introduse la dosar, bune de hrănit balaurul birocrației naționale care întreține prea mulți funcționari în sistem.

Vreau să sper că începând de-acum aceste rapoarte nu vor mai suna la fel. Nu poți face copy&paste pe nenorocire. Aș mai vrea să sper că măcar de-acum înainte vor fi citite cu atenție, pentru că altfel respectivii funcționari la care ele ajung și membrii comisiilor care îi evaluează pe directori sunt co-responsabili de hemoragia de fonduri.

După ce am relatat în scris ce am auzit la audierile directorilor de teatre bucureștene, am primit foarte multe mesaje cu întrebări despre ”ce e de făcut?” și am răspuns mereu că soluțiile nu pot fi găsite de o singură persoană, fie ea și Primarul General, ci după consultări cu experți în teatru și cu experți juridici, care să valideze soluțiile propuse, ca să nu ne îmbătăm cu apă rece: nu tot ce ne dorim se poate întâmpla, și în nici un caz ce s-a stricat în 30 de ani nu se poate repara peste noapte. Cert este că noua administrație, aleasă pentru promisiunea schimbării Bucureștiului, are șansa de a schimba și fundamentul pe care se bazează oferta culturală, fiindcă situația gravă în care sunt azi instituțiile culturale bucureștene e generată de cârpelile succesive și de practica inconștientă a vopsirii fațadei – metodele preferate până acum pentru rezolvarea problemelor structurale.

 Ce e de făcut. Câteva idei:

Concursuri & comisii de evaluare: Pentru că tot se apropie evaluarea anuală, conform OUG 189/2008 privind managementul instituțiilor publice de cultură, prima măsură ar trebui să fie înființarea unor comisii de evaluare alcătuite, fără excepție, din experți independenți, cu autoritate probată prin CV și recunoaștere publică din partea lumii artistice, comisii care să funcționeze transparent, nu pe principii de secretomanie, ca până acum, și care să analizeze serios și responsabil rapoartele, notându-i pe directori în consecință, indiferent cine ar fi ei. E incredibil cum au putut primi note mult peste 9.00 aproape toți directorii de teatru din București în ultimii ani, deși instituțiile conduse de ei se degradau constant la propriu și la figurat ajungând în situația recent descoperită de noua administrație. Un lucru important este numărul persoanelor din aceste comisii, una dintre metodele folosite până acum pentru o mai eficientă manipulare a rezultatelor fiind numirea multor persoane în comisii – 13, ba chiar 15 – printre care erau strecurați și 2-3 experți, fiindcă e obligatoriu conform legii, părerea lor fiind însă „diluată” până la irelevanță. Din experiența altor foruri, inclusiv Ministerul Culturii, pentru eficiența luării de decizii sunt de ajuns 5-7 persoane, din care  maxim 2 reprezentanți ai PMB. Evident, aceste persoane nu trebuie să aibă contracte în curs cu instituțiile evaluate – pare firesc, dar subliniez asta fiindcă în comisiile anterioare au fost de-a lungul timpului artiști ”de frunte” care evaluau teatre cu care colaborau.

Momentan, legea managementului instituțiilor publice de cultură (OUG 189/2008) are mare nevoie de reparații și amendamente, iar o inițiativă în acest sens co-propusă de senatorii și Vlad Alexandrescu (USR) și Lucian Romașcanu (PSD) se află în curs de analizare la Parlament, unde s-a oprit chiar înainte de alegeri. Am scris cu altă ocazie despre nevoia de reformă a managementului teatrelor deja, deci nu reiau aici. DAR, chiar și în forma actuală, autoritatea publică are măcar posibilitatea de a defini misiunea fiecărei instituții subordonate, astfel încât, prin caietele de sarcini scoase la concurs, să reiasă o viziune a administrației pentru cultura orașului. Până acum și aceste caiete de sarcini erau identice pentru fiecare instituție, cu adaptări doar la capitolul buget și fără nici un detaliu privind misiunea atribuită sau cerință către participanții la concurs de a propune o asemenea misiune și metodele de punere în practică. Apoi, condițiile de concurs impuse de Primărie sunt esențiale pentru a putea fi alese persoanele competente și nu favoriții politici inapți pentru asemenea funcții. Dacă actuala echipă din PMB va da semnalul că se organizează concursuri reale, nu aranjate și decise dinainte ca până acum, pentru posturile de manageri (inclusiv pentru centrele culturale unde acum directorii sunt numiți), oamenii competenți care pot să propună proiecte coerente pentru relansarea acestor instituții se vor prezenta cu siguranță la aceste concursuri și vor pune umărul la reconstrucția lor.

 O scenă europeană la București

Capitala trebuie să fie o scenă europeană, să iasă din izolarea în care se află acum, iar artiștii bucureșteni merită să lucreze cu mari regizori și să fie parte din spectacole valoroase, care să fie invitate și să circule în festivalurile prestigioase din lume. În majoritatea capitalelor europene există o efervescență artistică menținută prin invitarea sistematică a celor mai buni creatori europeni și internaționali, ceea ce motivează și impulsionează și creatorii locali. Izolarea scenei românești începe la București, un oraș mai sărac din acest punct de vedere decât Cluj sau Timișoara, ba chiar și decât micul Sibiu. Cum e posibil să fi ajuns în 2021 fără ca pe scena bucureșteană să fie prezentate mari spectacole care circulă prin alte capitale, când avem în acest oraș o clasă de mijloc care își permite să meargă la Londra ca să vadă spectacole în West End sau la Amsterdam pentru concerte? De ce trec atât de rar sau niciodată pe la București marile nume prezente constant pe scenele de la Paris, Berlin, Viena, dar și la Budapesta? Oare n-ar beneficia actorii bucureșteni de ateliere sau de lucrul la spectacole cu mari regizori din lume, iar spectatorii nu s-ar bucura de rezultatul acestor întâlniri? Oare n-ar veni bucureștenii la Circul Metropolitan să vadă un spectacol Cirque du Soleil sau Cirkus Cirkor, în loc de dresaje cu ”trei cai, câțiva câini și un măgar” câți a declarat ”managerul” Adrian Daminescu că are momentan în manej? De ce e oferta de spectacol din Capitală în continuare provincială, prăfuită, mustind de prea multe comedii răsuflate ”pentru că așa vrea publicul” (veșnica motivație a comodității și mediocrității ajunse ”la butoane”) și fără o ofertă constantă de spectacol internațional de anvergură? De ce nu ajung spectacolele produse în Capitală pe agenda marilor festivaluri și a scenelor de prestigiu din lume? Pe scurt, din lipsă de viziune, de expertiză managerial-artistică și deopotrivă din lipsă de informație despre ce se întâmplă pe scena globală.

Putem să presupunem că majoritatea actualilor manageri, dintre care unii sunt artiști apreciați, au intrat în aceste funcții animați de idei generoase și cu credința că vor face lucruri bune, dar se vede că cei mai mulți s-au pierdut undeva pe drum și n-au avut curajul să se oprească și să denunțe rețeaua putredă din jurul lor, lăsându-se înghițiți de un sistem profund corupt. Când îți consumi energia ca să navighezi un asemenea sistem, când să mai ai timp să cultivi relații internaționale și să produci un teatru relevant pentru lumea de azi?

E nevoie de schimbarea managerilor în teatrele care stagnează. Și tot pentru construirea unei scene europene diverse la București e nevoie de măsuri de susținere și de apeluri de proiecte pentru artiștii independenți, așa cum alte orașe precum Cluj, Timișoara sau Iași au deja, de aceea susțin ideea coregrafului și managerului cultural cu experiență Cosmin Manolescu de a se înființa un Fond Cultural București, un fel de AFCN dedicat operatorilor culturali din Capitală (unde sunt concentrați cei mai mulți operatori din toată țara).

 Direcția artistică și teatrul ca serviciu public

Ideal ar fi să ne amintim că în Europa cultura este văzută în primul rând ca un serviciu public, accesibil, prin intermediul instituțiilor subvenționate, tuturor cetățenilor care plătesc taxe.

Fiecare teatru subvenționat de municipalitate ar trebui să-și declare o misiune și să-și gândească propriile proiecte, în așa fel încât să o îndeplinească cu succes. Ideal ar fi să nu se suprapună unele peste altele cu această misiune, țintind să acopere cu oferta lor cât mai multe categorii de public. De exemplu, dacă există trei teatre pentru copii – Țăndărică, Creangă și Opera Comică, atunci Excelsior ar trebui să se dedice exclusiv adolescenților, care nu au o ofertă culturală dedicată lor în alt teatru. Sau, dacă la Teatrul de Comedie găsim ce îi spune numele, atunci nu are sens ca Nottara să se axeze tot pe comedie ”fiindcă asta se vinde”. Dacă se vinde așa de bine, atunci nu e nevoie de subvenție, sau e nevoie de o subvenție mult mai mică, în orice caz principiile de funcționare trebuie reglate, fiindcă nu degeaba există o diferență între cultură și entertainment. În realitate însă, în acest moment teatrele bucureștene fac, cum spunea odată un director al FNT ”de toate pentru toți”, punând pe planul doi la valoarea artistică, singurul ”imperativ” fiind acela al vânzării de bilete către un public captiv, cunatumul încasărilor fiind echivalat în mod eronat cu succesul. Acest ”model” moștenit din perioada interbelică, azi complet depășit, e preluat chiar de la Naționalul bucureștean, despre care am scris pe larg cu altă ocazie. Veșnic invocata vânzare de bilete poate și trebuie să fie obiectivul principal pentru teatrele private, care altfel nu pot supraviețui, dar pentru o instituție subvenționată, căreia i se acoperă integral cheltuielile cu clădirea și cu salariile, nu vânzarea este mobilul principal, ci cultivarea excelenței artistice, inclusiv a experimentului și oferirea unor servicii publice cultural-educative. Aceste servicii nu sunt oferite la noi nici măcar de către toate teatrele de copii: dacă Țăndărică a găsit o formulă bună de a ajunge și în cartiere, grație cortului mobil de care dispune, în care se joacă spectacole la care copiii plătesc bilete de 1 leu, la Opera Comică pentru Copii oferta abundentă de servicii, ateliere pentru copii tip after school, aplicația online, magazinul din curte, chiar biletele între 20 și 70 de lei, sunt toate scumpe, gândite numai să producă bani, deși fiind acoperite din subvenție, ar trebui să poată beneficia de ele și familiile cu mai puțini bani. E la fel de mare nevoie și de descentralizarea culturii bucureștene, pentru moment singurul teatru care ajunge la periferie fiind Teatrul Masca, care și-a făcut din asta un obiectiv și îl îndeplinește în mod activ. Firesc ar fi ca mai multe teatre să-și prezinte spectacolele în cartiere, măcar ocazional, dar pentru asta e nevoie de viziune la nivelul Direcției de cultură din PMB, care poate realoca resursele de care răspunde, oferind subvenție specială teatrelor care merg în cartiere, dezvoltându-și publicul. De exemplu, dacă Teatrul Mic nu mai are unde să joace, sediile lui fiind în clădiri cu risc seismic din centru, a căror reparație va dura, de ce nu ar fi relocat temporar, la Cinematograful Gloria din cartierul Titan, măcar cu spectacolele care pot fi adaptate la această scenă cu 460 de locuri care a fost reabilitată și oferită spre administrare Teatrului Metropolis, deși acesta nu avea personal suficient ca să-l folosească. S-ar face astfel economie și la chiriile plătite în mediul privat de Teatrul Mic, și nu ar mai fi nevoie nici de 10-12 posturi în plus cât cere Metropolis. Exemple sunt mai multe, dar mă opresc aici.

Poate ar fi momentul să ne întrebăm din nou ce înseamnă, de fapt, succesul unui teatru care trăiește din fonduri publice, fiindcă tot e folosit atât de des acest cuvânt. Succesul unui teatru constă nu doar în numărul de spectactori, foarte important, e adevărat, dar numai atunci când e obținut fără compromisuri artistice, ci și în cronicile pe marginea spectacolului, nominalizările, premiile și invitațiile la festivaluri din țară și din străinătate și în câștigarea permanentă de noi spectatori. Toți aceștia sunt indicatori obiectivi, care pot fi demonstrați, și care certifică excelența unui teatru, mai mult decât numărul de bilete vândute, și totuși ei apar rar sau deloc în conversația despre evaluarea managerilor, pentru că în majoritatea cazurilor numărul de bilete vândute e obținut prin renunțarea la valoarea artistică, prin urmare ceilalți indicatori nu mai pot fi demonstrați. Dacă trecem în revistă numai participările din ultimii ani la festivaluri internaționale ale spectacolelor produse la București vom avea în față deșertul arid al unei mari absențe.

***

Vina pentru starea actuală a teatrelor e împărțită și ține de mai mulți factori. Dar foarte gravă este neglijența administrațiilor de până acum, care nu au avut niciodată o viziune pentru instituțiile culturale din subordine și nu s-au deranjat să urmărească unde ajung banii din subvenție și dacă se întorc sub formă de servicii culturale către comunitatea care contribuie prin taxe la strângerea acestor fonduri. Infrastructura preluată de la regimul comunist a fost susținută din inerție, fără o evaluare a ofertei artistice sau a contribuției la viața comunității. Unde e discuția despre valoarea artistică și de reprezentare a culturii românești, a identității naționale, de către aceste ansambluri teatrale altădată vestite în lume? Singurele discuții/uneori scandaluri pe marginea instituțiilor culturale, de-a lungul anilor, au fost cele legate de fonduri, constând de obicei în plângerile directorilor care nu considerau că subvenția e suficientă. Asta deși costurile pentru artiști și proiecte artistice au ajuns să ocupe cel mai puțin din fila generală de buget, restul fiind acoperit de chirii absurde, reparații nesfârșite și salarii pentru un aparat administrativ gonflat.

Bugetul unui teatru bucureștean a fost în ultimii ani în medie de 2 milioane de euro anual, acoperit în proporție de peste 90% din subvenție. Pentru comparație, trec aici bugetele unor teatre pariziene conduse de oameni la care ne uităm cu toții ca la soare, și nu degeba: Théâtre du Soleil, creat în 1964 de Ariane Mnouchkine funcționează ca SA. Cooperative ouvrière de production. Are între 50 și 99 de angajați în funcție de proiect și ultimul buget anual de 1.581.100 de euro. Théâtre des Bouffes du Nord, înființat în 1974 de celebrul regizor Peter Brook, avea înainte de plecarea lui Brook, în 2010, o subvenție publică de 1,3 milioane euro, restul bugetului total fiind acoperit din fonduri proprii, în special granturi internaționale. Sediul e plasat într-un cartier parizian mărginaș, în anii 70 complet ocolit, azi foarte popular, unde elitele au început să descindă numai după ce această scenă a făcut valuri internațional. Așa au descoperit și minoritățile cu care împart orașul. Câștig de toate părțile, poate ne inspirăm și noi.

După retragerea lui Peter Brook – da, în Franța și ”legendele teatrale” se retrag la un moment dat, așa sunt ei mai ciudați –  statul a redus la jumătate subvenția, pentru că programarea teatrului a devenit mai comercială, abandonând laboratorul și experimentul pentru care luptase cu strălucire Brook. Încă un exemplu de la Viena: un teatru mediu vienez, TAG (un fel de Teatrul Mic) a avut în 2019 o suvenție de 945.000 euro, mărită cu încă 200.000 euro în 2020 ca să-și ia măsuri de pandemie. Cu tot cu mărire, nu ajunge la ”înălțimea” Teatrului Mic din București care a avut peste 2 milioane de euro în 2019 și joacă în două săli mici, de 77, respectiv 30 de locuri. TAG are 212 locuri.

Festivaluri, valuri, valuri…

La București s-au numărat 14 festivaluri cu ocazia audierilor directorilor de teatre, dar mai au și centrele culturale (ARCUB, CREART, Casa Artelor ”Dinu Lipatti”) cel puțin câte unul, în unele cazuri mai multe, plus cele co-finanțate de București, dar având caracter național. Ne apropiem de 20 de festivaluri anual.

Paris-ul are două mari festivaluri: Festival Paris d’Ete (https://www.parislete.fr/) și Festival d’Automne a Paris https://www.festival-automne.com/histoire-missions –. Citind o frază din misiunea celui de al doilea înțelegi cât de departe ne aflăm de normalitate: ”Pluridisciplinar, internațional și nomad, Festivalul acompaniază artiștii, din 1972, producând și difuzând operele lor, într-un spirit de fidelitate, deschidere și explorare. (…) Programarea internațională face din acest festival un actor major pentru creația artistică din Franța și din lume. Festivalul colaborează și se asociază sistematic cu principalele festivaluri internaționale și cu marile instituții culturale străine.” Programarea internațională este făcută de către curatori reputați, nu de către directorii teatrelor care au produs spectacolele. Bugetele sunt apropiate de ale unor teatre din București, Festival d’Automne are 4 milioane de euro pe an, din care 55% din subvenții și 45% din rețeta proprie, iar Paris d’Ete 2 milioane de euro. Și la Viena sunt tot două festivaluri – Wiener Festwochen, pentru teatru și performance, respectiv Impulstanz pentru dans. Cel de teatru durează 5-6 săptămâni și este o manifestare amplă care include și producții locale și multe producții internaționale, inclusiv de peste Ocean. În 2020 a avut un buget de 12, 5 milioane euro acoperit de oraș.

Un amănunt esențial: Festivalurile de la Paris și Viena sunt entități separate de teatrele orașului, deci independente din punct de vedere al programării, iar asta înseamnă că au propriile bugete, fac fundraising (strângere de fonduri) separat și au sponsori și susținători atât din mediul privat, cât și de la stat, la nivel național și local, dată fiind anvergura lor, care antrenează o vizibilitate mult mai mare decât mici festivaluri fragmentare. Aceste festivaluri își coordonează activitatea cu departamentele de turism ale orașelor, fiind puncte de atracție pentru turiști, nu mici antreprize dedicate lumii artistice și doar tangențial publicului local, ca la București, unde se și suprapun unele peste altele, canibalizându-se.

FNT și PMB – un model posibil

Așa cum susțineam toamna trecută, cu ocazia Colocviului FNT-30 de ani, o etapă de dezvoltare firească a Festivalului Național de Teatru, eveniment co-finanțat de Primăria București, ar fi gestionarea lui de către o structură separată, cu echipă proprie, după modelul festivalurilor pariziene menționate mai sus. Cum în FNT sunt incluse cele mai bune producții ale teatrelor bucureștene, nu are nici un sens ca în aceeași perioadă să fie programate alte festivaluri finanțate tot de PMB (vezi FestIN pe bulevard de la Nottara) în care se joacă uneori aceleași spectacole, spre confuzia totală a publicului! În fiecare toamnă, spectatorul Festivalului Național de Teatru aleargă din pasiune de la un teatru la altul prin tot centrul Bucureștiului, în fiecare din zilele acestei manifestări, ca să vadă uneori câte trei spectacole pe zi, fiindcă toate reprezentațiile sunt înghesuite în doar două săptămâni din lipsă de fonduri. O organizare mai relaxată ar putea aduce mai mult public, iar o hartă care să integreze toate sălile de joc, plus semnalarea altor obiective culturale (muzee, monumente, galerii, etc) și de ospitalitate (hoteluri, restaurante, baruri, cafenele) ar fi extrem de utilă celor veniți din alte localități sau din alte țări. Pe lângă FNT, un alt festival, de primăvară-vară, ar putea include oferta teatrelor pentru copii și adolescenți din București, inclusiv concerte performative și spectacole de stradă care ar putea anima scenele outdoor, atât de populare vara. Evident, ca să fie coerentă, diversă și valoaroasă, programarea acestor festivaluri ar trebui să fie gândită de curatori cu expertiză și contacte internaționale și nu de directorii de teatre, care vor fi tentați să-și includă propriile producții.

Apropo de integrare și colaborare pentru împărțirea și economisirea resurselor, dat fiind că în ultimii ani teatrele publice nu au mai avut bugete pentru caiete program elaborate, dedicate fiecărui spectacol, o soluție de bun simț și economică ar fi cea practicată de teatrele newyorkeze de pe Broadway, care împart același program – celebrul Playbill https://www.playbill.com/ – la care e schimbat doar fascicolul de mijloc ce include distribuția fiecărui spectacol. Playbill apare din 1957, are o redacție proprie și este distribuit gratuit, fiind susținut din reclame, conform unui model ce ar putea funcționa și în capitalismul încă primitiv de la noi.

Toate aceste idei sunt absolut firești pentru o capitală europeană unde cultura e recunoscută drept un pion esențial. De fapt, discuțiile în aceste orașe au trecut deja la un alt nivel, care include și sustenabilitatea, din care fac parte integrantă grija pentru mediu, exprimată în modificări ale clădirilor teatrelor, montarea de panouri solare, folosirea bicicletelor pentru deplasări și curierat, reducerea consumului de electricitate și a carbon foot print-ului angajaților, precum și economia de hârtie, prin trecerea spre publicații digitale și renunțarea la printare. Dacă tot vorbim de digitalizare, digitalizarea arhivelor este un MUST pentru toți cei care nu au încheiat-o deja în Europa, ceea ce la noi pare deocamdată doar un vis frumos.

***

Articolul în care am redat declarațiile directorilor de teatru făcute la audierile pentru bugetul pe 2021 a provocat un val de reacții pozitive, dar au apărut și comentarii speculative despre cum acest ”scandal” va duce la desființarea teatrelor subvenționate. Aș vrea să spun aici, negru pe alb, nu numai că nu pledez pentru desființarea vreunui teatru, sau a vreunui centru cultural din București, fie el și înființat ”cu dedicație”, fără să acopere o nevoie reală (până și acestea pot fi transformate benefic dacă există viziune), dar nici nu-mi trece prin cap să susțin o micșorare a cuantumului bugetelor teatrelor din Capitală în 2021! E nevoie de cultură în București, ba chiar oferta culturală a orașului trebuie să crească, iar consumul cultural încurajat, fiindcă suntem codași la ambele, tot prin comparație cu alte capitale europene.

Dar cu siguranță trebuie mai întâi să fie controlată hemoragia de fonduri din banii publici și să fie redirecționate sumele astfel recuperate/economisite către proiecte culturale valoroase și către festivaluri – puține, dar bune! – care să pună Bucureștiul pe harta culturală europeană. Am ieși astfel din izolarea culturală în care suntem înfundați, dar mai ales am ieși împreună, ca o comunitate, nu fiecare pe cont propriu, cum facem acum, cei care ne permitem, prin evadări punctuale în alte spații geografice cu o ofertă culturală mai variată și mai consistentă.

Ne-am săturat, cred, cu toții, de acest retard istoric care ne atârnă ca o ghiulea de picior și ne împiedică să dăm forma pe care o visăm instituțiilor culturale ale orașului, o formă demnă de secolul 21, pe care o merită cetățenii acestui oraș. I-am spus ”ghiulea”, dar o să las metaforele deoparte și o să identific mai exact corupția, incompetența, birocrația, mentalitatea înapoiată, comoditatea și reaua voință instalate prea bine în administrația locală din București drept frânele principale care opresc dezvoltarea firească a acestor instituții. Știu că totul sună idealist și pentru unii complet imposibil, câtă vremea aparatul corupt din administrație e foarte greu de reformat. Dar mai știu și că, așa cum susțineam alături de alți colegi din sectorul cultural și în Apelul pentru competență în instituțiile publice de cultură lansat în 2014, există și în București oameni cu viziune, cu deschidere, oameni competenți care cunosc modelele de bune practici din alte țări și ne pot racorda la ele, oameni care nu așteaptă decât să li se permită să schimbe în bine instituțiile culturale și, pe cale de consecință, fața orașului în care trăim cu toții.

Mulțumesc pentru sprijinul acordat în scrierea acestui articol colegelor mele Mirella Patureau (Paris) și Irina Wolf (Viena)// Foto- Teatrul Mic pe vremea când încă funcționa.