Călătorie în orb

I-am văzut fotografia în New York Times. Era legată la ochi și juca rolul spectatorului la una dintre repetițiile generale ale spectacolului ei, care urma să se joace la LaGuardia Performing Arts Center. ”The Blind Trip” , spectacolul ei, făcea parte dintr-o serie de producții incluse sub tema generală ”Which Direction Home?”/ Care e direcția spre acasă?*, iar felul în care Ana Mărgineanu (fiindcă despre ea este vorba aici) apărea în fotografie – ezitând, cu o eșarfă acoperindu-i ochii și capul ușor lăsat în jos – părea să spună ceva despre cât de greu e să găsești acest drum, dacă locul de unde ai plecat este România.

Regizoarea Ana Mărgineanu locuiește de mai bine de un an la New York, unde dramaturgul Saviana Stănescu și scenografa Oana Botez și-au consolidat deja statutul artistic prin premii și colaborări la producții importante. Regizoarea Alexandra Badea stă de când a terminat facultatea la Paris, la fel și actrița Mădălina Constantin, ambele fiind parte dintr-o companie independentă. Despre actrița Anamaria Marinca poți citi în ”The Guardian” sau în alte publicații importante, fiind prezentă în multe filme recente, dar și în teatru (recent, a vorbit în Scena.ro despre producția de la Young Vic în care a jucat), iar despre Ioana Păun, dramaturg, am aflat mai multe tot la New York, unde am asistat, grație Insitututului Cultural Român, la lectura unei piese scrise de ea în comun cu un autor german și unul spaniol. Amândouă locuiesc la Londra, unde se mai află de ani de zile și Mihai Arsene (de curând l-am văzut într-un excelent spectacol site-specific prezentat în Festivalul Internațional de la Brighton). David Kozma și Romulus Chiciuc, doi dintre actorii preferați ai lui Radu Afrim la Sf. Gheorghe, s-au stabilit tocmai în Finlanda, de unde au venit în 2009 la Green Hours cu un foarte special spectacol de  muzică și poezie contemporană produs de compania lor, European Theater Collective. Adrian Bratfanof , cunoscut din anii de glorie ai Teatrului ACT, își face cu succes meseria de manager cultural în Beijing, China. Mulți, foarte mulți alții – actori, regizori, dansatori, artiști vizuali, manageri – visează sau își fac planuri concrete să plece din țară. Și nu e vorba aici de aceia care pleacă oriunde văd cu ochii, dispuși să facă orice altă meserie ca să aibă în schimb o viață mai bună pentru ei și familiile lor (sunt destule și asemenea cazuri), ci numai despre aceia pasionați, care au plecat tocmai pentru a da o șansă reală talentului lor.

Ce-i face pe toți acești tineri să plece? De ce nu e loc pentru afirmarea lor într-o cultură atât de sărăcită în acești 20 de ani, o cultură trăind din amintiri, având ca lideri oameni al căror capital de imagine a fost construit în vremuri dubioase și, în unele cazuri (cu numai câteva excepții), nu a fost confirmat ulterior de calități reale, ci numai de aceeași capacitate de adaptare care i-a ajutat și înainte de 1989? Oare chiar nu e evident câtă nevoie avem de toți acești tineri creatori? Sau de aceia care, deși locuiesc încă în România, sunt mai cunoscuți și mai apreciați în afara granițelor ei și lucrează mai mult în alte țări decât ”acasă”? Ca Gianina Cărbunariu sau Peca Ștefan sau majoritatea dansatorilor români? Și cum se face că în lume se aude numai de ei, cei care au decis să refuze ”înrolarea” în sistem, construindu-și destinul personal și profesional în mod independent, cei care au folosit cu adevărat libertatea câștigată acum 20 de ani – libertatea de a alege, de a călători, de a crea? Ce se întâmplă oare cu majoritatea tinerilor creatori ”absorbiți” de sistem, dar deveniți niște executanți ai ideilor altora, niște cópii ale celor care i-au ”adoptat” în trena unei mode superficiale? De câte ori aud îndemnul ”să sprijinim tinerii”, ceva îmi sună dubios, fiindcă singurul fel de a-i sprijini este, de fapt, să le asiguri libertatea, altfel spus să te asiguri că au libertatea de a alege singuri cum va arăta viitorul lor. Vinovăția unei societăți stă mai ales în aceea că își constrânge în continuare noile generații, le modelează după tiparul strâmb forjat în anii socialismului ratat, care a îngropat conștiința civică sau i-a îngropat la propriu pe aceia care au refuzat să renunțe la conștiința lor.

(Intervenția unui tânăr absolvent al Școlii de artă, pe care o găsiți la rubrica Voice over, încearcă să dea câteva răspunsuri ”din interior” la întrebările de mai sus.)

***

După cum se știe, în vremurile tulburi care au urmat anului 1989, valuri întregi de tineri specialiști din toate domeniile au părăsit țara, fenomen care a diluat sistematic nucleul dur al competenței în toate domeniile, cu rezultate vizibile de la nivel guvernamental și până la vânzătorii de flori din colțul străzii. Dacă ultimii nu pot face cine știe ce rău general – în afară de faptul că te faci de râs cu buchetul pe care ți-l dau – ceilalți au contribuit la instalarea unui climat social apocaliptic, total lipsit de speranță, condiția principală pentru un nou val de plecări care se apropie acum. Abia ajunsă la o stare de echilibru precar, societatea românească va fi din nou marcată de aceste plecări în deceniul următor.

Mă feresc să folosesc cuvântul ”emigrant”, fiindcă în lumea de azi contează din ce în ce mai puțin unde anume ai domiciliul, cu condiția să nu te simți prea mult legat de el. Artiștii lumii de azi și-au făcut un stil de viață din a schimba orașele sau chiar țara. Prietenii oricum s-au mutat pe Facebook în multe cazuri, iar rețeaua poți să o iei cu tine oriunde te-ai duce. Nu spun că e un mod de viață ideal, nu aici e locul pentru dezbaterea unui asemenea subiect, dar nu pot să nu observ beneficiile ce decurg de aici pentru lumea artistică: fiecare loc nou e o nouă sursă de inspirație, o șansă de schimbare a perspectivei, un nou debut, dar și o nouă înțelegere a valorilor competiției. Dacă asta e partea bună a situației, partea foarte rea rămâne aceea că toată această creativitatea care se manifestă pe diferite meridiane se scade din ”depozitul” local, lăsându-l aproape secat. În deșertul creat, riscăm să-i credem geniali pe aceia care încă mai au ceva de spus, indiferent cum o fac.

Uneori, unii dintre acești tineri creatori încearcă să regăsească ”drumul spre casă”. Nu numai că nu sunt primiți cu brațele deschise, dar sunt priviți de sus, dacă nu chiar respinși de către ”localnici”. Asemeni prințului din ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, cei care se încăpățânează să se întoarcă riscă să se transforme într-o grămăjoară de cenușă, în indiferența generală. Oricum ar fi, în majoritatea cazurilor, drumul spre casă e un fel de căutare zadarnică și obositoare, o călătorie cu ochii legați, ca în spectacolul Anei Mărgineanu. Blind trip on the way home. Sau, pe românește, ”călătorie în orb”.

* Festivalul de spectacole inspirate din Odiseea lui Homer a fost produs de The Internationalists. Spectacolul semnat de Ana Mărgineanu a fost evenimentul de închidere al festivalului, programat pe 29 iulie la La Guardia Performing Arts Center

Scena.ro nr. 10/ august/septembrie/octombrie 2010