Citeam zilele trecute o cronică a unui spectacol de teatru – Sexodrom* – excepțional prin faptul că reușea să aducă în spațiul public identități sexuale, rasiale, de gen, aflate în afara normei și să spună poveștile modului în care sexualitatea le e mutilată în urma coliziunii cu România contemporană. Cronica remarca acest aspect, dar se încheia retoric întrebându-se cui îi servește acest teatru din moment ce publicul unui asemenea spectacol oricum se auto-selectează. Ce ecou are un discurs menit să denunțe rasismul, misoginia, homofobia și sexismul (lipsea din enumerare denunțarea transfobiei – parte a aceluiași spectacol), atât timp cât spectatorii prezenți în sală sunt acolo tocmai pentru că împărtășesc ideile creatorilor? Cu alte cuvinte, în ce fel iese din bulă un spectacol pe care ajunge să-l vadă doar bula, dar care pare clar destinat și menit să zdruncine rasiștii, sexiștii, homofobii etc?
Aș fi rămas doar cu o mică iritare în urma cronicii, dacă fix în aceeași seară n-aș fi vorbit cu un drag amic, actor, care reproșa teatrului angajat, militant, fix același păcat – că practic totul nu e altceva decât un amplu act de masturbare în cerc, iar cercul ăsta e format din aceiași oameni din bulă care ne împărtășesc opiniile și valorile. Evident, în cearta care a urmat, amicul meu n-a susținut în niciun moment că un asemenea teatru n-ar mai trebui făcut, dar a repetat întrebarea, „pentru cine e făcut și la ce bun?”. Ceea ce m-a enervat la culme și, de pe poziția unuia care merge foarte rar la teatru (iar când merge, merge de regulă la spectacole d-astea angajate și militante), dar țipă ca nebunul pe varii teme în bula lui de facebook, am zis să enumăr aici cele câteva motive care, în umila mea opinie, fac teatrul angajat nu doar util, ci și necesar.
În primul rând, un spectacol de teatru nu apare în vid și nu sfârșește în vid. Toate spectacolele de teatru și toate actele artistice, cel puțin cele care ajung în spațiile „consacrate” ale comunității artistice (teatre de stat, teatre independente, galerii de artă etc, etc), contribuie la configurarea unui climat artistic. La spectacolele astea nu doar ajung 100 – 200 – 500 de oameni și atât. Despre spectacolele astea se scrie (cât se mai scrie) în presă, pe facebook, despre ele se vorbește în mediul artistic, la ele lucrează oameni din lumea artistică. Chiar dacă puțin, chiar dacă greu sesizabil, fiecare spectacol lasă o vagă urmă în mediul în care a apărut (fie și sub forma lui „Mai știi, mă, spectacolul ăla cu personajul ăla trans, de la CNDB?”). Și, mai important, aduce în discuție o tematică și vorbește despre niște realități până atunci ignorate. Așa se ajunge ca, într-o lume artistică ce ignoră intersecționalitatea, să avem undeva, într-o margine, un spectacol despre un personaj transgender rom. Apoi un alt spectacol, în alt colț, despre holocaustul romilor. Și apar în discuție teme, și realități absente până atunci. Nu înseamnă că toată comunitatea va sfârși prin a vorbi despre asta, dar pentru a se auzi și aceste voci, cineva trebuie să înceapă să vorbească, fie și într-un colț, fie și pentru doar 300 de oameni, fie și doar pentru bulă.
Evident, amicul meu poate repeta întrebarea – „la ce bun?”. Iar întrebarea asta ar avea sens, poate, dacă bula unde sfârșește și se stinge spectacolul ar fi una omogenă. Or nu e. Oamenii au varii grade de familiaritate cu alteritatea, oricât de deschiși ar fi, nu pot avea toate experiențele din lume. Poți foarte bine să fii în bula asta care crede că rasismul și xenofobia sunt rele, să te percepi drept un om tolerant, să fii deschis către asemenea acte artistice militante și, în același timp, să nu știi ce înseamnă să trăiești în pielea unui rom. Și să vezi, cum am făcut eu (care mă percep drept etalon de deschidere și toleranță) un spectacol despre holocaustul romilor și să înțelegi, să intri în contact, cu realități noi pe care nu le bănuiai despre aproapele tău. Și să-ți dai seama de prejudecățile tale, de privilegiile tale și de reflexele tale discriminatorii pe care până atunci nu le bănuiai. Oricât de deschis și tolerant m-aș considera, ca bărbat cisgender și hetero din România, nu am habar de experiențele unei persoane transgender și, prin urmare, un spectacol bun care vorbește despre asta îmi poate spune lucruri importante și mă face să-l înțeleg mai bine pe cel de lângă mine. Și, în ultimă instanță, îmi poate modifica comportamentul individual în raport cu o realitate de care nu eram conștient. Iar eu, la rândul meu, pot alege să propag asta mai departe.
Un al treilea aspect, din nou deloc de ignorat, e sentimentul de comunitate și de validare pe care îl oferă un asemenea spectacol militant sau angajat. Îți poți recunoaște experiențele în povestea de pe scenă, dacă ești rom, gay, femeie sau persoană transgender. Iar asta te poate face să te simți mai puțin singur. Faptul că vezi realitățile vieții tale stând la baza unui act artistic, care denunță agresiunile și agresorii cu care te confrunți zi de zi, poate avea un efect terapeutic. Iar dacă doar faci parte din bula asta progresistă care merge la asemenea spectacole, din nou, îți poate confirma și reafirma valorile, îți oferă un sentiment de apartenență la comunitate și îți poate da energia și motivația să faci la rândul tău ceva.
Însă, dincolo de toate astea, de-ar fi și simplul fapt că asemenea spectacole oferă o voce unor oameni care pur și simplu nu s-au auzit până acum și ar fi suficient ca ele să existe.
* Sexodrom, o producție Giuvlipen în parteneriat cu Centrul Naţional al Dansului Bucureşti
Distribuția:
Mihaela Drăgan, Zita Moldovan, Oana Rusu, Raj Alexandru Udrea, Nicoleta Ghiță, Antonella Lerca Duda
Text: Mihaela Drăgan, Antonella Lerca Duda, Nicoleta Ghiță, Zita Moldovan, Bety Pisică, Oana Rusu, Raj Alexandru Udrea
Concept și regie: Bogdan Georgescu
Scenografie: Irina Gâdiuţă
Muzică: Alex Bălă
Coregrafie: Paula Dunker
Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.
Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide