*”Cine sunt toți acești oameni?”, au întrebat cei patru tehnicieni francezi veniți împreună cu trupa ca să monteze decorurile pentru spectacolul din deschiderea FNT 2009. ”Sunt mașiniștii teatrului”, li s-a răspuns. „Sunt angajați pentru festival?”, a venit următoarea întrebare pe un ton și mai uimit.” Nu, sunt angajați permanent, primesc un salariu lunar, indiferent de câte producții proprii sau venite în turneu urcă pe scena pe care o deservesc”. Uimire totală!
*”Cât timp ne ia să pictăm toată sala în alb?” a fost întrebat responsabilul tehnic. Asistam la o întâlnire pregătitoare pentru instalarea unui noi producții pe scena HERE ARTS Center din New York. Era vorba despre o monodramă, iar echipa spectacolului era alcătuită din cinci tinere persoane, dintre care una singură plătită – asistentul de regie care se ocupa și de coordonarea producției spectacolului. Asta nu le împiedica să-și ia extrem de în serios treaba, de la costume și decoruri, verificări tehnice pentru lumini și sunet, până la pictat suprafețe și rearanjarea scaunelor. Erau fericite că pot face astfel practică în branșa unde vroiau să activeze ulterior. Să lucrezi cu un regizor important, într-un loc cunoscut din New York atârnă atât de greu în CV-ul unui tânăr profesionist, încât aceștia sunt gata să lucreze fără bani, lăsând micile sume destinate producției să meargă spre interpreți, regizor, scenograf și compozitor. Nici aceștia, desigur, nu se îmbogățesc deloc din banii ce le revin pentru creativitatea lor. De cele mai multe ori, trăiesc din cu totul altceva, păstrând arta ca pe un hobby, ceea nu înseamnă că nu se implică direct și personal în ceea ce fac. Un celebru regizor american obișnuiește să spună că în cafenelele din New York dacă vrei să chemi un chelner poți striga – Actors! Audition! – și se strânge imediat tot personalul lângă masa ta.
***
Ajung astfel și la subiectul acestui editorial, scris într-un moment în care în teatrul românesc începuseră deja zvonurile legate de reducerea salariilor în luna decembrie. Conform legii salarizării unice, o sumă de restricții aducătoare de scăderi salariale se vor aplica și lumii teatrului, care și așa se consideră nedrept de prost plătită. În lipsa unei legi speciale destinate instituțiilor de spectacol – lege a cărei aplicare a fost suspendată din cauza protestelor sindicatelor din branșă – salariații din teatre vor fi tratați ca orice alt tip de bugetar, iar asta stârnește din nou nemulțumiri.
E drept că reducerea sporurilor și obligația de a-ți lua zile de concediu nu sunt chiar cele mai simpatice cadouri de Crăciun care s-ar fi putut imagina. Și totuși, ceea ce cred că ar trebui să ne amintim în asemenea momente este șansa pe care încă o are România de a-și susține teatrele – nu puține – din bugetul de stat! Există voci, și trebuie să recunosc că m-am numărat și eu la un moment dat printre ele, care se ridică împotriva acestui sistem, cerând reformarea lui și trecerea la contracte determinate pentru toți angajații și la strângere de fonduri profesionistă pentru finanțarea instituțiilor de spectacol. Mea culpa! Văd acum lucrurile dintr-o perspectivă mai nuanțată. Într-o lume în criză, în care în Franța se discută despre renunțarea la sistemul intermitent, care permite artiștilor să trăiască din economii și în lunile în care nu au angajamente, într-o lume în care majoritatea artiștilor americani fac teatru din pasiune și numai marile instituții beneficiază nu de subvenții, ci de un sistem coerent de donații, afectat și el acum de criză, e poate firesc să se discute și la noi despre o schimbare. Iar schimbarea e necesară, e chiar vitală pentru a se restabili disciplina ce aproape a dispărut din viața teatrelor românești, pentru a se evalua sistematic performanțele managerilor din această zonă și pentru a se regla zeci de disfuncții producătoare de risipă și de rebuturi artistice previzibile.
Dar nu e mai puțin adevărat că prezervarea sistemului teatral finanțat de stat – cu îmbunătățirile și reformele de rigoare, absolut necesare – ar trebui să fie un obiectiv comun pentru lumea teatrală, iar revenirea la finanțarea, prin concurs, a proiectelor culturale, suspendată în 2009 din lipsă de bani, un motiv de presiune permanentă asupra Guvernului, prin ministerul Culturii care îl reprezintă. Banii pentru cultură nu sunt bani risipiți, ci bani investiți pe termen lung, asemeni depozitelor cu capital acumulat, care dau rezultate în timp, dar sigure. Chiar dacă sistemul se mai poticnește în situații limită, precum aceea în care ne aflăm la acest final de an, chiar dacă li se cere angajaților un sacrificiu chiar înainte de Sărbători, nu trebuie să uităm de adevăratul cadou de Crăciun: să poți trăi din arta ta!
Scena.ro nr. 6/ decembrie 2009-ianuarie 2010
Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.
Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide