Cine are nevoie de arta contemporană?

Astăzi, când ne aflăm tot mai des umăr la umăr cu oameni de alte culori, de alte etnii, de alte orientări sexuale, când părinții noștri în vârstă încep să navigheze timid pe Internet – Skype, Facebook, Email – ca să țină legătura cu copiii lor aflați pe alte continente, când trăim tot mai des situații la care poate că nici n-am fi visat cu numai 10 ani în urmă, avem adesea nevoie de ghid pentru înțelegere. Lumea, așa cum o știam, se răstoarnă cu totul, se schimbă radical, se transformă, iar noi trebuie să ne schimbăm odată cu ea.

Artele sunt buni traducători culturali, ele pun în pagină experiențe comune, gânduri, preocupări, interese și prin asta îi aduc pe oameni mai aproape unii de alții. Arta/spectacolul contemporan pot fi chei de înțelegere a lumii de azi, a noii noastre sensibilități, ele deschid drumul spre reala acceptare a diferențelor, a Celuilalt. Altfel spus, ele sunt fereastra deschisă spre toleranță, și prin asta contribuie la îmbunătățirea calității vieții de fiecare zi.

Fără a deschide aici o dezbatere mai amplă, despre estetic versus politic în arta contemporană – o face foarte bine Miki Braniște în discuția din paginile 7-8 -, să spunem doar că valoarea socială și politică a artei nu o exclude pe cea estetică. Dar, dată fiind risipirea lumii de azi, prima funcție, necesară și urgentă, a artei și spectacolului contemporan este să ajute la regăsirea umanității pe care riscăm să o pierdem. Arta/ spectacolul contemporan fac parte din fibra societății globale, iar funcția lor în acest context permanent transformabil este să ne sprijine în rezistența față de malaxorul anti-identitar care ne amenință. Astăzi, într-o lume postcolonială, scările de valori trebuie revăzute, iar caracterul universal al operei de artă redefinit. Nu ne mai putem regăsi, oricât am vrea, în marile romane ale literaturii clasice, în tablourile din marile expoziții ale lumii sau în piesele dramaturgiei universale. Astăzi, cultura pare să fi rămas singura cale de ieșire din ghetto-ul gândirii standardizate.

Așa încât avem motive suficiente să apărăm contextele – și așa puține în societatea românească – în care arta contemporană se poate manifesta. Atacul asupra artelor contemporane înregistrat în ultima vreme în cultura din România, combinat cu întoarcerea sistematică la valorile de muzeu ca unic ”scut cultural”, este semnul incapacității de adaptare și de schimbare ce domină în societățile refugiate sub umbrela statului-națiune. Sub presiunea nostalgiei pentru un trecut oricum problematic, hrăniți doar cu valori de muzeu, cu simțul critic anulat, riscăm să uităm să mai fim vii.

***

Totul pentru a argumenta de ce revista de artele spectacolului Scena.ro își propune, odată cu intrarea în cel de al 6-lea an de apariție, să acorde în paginile sale un spațiu mai larg de reflecție artei contemporane, păstrând proporția între scena românească și cea internațională. Nu întâmplător, numărul de față include un dosar de 20 de pagini dedicat dansului contemporan românesc în context internațional, publicat cu ocazia Showcase-ului de dans organizat la București de Centrul Național al Dansului. Scena contemporană de la noi este reprezentată în acest număr și de interviurile cu Gianina Cărbunariu, regizor și Miki Braniște, producător, de intervențiile despre Festivalul Temps D’Images de la Cluj, și de eseul semnat de David Schwartz despre Teatru și posibilitatea schimbării. ”Noua misiune a artei este să ne salveze de la a uita să fim”, susține Milan Kundera, care a făcut excelent în cărțile lui portretul omului atins de ”ușurătatea ființei”. Pentru oricine se simte luat pe sus de valul ”modernității lichide” – cum o numește Zygmunt Bauman – pe care o trăim, vorbele lui Kundera sunt capabile să lumineze raporturile artei cu realitatea în permanentă schimbare cu care ne confruntăm azi.

editorial Scena.ro 24 (1) / 2014