De la femeia-regizor la regizoare. Asumarea unei meserii

Foto Adi Bulboacă

Punctul de pornire a celor scrise mai jos este dezbaterea informală de pe Facebook în vedere premiilor Uniter. S-a semnalat de către Carmen Lidia Vidu o problemă în lipsa de nominalizare a femeilor la premiile ce țin de regie. Eu văd semnalul ca pe un moment oportun de dezbatere civilizată nu numai despre femei și bărbați, ci și despre estetici și preocupări diferite. Salut astfel și intervenția Catincăi Drăgănescu (link) care subliniază că nu e vorba neapărat de o discriminare de gen ci poate de o discriminare de „gen de teatru”. Ce gen de teatru face un bărbat? Ce gen de teatru face o femeie? Ce gen ne place? Există diferențe, care sunt acelea, ce promovează Uniter, ce tip de mentalitate în raport cu aceste genuri și aceste regii avem pe piață? Acestea sunt întrebările la care eu încă nu am răspuns. Dar las mai jos, câteva gânduri care s-au stârnit în mine.  

Să înțelegem poziția din care vorbesc: sunt Leta Popescu, am 30 de ani, sunt regizoare de teatru, montez în teatre conduse și de bărbați și de femei, am câștigat concursuri de proiecte la care au participat bărbați și femei, spectacolele mele sunt selectate în festivaluri ai căror selecționeri sunt și bărbați și femei, apar în dosare de presă sau volume despre regie/teatru, în care apar și bărbați și femei, scrise de bărbați și de femeie și am luat și niște premii de la jurați care erau și bărbați și femei. Nu am făcut niciun spectacol mai bun sau la fel de bun ca cele ale lui Purcărete, Afrim, Frunză sau cine mai e nominalizat la Uniter. Nici nu știu dacă o să fac vreodată. Nici nu știu dacă asta e miza și nici nu știu dacă pot. Nu știu nici dacă vreau să o fac, cel puțin sigur nu la nivel concurențial. Bărbații regizori sunt colegii mei, mă inspiră și mă dezamăgesc la fel de mult precum colegele regizoare. Poate o întrebarea ar fi  de unde acest tip de mentalitate, cum că n-aș putea să fac un spectacol la fel de bun precum X. Pe de o parte, pentru că nu asta mi-am propus în viață, și pe de alta, am momente în care mă îndoiesc de propriul meu talent. Dar talentul în arta regiei e o altă discuție, chiar una importantă, care nu ține de genuri. Nu ține nici de obiectul scrierii de față așa că merg mai departe.

„Poate că nu ți se oferă destule șanse”, s-ar mai putea zice. Din fericire sunt o norocoasă. Am avut atâtea șanse câte am putut duce și încă sunt încadrată la „tineri regizori”, deci mai e timp. Discriminare în teatru? Există, dar eu am scăpat. Sau poate că nu am observat-o. Poate chiar am negat-o, inconștient. Poate am avut parte de discriminare pozitivă și nu mi-am dat seama. Habar nu am. Cariera, talentul, succesul, toate astea sunt – după mine – lucruri care țin de managementul personal, pentru care trebuie să muncești de numa’, fie bărbat, fie femeie. Desigur, întotdeauna apare contextul. Și întotdeuna apare un…

DAR! – acest „dar” care ne face să ne dăm ochii peste cap, care ne face să ne repoziționăm, care ne induce în eroare, care ne dă bătăi de cap, acest „dar” care sâcâie, ei bine acest „dar”, există. De ce fugim de el?

Din poziția de fericită, sau de privilegiată, dacă vrem să folosim un alt termen care zgârâie, zic că întrebările legate de regizor vs. regizoare sunt extrem de importante. Cruciale, dacă avem mintea deschisă. Dacă ne-am lua un pic mai în serios și nu am mai sări la beregată, am putea chiar să punem cap de la cap, de un alt tip de gândire teatrală. Altfel spus, am putea profita de diferențele de gen în beneficiul artei noastre. Femei și bărbați, deopotrivă.

Dar pentru astea, trebuie să fim un pic mai atenți la ce spunem pe gură sau pe Facebook, la cum ne gândim strategiile repertoriale ca directori, la cum analizăm problema în textele noastre ca teoreticieni, la cum creăm spații de expresie diversă ca manageri șamd. Așa încât ceea ce vă las mai jos spre lecturare nu vine cu scopul de a lua o poziție pro femei sau pro bărbați. De altfel, nimeni nu și-a dorit asta. Ce scriu acum vine să sprijine posibile dezbateri reale. Poate folosește cuiva.

***

Dacă există femei care spun că au fost discriminate în teatru, atunci eu aș vrea să le credem pe cuvânt. E absolut dezamăgitor să ne punem la colț și să ne acuzăm de probleme hormonale și lipsă de activitate sexuală. E infantil și halucinant. Femeia e un om matur, nu un copil răzgâiat căruia „i se par chestii”. Dar „misoginismul reacțiilor” nu e numai de la bărbați. Că la bărbați le place de femei (sic!). Misoginism e și la femei și aici poate apărea un pericol. Multe femei „țin cu bărbații”. Multe femei vorbesc despre femei la persoana a III-a plural, „ele, femeile”, și nu „noi, femeile”. În general femeile „puternice” vorbesc astfel în încercarea de a se detașa de ideea de femeie, căci femeia e pusă lângă sexul slab și frumos, nu lângă cel puternic și tare. Zic din proprie experiență, că mi-a luat doi ani pe fotoliu de cabinet să scap de disprețul pe care îl purtam femeilor. Femeilor regizor, femeilor profesoare, femeilor mame, femeilor. Între timp, mi-am revenit. Ca să nu ne pierdem umorul, zic că acum am părul lung, îmi fac unghiile și m-am pus la casa mea cu bărbat cu tot. Deși pare că ce îndrug eu aici nu are legătură cu teatrul, vă mărturisesc că aștept cu nerăbdare să se molipsească și domeniul nostru de discuții mai înalte care problematizează chestiunile astea. Căci e o temă care ne privește pe toți și pe toate. Și dacă nici teatrul – loc al dezbaterii și al deschiderii – nu înghite subiectul, atunci… cum facem? Un prieten psihiatru îmi zicea: „Suntem toleranți la nebunie. Îngăduim prea multe lucruri care nu sunt normale!”. L-aș completa spunând că „suntem prea toleranți la misoginism”. Aici e de cugetat și  de analizat. Nu e teatrul locul potrivit pentru asta?

***

Am devenit regizoare într-un timp în care meseria asta nu pare să mai fie doar o meserie pentru bărbați. Reziduri încă există în mentalitatea multora. Așa cum se mai crede încă și într-un anumit tip de autoritate. Un profesor mi-a zis la un examen Shakespeare în care aveam o distribuție de peste 20 de studenți: „pornim deja de la 5. E ceva de bine să poți să ții peste 20 de studenți în frâu”. Da, îți trebuie ceva autoritate. Am fost foarte mândră de mine. Da’ știu că am și făcut armată cu ei. La propriu. Aveam un coleg care chiar făcuse armata și îl puneam pe el să facă încălzirea. Haios! Și nu prea. Când spunem autoritate, ne gândim instant la un bărbat. Căci bărbatul este figura autorității. Dar autoritatea nu e obligatoriu armată, răcnet sau isterie, așa cum ne putem imagina. Autoritatea bărbaților, atunci când există, e simplă. Uneori chiar tandră. Cum arată autoritatea feminină? Iată o întrebare, iată o temă!

O actriță foarte tânără cu care am lucrat mi-a zis după premieră: „știi? Uneori nu te ascultam doar pentru că ești femeie. Îmi pare rău că am făcut asta și îmi pare rău că am descoperit asta la mine.” Lucra în paralel la un proiect în care studia relația actorilor cu regizorul vs. cu regizoarea. Și-a întrebat colegii cum se poziționează ei și mi-a zis „mulți au recunoscut că atunci când lucrează cu un bărbat, fac mai ușor ce li se propune. De la femei cerem tot timpul explicații.” Ce interesant am zis, și m-am tot gândit la asta. Ce alte diferențe ai mai descoperit, am întrebat. „Femeile te bagă într-o lume a lor, bărbații te bagă într-o idee”. Mi-a plăcut.

***

Mică fiind, mă îmbiam cu gândul la Cătălina Buzoianu. Era singura regizoare de care auzisem. Apoi am auzit și de Sanda Manu, dar mai mult în context de profesoară. Apoi la Cluj am întâlnit-o pe Mona Marian, fostă Chrilă, și am repetat foarte des în sala Sorana Coroamă-Stanca. Mă ajuta să știu că există femeile astea. Și mă gândeam dacă ele au putut, pot și eu. În liceu, Gianina Cărbunariu și Carmen Lidia Vidu au fost ca un model „că există femei”. Eram din Galați  și mergeam la București să văd spectacole. Am văzut atunci Sado-Maso Blues Bar al Gianinei și m-am bucurat de am crăpat. Am zis „vreau și eu să fac așa”. Apoi am fost la Gala Hop și am văzut O stație – un text a lui Peca Ștefan, făcut de Carmen cu niște animații, niște proiecții, nu mai văzusem așa ceva și mi-am zis „vreau și eu să fac așa”. În școală mergeam la Mona la repetiții și mă amuza total prin implicarea ei „isterică” de care ea însăși râdea. Știa foarte multe lucruri despre ea. Actorii o iubeau nespus și asta era ceva ce avea ea. Probabil ca femeie. Iar mie îmi plăcea asta. Mărturisesc deci căci am avut nevoie de modele. Și încă am.  

***

Un actor m-a întrebat pe plajă: tu ești regizoare, nu? 
Abia ne cunoscusem. Da, am zis. 
Știi ce e o femeie-regizor?
…
Nici una, nici alta.

***

Odată, un coleg regizor, absolvent din altă generație, mi-a zis, „să nu o faci pe femeia bărbat! Vă stă tare urât. Sunteți femei, nu generali de armată.” Tot el mi-a povestit că avea o colegă „foarte rea la repetiții” și „foarte bună în viața reală”. Dar că atunci când intra la lucru se transforma. Am discutat atunci despre frica noastră, a fetelor de a nu avea autoritate în fața actorilor, din cauză că suntem femei. Și poate că de aici devenim, mai multe dintre noi „femei isterice” la scenă. Discuția e foarte adâncă și ține de domenii la care eu  nu mă pricep prea bine. Dar el m-a liniștit și mi-a zis „și bărbații au probleme de autoritate. Mai ales când sunt tineri. Nu ține de gen. Ține de rang”. Altă temă! Așa încât, un regizor „de rang” mi-a zis mai târziu: „nu există metode de lucru la scenă. Existe feluri de a fi”. Mi-a picat bine. Aveam să decid care e totuși felul meu de a fi.

***

La un curs în facultate, am primit o listă de regizori și ni s-a dat ca temă  să alegem unul de acolo de care ne simțim mai apropiat și să facem un referat despre el. Eu am ales-o pe Ariane Mnouchkine. Nu pe criterii de gen, ci pentru că de ea îmi plăcea cel mai mult. Profesorul a zâmbit atunci și mi-a zis un fel de „mă așteptam”. Apoi a completat cu ”dar ea nu face un teatru al frumosului, ea e mai pe social”. Citez din memorie, posibil distorsionat. Dar îmi aduc aminte condescendența profesorului în fața căruia m-am scuzat că am o treabă și am plecat gândindu-mă la colega Arianne.

***

Astăzi repertoriile teatrelor din România sunt semnate cu prenumele Ada, Gianina, Lidia, Catinca, Ioana, Leta, Silvia, Sânziana, Elena, Olivia, Andreea etc. Și la stat și la independent. Nu suntem mereu în top? Asta e. Facem ce putem. Eu una mă simt datoare pentru generațiile viitoare. Peste câțiva ani, nu o să li se mai zică puștoaicelor la facultate „fetelor, fetelor, asta e meserie de bărbați”. Pentru că nu, nu mai e.

***

Odată, asistenta noastră din facultate mi-a reproșat într-un fel foarte ciudat că sunt prea bărbătoasă. Mi-a zis că trebuie să fiu mai feminină. Femeile au alte puteri, mi-a zis. Mi-a vorbit de atașament. Mi-a zis că actorii sunt „ca niște copii” și copiii au  tipuri diferite de relație cu tatăl sau cu mama. De tată asculți, pe mamă o iubești. Tata e autoritate. Mama e empatie. Mie îmi plac amândouă, am zis. Și îl iubesc mult pe tata.

***

Un director de teatru din România, întrebat ce și-a propus pentru repertoriul din următorii ani, a zis că el vrea să construiască un teatru de regizori, de creatori. M-am bucurat căci e una din viziunile repertoriale posibile. Un teatru al creatorilor. L-am intrebat cu entuziasm, deci, cine urmează să vină să monteze. Mi-a zis vreo 8 nume de bărbați. Din 8, vreo 6 îmi sunt apropiați iar vreo 3 chiar buni prieteni. Îi ador pe toți. Și sunt buni. Dar… nici o femeie, am întrebat? Nu număr tot timpul lucruruile astea, dar atunci era ceva frapant. „O să fie și femei, dar când o să fie la fel de bune”, citez din memorie și desigur distorsionat, din nou. Persoana în cauză poartă femeilor un adevărat respect. Doar că asta a gândit atunci. Tentația e să zici „da domnule, omul are dreptate”. Dar haideți să privim cu deschidere unde poate exista o greșeală. Directorul de teatru nu își dă seama de forța pe care o are. Dintr-o lipsă de atenție la funcțiiile pe care le are o instituție, ajungem să dăm cu bâta-n baltă cu cele mai bune intenții.

Când suntem într-o funcție de putere, deci avem șansa să apăsăm pedale de dezvoltare, nu trebuie să așteptăm „să crească femeile”. Că ele nu sunt la seră, nu se coc într-un loc aparte și apoi vin în teatru să ia premii. Comisiile și comitetele, directorii, teoreticienii etc, au datoria, și aș zice chiar bucuria și satisfacția (!), nu doar de a se uita la vârfuri, ci și de a crea vârfuri. Acțiunile noastre sunt acte de importanță majoră pentru teatru. Nu pentru femei sau bărbați. Să miroși contextul, să vibrezi la lume, să privești cu atenție în jur și să pui o cărămidă. Despre asta ar putea fi vorba aici.

***

Acum, înainte să trimit în lume aceste gânduri, îmi trec prin cap tot felul de reacții posibile ale bărbaților din breaslă care vor citi. Și mă macină. Ce-o să zică? O să mă mai placă sau vor spune că sunt și eu „o feministă din aia”? Mă ia cu frisoane iar asta nu poate fi decât un argument în a demonstra că uneori, mă și subpoziționez de una sigură. Dar, cu gândul că sunt cel puțin la fel de mulți bărbați fără coaie în meseria asta pe cât sunt femeie cu coaie,  dau send.

p.s. „Vă pup pe toți! Ei, nu chiar pe toți!” vorba lui Anton Tauf din discursul de anul trecut de la Uniter (ca să fim în temă).

www.letapopescu.ro