Ce sunt independenții și cu ce se mănâncă ei. Mic ghid pentru directorii instituțiilor publice de cultură

Atitudini în teatrul românesc. Ada Lupu Hausvater: „Negativismul și încruntarea seacă imaginația” (scrisori)
martie 15, 2021
A da la teatru. Kit de supraviețuire al viitorului student
mai 5, 2021

De când există ei nu s-a vorbit atât de mult la nivel oficial despre artiștii independenți din România ca la audierile din 2021 ale directorilor de instituții publice de cultură din subordinea PMB ! O singură întrebare adresată de către una dintre consilierele generale și toată lumea i-a luat în brațe și i-a strâns cât s-a putut, încercând să-și crească astfel profilul în fața noii echipe de la Primăria Capitalei. Numai că, ghinion, această echipă (mai exact o parte dine a) crede în transparență, așa încât spectacolul a devenit public și cea mai recentă parte a sa, argumentarea bugetului, încă poate fi vizionată online pe site-ul PMB. Dacă un cetățean obișnuit, unul din zecile de mii de bucureșteni care nu au intrat în vreun teatru sau muzeu (conform barometrelor de consum cultural acesta e cazul celor mai mulți locuitori ai Capitalei) aude aceste discuții se va întreba, pe bună dreptate, ”ce e cu independenții ăștia și de ce au atâta grijă de ei doamnele și domnii directori ?” În schimb, dacă cineva care chiar funcționează în sistemul cultural independent din Capitală se uită la același ”program artistic”, nu-i va putea supraviețui decât cu multă multă multă multă multă lămâie.

Și iată de ce :

Tonul a fost setat de directorul Teatrului Tănase care a declarat vesel : ”De o sută de ani lucrăm cu independenții, deși nici nu știam acest termen până acum”. Teatrul Tănase, care se remarcă spectaculos printr-un website pe care strălucesc zeci de femei îmbrăcate în pene și sclipici ca într-un show din Las Vegas, are 128 de angajați și pentru spectacolele produse, cu titluri precum Acces direct la muzică, Oamenii vor să zâmbească sau Toamna la Savoy, mai angajează suplimentar interpreți celebri (la noi) de muzică ușoară. Probabil că directorul își imaginează că aceștia sunt ”independenții”.

Imaginația zburdă și în cazul altor directori când e vorba despre acest ”subiect fierbinte” : unii cred că dacă un spectacol produs independent a fost cândva selecționat într-un festival de teatru produs de ei, înseamnă că ”lucrează cu independenții”; alții s-au gândit în pandemie, când nu mai știau ce să joace și cum să atragă public, să ”ofere” sala unor companii independente, calificând invitația drept ”lucrat cu independenții” ; există și cei care își imaginează că dacă invită regizori liber-profesioniști (cum sunt majoritatea regizorilor sub 40 de ani, care încă nu și-au găsit un post cu salariu undeva) să monteze în teatrul lor…ați ghicit, ”lucrează cu independenții”. Sunt și directori care cuantifică colaboratorii teatrului (artiștii invitați care sunt angajați în alte teatre) drept ”independenți”, pentru că nu au salariu de la teatrul pe care îl conduc ei, ci de la alt teatru. Cazul poate cel mai spectaculos este al directorului Centrului Dalles care își produce propriile spectacole ultra-comerciale cu titluri precum Barza domnului ministru, Divorțul anului, Mă mut la mama sau Eu dau banii, eu dau ora exactă ! și le trece la capitolul ”susținerea independenților”. Apoi o lasă pe contabilă să justifice bugetul în fața consilierilor generali, el fiind prea ocupat să-și piardă timpul cu așa ceva.

Așa cum foarte clar explica o regizoare și producătoare de spectacole independente într-un dialog pe Facebook cu o directoare de teatru care trăiește cu senzația că e o ”binefăcătoare a independenților” : ”Artiștii independenți sunt neprivilegiați. Unii dintre noi nici nu mai lucrează în România fiindcă e prea dificil și nu merită efortul. De asta nu cerem parteneriate cu sistemul de stat dacă nu pot fi echitabile (să câștig eu o finanțare și tu să îmi pui la dispoziție actorii și spațiul nu este parteneriat, e economie). Cerem resurse egale ca proporție ca să putem crea și noi un sistem sănătos. Când lucrăm ca regizori invitați, lucrăm în condițiile teatrului (cu bune și cu rele), și aia e altceva, să nu încurcăm borcanele. Aici discutăm de a pune pe picioare un sistem independent în care există un sprijin mai temeinic și mai corect. Resursele statului sunt limitate.”

Dar discuția este unilaterală, în fapt. În timp ce independenții pun problema creării unui sistem sănătos în care să-și poată dezvolta proiectele în mod coerent, majoritatea directorilor de instituții publice de cultură vor doar să ”bifeze” căsuța cu ”ajutorul pentru independenți” fără să-și bată capul să înțeleagă cum anume funcționează aceștia sau ce fel de proiecte au. În majoritatea cazurilor, chiar și atunci când artiști cu adevărat independenți ajung pe statul de plată al unei instituții publice, directorul/directoarea acesteia habar nu are care e condiția lor, fiindcă nu există nici o strategie de a angaja independenți, ei sunt propuși de obicei de către regizori în cazul producțiilor teatrale sau de către coordonatorii altor tipuri de proiecte. Notă pentru domnii și doamnele director : independenții pot fi actori, artiști vizuali, coregrafi/dansatori, creatori de conținut multimedia, scenografi, muzicieni, sound-designeri, fotografi sau multe altele, dat fiind că activează pe o piață de artă multidisciplinară, iar experimentul artistic este una dintre prioritățile lor. De aceea artiștii independenți sunt vectorul de progres în lumea artistică de la noi, ei sunt cei care înțeleg publicul secolului 21, consumator de multimedia și utilizator fervent al noilor tehnologii, încercând să le ofere experiențe artistice contemporane lor, așa cum rar se întâmplă în instituțiile publice de cultură. E cu atât mai nedrept ca acest sector inovator să fie văduvit de resursele de care are nevoie pentru a-și dezvolta proiectele. Și e cu atât mai tristă manipulare încercată de unele instituții care își fac din independenți un scut în aceste zile, când se discută bugetul Capitalei (vezi și postarea CREART în acest sens), deși – repet ! – nu au nici o strategie în ceea ce-i privește, ci doar contacte pur întâmplătoare.

Există din fericire și excepții în rândul instituțiilor publice de cultură, care merită pomenite cu titlu de exemplu : Teatrul Evreiesc de Stat a invitat sub mandatul Maiei Morgenstern mai mulți regizori activi în mediul independent pentru a-și dezvolta la TES proiectele (ale lor, nu ale teatrului !) ; Teatrul de Comedie a amenajat într-un spațu de depozitare o sală studio în care au montat în ultimii ani regizori din sectorul independent, cu trupe mixte alcătuite din actori ai teatrului și actori independenți ; în sfârșit, Teatrul Odeon a co-produs (adică a investit fonduri din bugetul propriu) în câteva spectacole propuse de entități din mediul independent. Pe baza unor parteneriate clare, negociate și semnate, spectacolele au fost produse și jucate în sălile teatrului, două dintre ele – De vânzare (coproducție cu Hamburg Deutsches Schauspielhaus, regia Gianina Cărbunariu, 2014) și O casă de păpuși (corproducție ARPAS, regia Carmen Lidia Vidu, 2015) aducându-i premii și deplasări în străinătate pe care nici unul dintre celelelate producții ale teatrului nu le-a generat. Știu din proprie experiență (ca președinte a ARPAS, care a propus în 2015 Teatrului Odeon proiectul O casă de păpuși, parte din proiectul Surorile Heddei/ Ibsen Scholarship) că nu e deloc ușoară confruntarea dintre două sisteme de lucru profund diferite, cum sunt cel din instituția publică de cultură, cu propriile-i reguli de administrare și bugetare, dar și cu propriile-i mentalități ruginite, respectiv sistemul de lucru al independenților, flexibil, adaptabil, cu reacții rapide și rezolvări simple, necomplicate de birocrație. Adesea ies scântei pe care numai respectul reciproc și dorința de a duce la bun sfârșit un proiect comun le pot stinge.

Dar aceasta este adevărata cale de ”a lucra împreună” cu independenții, nu sloganurile de tip ”adoptă un teatru independent” (da, chiar s-a propus și asta la audieri!), și cu siguranță nu aroganța privirii de sus, din fotoliul de director, către acești ”copii ai străzii” care sunt independenții în ochii unora.

Foto : Desen de Dan Perjovschi pentru volumul Fluturele gladiator. Teatru politic, queer și feminist pe scena românească de Cristina Modreanu, editura Curtea veche, 2016

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide