Cum să scriu despre artă acum, aici? Manifest în cinci puncte pentru un altfel de critic
Cum pot artiștii să schimbe conversația
ianuarie 1, 2008De 1 decembrie. La ce bun un teatru național?
ianuarie 1, 2008Aceasta este expresia problemelor constante pe care mi le pune poziția de „spectator avizat” pe care mi-am asumat-o de mai bine de 15 ani.
Aceasta este expresia problemelor constante pe care mi le pune poziția de „spectator avizat” pe care mi-am asumat-o de mai bine de 15 ani. În tot acest timp mi-am pus de mai multe ori întrebarea „cum să scriu despre spectacol?”, dar niciodată ea nu a revenit atât de acut și de intens ca în ultima jumătate de an petrecută pe un alt continent, într-un context academic de elită, în legătură permanentă cu o scenă extrem de activă, de creativă și de diversă. Desigur, oricât de personal ar fi, manifestul nu are sens decât dacă va putea vorbi și altora – fie ei critici sau artiști (de vreme ce acestea două nu pot funcționa decât împreună). Dar înainte de orice, scriu toate acestea nu pentru a da lecții cuiva, ci pentru a-mi fixa încă o dată totul în memorie, pentru a-mi reaminti, prin acest mic act de mnemotehnică, datele esențiale ale funcției de observator critic avizat. Și pentru a înțelege mai bine prin ce schimbări trec ele azi.
- Efort cognitiv. Criticul este un traducător al operei de artă ce constituie punctul de referință al discursului său. Când percepția lui afectivă nu funcționează, indiferent de motiv, criticul este obligat să facă efortul cognitiv care să-l aducă mai aproape de opera discutată. Nimic nu poate scuza absența/refuzul de a face acest efort, așa cum nimic nu poate ascunde absența rezultatelor acestui efort din conținutul discursului critic. Fără efortul de cunoaștere a condițiilor de creație, surselor de inspirație, universului de idei și convingeri ce a stat la baza operei, nu poate exista o ”viață de apoi” a acesteia – care depinde de reflecția critică. Opera nu va exista cu adevărat dincolo de propria-i realitate, așa cum nu va exista un roman dacă nu și-a găsit traducătorul potrivit. Trebuie să învățăm limbajul fiecărei opere de artă pentru a o putea ”traduce”.
”Istoria marilor opere de artă ne vorbește despre antecedentele lor, despre realizarea lor la o anume vârstă a artistului, despre potențiala lor viață de apoi eternă în generațiile viitoare”, spunea Walter Benjamin încă de la începutul secolului 20[1]într-un articol dedicat ”sarcinii traducătorului”. Efortul artistic merită echivalat cu un efort de înțelegere cel puțin egal. Atunci când asta nu se întâmplă e dreptul artiștilor să critice criticul. Nu avem dreptul să spunem că astăzi operele artistice ”nu mai sunt ce-au fost”. Poate că nu și-au găsit în noi translatorii potriviți.
- Independența ideilor. Criticul ”independent” este acela care nu-și subscrie vocea nici unei ”mașini” producătoare de discurs critic, refuzând să ia parte la proiectul construcției unui așa-zis ”spectator obișnuit”, în numele căruia se emit observații, judecăți și justificări de strategii repertoriale.
Nu există ”spectator obișnuit”. Există doar privitori ”neobișnuiți” ale căror istorii și experiențe personale interacționează cu opera de artă în mod diferit, cu rezultate diferite. Publicul este o multiplicitate de subiectivități care va răspunde întotdeauna la un conținut autentic, indiferent de elementele care îl compun. (Continuare în pagina 48). Din nefericire, această sumă de subiectivități este ascunsă adesea sub masca socială, așa încât adesea spectatorii mimează ”vibrația”, aspect de care criticul n-ar trebui să se lase indus în eroare. În mijlocul sălii ridicate în picioare și a înșelătoarelor aplauze excesive, criticul trebuie să-și păstreze ”sîngele rece” și să se asigure că discursul lui va fi autentic, niciodată mai puțin decât acela al artistului. Nu trebuie să ne temem să spunem ”nu înțeleg”, dar nici nu putem folosi pe post de argument eșecul nostru cognitiv. Aceasta ar echivala cu demisia critică. O afirmație precum ”cutare spectacol nu m-a convins”, neînsoțită de o linie solidă de argumentație, nu spune nimic despre calitățile sau non-calitățile spectacolului, dar spune foarte multe despre lipsa de acoperire a celui care emite discursul critic. Efortul artistic nu este întâmpinat, în acest caz, de un efort înspre cunoaștere și înțelegere de proporții similare, ci de închidere și refugiu în autosuficiență. Aici traducerea nu dă măsura operei originale.
- Discernământ. Nu putem avea măsuri diferite pentru opera cu care suntem capabili să rezonăm ușor, prin comparație cu aceea care cere un efort mai mare. Lucrurile ar trebui să stea exact invers: ceea ce nu înțelegem ușor poartă semnul unei complexități care ar trebui să ne intereseze cu atât mai mult.
Artistul nu e pe scenă ca să facă lucrurile mai ușoare – cu excepția scenelor comerciale. Iar diferența dintre artă și entertainment trebuie făcută în mod explicit de către critici, pentru ca instituțiile producătoare de spectacol să nu mai poată acționa confuz în această privință. Tăcerea noastră este alibiul lor.
Trebuie să ne recuperăm capacitatea de a discerne într-o lume profund afectată de transformări și de stări de nesfârșită tranziție. Să identificăm părțile bune ale procesului de tranziție: bogăția surselor de inspirație, densitatea materialului cu potențial artistic, diversitatea influențelor, a metodelor de pregătire, a proceselor de lucru – fără să ne pierdem printre ele ca Hansel și Gretel în pădure. Criticii ar trebui să fie ”buzunarul cu pâine” din care să curgă firimiturile ce pot marca drumul până la un liman al înțelegerii comune. Iar dacă se întâmplă să fim noi ce pierduți în procesul de traducere, ”lost in translation”, nu există altă cale decât onestitatea. Un critic bun nu e cel care știe totul (cum ar mai fi asta posibil azi?), ci acela care spune numai ce știe.
- Forma. Criticul trebuie să-și cântărească instrumentele de expresie și să-și aleagă conștient forma în care își va livra comentariile, la fel de atent ca artistul. Nivelul discursului critic influențează inevitabil nivelul operei artistice într-un context comun unde energiile circulă și se întrepătrund. Dacă nu ne place cum arată scena locală, care este punctul nostru prim de referință, pasul următor este să ne recunoaștem partea de vină. E o vină să faci exerciții de admirație nediferențiate. Să ridici statui propriei subiectivități, să-ți glorifici propria nostalgie. Când criticul se auto-distribuie în centrul discursului critic, acesta este distorsionat profund. Propria subiectivitate este un element esențial în coagularea argumentelor aduse în discuție, dar numai dacă are ceva relevant de adăugat în relație cu subiectul. Nu importă unde a stat criticul în sală, ce muzică a ascultat înainte să vină la spectacol (sau după), ce relație personală are cu autorii spectacolului. Toate acestea sunt materie primă pentru memorialistică, nu pentru critica de artă. Cum folosește artistul spațiul de joc, ce muzică ascultă El/Ea și ce spun relațiile dintre membrii echipei de autori despre procesul de lucru – acestea sunt lucrurile care interesează într-adevăr.
- Relevanță. Într-un moment în care ontologia mai multor arte se află sub semnul întrebării în epoca digitală, când în urma ciocnirii dintre diferite experiențe de viață și practici artistice se aude tot mai des ecoul unor exasperări – ”asta nu e teatru!” sau ”dansul nu există fără mișcare!” – criticul e obligat să-și pună întrebări despre propria-i condiție și să-și reinventeze discursul. Sunt momente când spiritul critic își poate demonstra utilitatea mai mult decât oricând, cu condiția să aibă capacitatea de a identifica corect liniile de fugă ale unui peisaj mereu în mișcare, complex și complicat de numeroasele planuri cu care se intersectează – politic, social, local/global, estetic, tehnologic, etc.
”Cum să scriu despre artă acum, aici”, rămâne o întrebare esențială, extrem de actuală, pe care, în calitate de critici, suntem obligați să ne-o punem în mod onest.
[1]Walter Benjamin – The Task of the Translator in Illuminations. Essays and Reflections, Schocken Books, New York, 2007
