Criza independenților, o criză a societății românești

O nouă criză se profilează la orizont în acest an al tuturor surprizelor. După ce Teatrul Bulandra a ieșit, cel puțin temporar, la liman și are un nou director interimar în persoana actorului Vlad Zamfirescu, după ce Teatrul German de Stat a ieșit și el din agonia de aproape trei ani și are din nou o speranță prin numirea ca interimar a actriței Ioana Iacob, după ce Dorina Lazăr a câștigat procesul cu Primăria Capitalei condusă încă de Gabriela Firea (deși aceasta întârzie inexplicabil să pună în aplicare sentința judecătorească) e rândul teatrelor independente să-și facă vocea auzită de către autorități și să-și consolideze statutul în peisajul cultural românesc. Promisa redeschidere a teatrelor aruncă toate spațiile independente într-o criză fără precedent, fiindcă ele își pot deschide porțile, dar nu pot supraviețui dacă înjumătățesc numărul biletelor vândute, pentru a respecta, cum e firesc, măsurile de siguranță. Criza e un bun prilej pentru ca independenții să-și facă auzită vocea.

Nu e ca și cum opinia publică nu le-ar cunoaște deja valoarea. De-a lungul ultimului deceniu numărul spațiilor independente în care au loc spectacole, cursuri, expoziții, ședințe de casting pentru actori, lecturi, proiecte educaționale și alte manifestări artistice a crescut în întreaga țară, creîndu-se astfel o piață culturală paralelă cu aceea subvenționată de către stat. Sectorul cultural independent și-a creat deja un public al său, a asigurat locuri de muncă pentru excedentul de absolvenți ai școlilor de teatru, a venit cu o ofertă culturală diversă, intens contemporană, și cel mai adesea cu un tip de abordare atât din punct de vedere organizatoric, cât și al conținutului, mult mai flexibil și mai adaptabil prezentului decât instituțiile culturale de stat, greoaie și conservatoare. Toate acestea fără o subvenție sigură, dar plătindu-și taxele către stat. Întreaga lume artistică știe deja cât de importante sunt aceste noi apariții pe piața culturală, care oferă o gură de oxigen nu numai noilor absolvenți care nu ar avea altfel unde să joace, ci și vedetelor, care se sufocă adesea în teatrele în care sunt angajate pe salarii bune. La o simplă consultare a programului festivalurilor de arte performative din România se poate vedea că o parte tot mai consistentă a spectacolelor sunt produse de independenți. O știe și publicul, încântat de spectacolele din spațiile mici, intime, unde actorii sunt mai aproape, experiența mai intensă, iar în plus poți petrece o seară plăcută la un pahar, după spectacol – ”lux” imposibil într-un teatru de stat, cu reguli neschimbate din anii 80.

Și dacă noi toți o știm, e timpul să afle, totuși, și autoritățile, miniștrii, primarii, chiar președintele, dintre care poate unii au intrat vreodată – să sperăm! – în aceste spații independente fără să înțeleagă diferențele dintre ele și o instituție publică de cultură (niște precizări pentru doamna Raluca Turcan care a făcut recent declarații pro-business dintr-un muzeu privat: ”spațiile independente” nu sunt același lucru cu ”spațiile culturale private”, al căror prim scop este să facă bani, iar ”artele performative” sunt diferite de ”industriile culturale”).

Primul pas a fost deja făcut de către actualul guvern, care a susținut pe perioada stării de urgență freelancerii din România (până nu demult numiți ”șomeri” de către însuși președintele UNITER, vezi articolul Mihaelei Michailov din Scena.ro). Urmează însă un lung drum constând în legiferarea sectorului cultural independent, care funcționează după alte reguli decât sectorul public. E nevoie de protecția acestor lucrători culturali, care au și drepturi, nu numai îndatoriri, constând în plata chiriilor, plata impozitelor, navigarea birocrației imposibile din România.

Suntem, la data scrierii acestui articol, înainte de alegeri și fiecare candidat la primăria unui oraș mare din România ar trebui să-și asume organizarea de call-uri publice, transparente și oneste, competiții deschise la care să participe artiștii din orașele respective, spre beneficiul publicului local. Acest mecanism ar fi mai mult decât binevenit și pentru orașele mai mici, cu ofertă culturală slabă sau inexistentă, fără teatre, muzee sau cinematografe de stat, care ar putea obține cu o minimă investiție beneficiul imens al unei oferte culturale ce poate atrage după sine turism și dezvoltare urbană. Există puține studii privind aportul sectorului cultural la economia din România, iar în cele care există acest sector este suprapus peste industriile culturale, care s-au dovedit în ultimii ani tot mai profitabile (vezi Carta albă pentru activarea potențialului economic al sectoarelor culturale și creative din România, datând din 2016). Dar chiar dacă nu aduc la fel de mulți bani ca industriile creative, spațiile culturale independente care oferă comunităților proiecte culturale și educaționale au o contribuție esențială la dezvoltarea orașelor, a cartierelor marginale, o contribuție la creșterea calității vieții tuturor locuitorilor, nu numai a celor privilegiați, care locuiesc în centru. Până când vom avea niște studii consolidate pe această temă, citiți vă rog ce poate face din niște adolescenți rebeli, crescuți într-un mediu oprimant, simpla participare la o trupă de teatru, cum e Playhood, de exemplu.

Un alt element absolut esențial este spațiul de funcționare, adesea cea mai mare problemă cu care se confruntă artiștii freelanceri din România: deși avem modele în alte țări europene care și-au transformat fostele spații industriale în centre culturale pentru comunitate, în spații cu ateliere pentru artiști și cercuri creative pentru copii și tineri, și cu toate că avem mai multe spații industriale abandonate decât putem duce, acest ”miracol” încă nu s-a întâmplat și la noi. Nu am ajuns încă la acest nivel de civilizație, de grijă reală, nu numai declarată, pentru votanții cărora li se cere încrederea la fiecare patru ani. Mai grav, cu foarte puține excepții, la nivelul primăriilor nu există o viziune, un plan consolidat de dezvoltare urbană, niște proiecte care să țină cont de nevoile reale și de resursele existente. Nu încă, cel puțin.

Evident, e nevoie de impulsuri clare, poate chiar de presiune din partea lumii artistice, în speță a independenților, pentru ca măcar o parte dintre aceste lucruri să se întâmple. Există candidați la primării care au început să se intereseze cu privire la nevoile acestui sector și chiar dacă aceștia provin din noile partide, care deocamdată nu au aceleași șanse cu cele care parazitează scena politică de decenii, acest interes este sămânța pentru o viitoare creștere reală, necesară unui mediu cultural care, alături de celelalte sectoare esențiale, sănătatea și educația, poate ridica în viitor orașele în care locuim.

Dacă tot se apropie alegerile locale, ce-ar fi să-i votăm numai pe cei care ne conving că au o viziune privind cultura?