Rubrica „Atitudini în teatrul românesc” curatoriată de regizoarea Leta Popescu publică scrisori ale practicienilor din teatrul românesc. Scrisorile merg din mână în mână, curatorul fiind doar un mediator. Rubrica promovează dialogul între artiști, iar atitudinile celor care răspund provocării reies printre rânduri. Astăzi publicăm schimbul de scrisori între actrița Mihaela Sîrbu și regizorul Vlad Massaci. În luna următoare, Vlad Massaci va provoca un alt practician să îi răspundă unei alte scrisori.
Dragă Vlad,
Obișnuim să ne batem, în glumă, pe cine l-a adus pe LaBute pe scenele din România. Adevărul e cam așa: te rugasem să mă ajuți să pregătesc un monolog din Brecht pentru o audiție la Maxim Gorki din Berlin. M-ai ascultat și apoi mi-ai spus că știi un monolog mai bun, din Bash. Eu ți-am spus că îl știu (mi-l trimisese un prieten din Duesseldorf) și că nu merge pentru audiție, dar că am de gînd să fac un spectacol. Tu ai răspuns că nu, tu o să-l faci! Atunci am zis, ce-ar fi să-l facem împreună? Tu să regizezi iar eu să joc și să produc. Și așa s-au născut, în parteneriat cu Teatrul Act, nu doar Bash (2003), într-un „triumvirat” cu scenograful Andu Dumitrescu, ci și The Shape of Things (2003) și The Mercy Seat (2008). Pentru compania mea, Teatrul Fără Frontiere, a fost o epocă prolifică (întreruptă apoi de criza financiar culturală din 2008 și de frustrarea de a mai aștepta schimbări în politicile culturale în domeniul teatrului independent). Cred că și pentru tine acea perioadă a reprezentat un vîrf. Îmi amintesc că proclamasem, prin reclama noastră la radio, un fel de manifest al teatrului: fără zbierăte și urlete, un teatru „mai adevărat”. Șocasem – mai degrabă plăcut – publicul și critica din România cu „nemișcarea” noastră din Bash. Eram 4 actori, pe 4 scaune, în 3 monoloage, acum un lucru atât de obișnuit, dar nemaiîntîlnit pînă atunci. De fapt cronicile au fost minunate, cu excepția celei care numea spectacolul nostru „teatru radiofonic” (persoană importantă, nu spui cine, dar nici nu-i mai port pică). Spectacolul s-a jucat cinci ani cu casa închisă, cu săli pline nu numai de spectatori dar și de colegi actori și studenți la actorie și regie. Cum te raportezi la asta acum? Te simți un pionier uitat al independentului? Vorbeam cu Leta și spunea că generația ei te știe ca pe „regizorul care lucrează la stat”. Nu e un lucru cunoscut printre ei că ai avut acestă perioadă de independent, de împărțit încasări și adus lucruri de acasă, așa cum se mai face încă și astăzi. E ciudat pentru tine că „nu știe lumea”?
Un alt aspect al dezvoltării mele pe care ți-l datorez, a fost faptul că ai adus, din Germania, un fenomen nou pe piața românescă: teatrul de improvizație. Am făcut parte din prima trupă de improvizație, pe care tu ai format-o în 2002-2003 și la rîndul meu am contribuit la răspîndirea acestui tip de teatru. Începuturile au fost foarte grele: lipsa spațiilor de joc, neîncrederea publicului față de autenticitatea procesului… Dar mai apoi a venit și succesul. Deși comunitatea teatrală nu a fost și nu este pe deplin convinsă de acest gen de teatru, improvizația a devenit un fenomen destul de amplu în România. La Târgu Mureș încă există, din 2009, „spectacolul” Campionatul de improvizație unde noi apărem, împreună, ca antrenori. Cum te face să te simți acest lucru, știind că tu ai fost, ca să zic așa, primul „infectat”?
Ne-am întîlnit în 2002, într-un moment în care tu veneai din Germania, unde fuseseși angajat ca regizor la un Teatru de Tineret din Leipzig iar eu veneam după cîteva proiecte în Germania și Elveția. Bine, ne știam din Liceul German și din Facultatea de limbi străine. Ai plecat din țară într-un moment bun pentru cariera ta de tînăr regizor: montai la Piatra Neamț, la Comedie, ba chiar și la Bulandra. La întoarcere am avut senzația că, și în cazul tău, și în al altora, directorilor de teatru le-a luat ceva până s-au trezit că ești din nou pe piață, că meriți să fii invitat să lucrezi. Te-ai simțit „abandonat” de sistemul de teatru de la noi? De ce nu am rămas noi doi în Germania, Vlad? Dar acum, te simți valorizat de sistemul românesc?
Acum cîțiva ani spectacolul tău Ținutul din miezul verii (2017) de la Teatrul Mic a fost un succes de public și de critică. Spectacolul tău a fost, însă, eludat cu succes de premiile UNITER care sînt – totuși – singurele premii în acest domeniu. De altfel și în alți ani, spectacolele tale au lipsit dintre cele premiate. Mă întreb dacă nu este cumva mai mult decît o întîmplare, dacă nu cumva spectacolele unei anumite categorii de regizori, care iubesc realismul psihologic, actorii și omenescul nu sunt deliberat ignorate de comisiile UNITER, sau dacă nu este tot dovada apartenenței noastre la o generație între generații, o „generație invizibilă”.
Cam atît pentru azi. Sper ca în aceste vremuri de pandemie să ne găsim timpul și cheful de a ne pune întrebări. Poate e o ocazie bună.
În așteptarea răspunsului tău te salut cu drag,
Mihaela
p.s. Îți mulțumesc și îți sunt recunoscătoare pentru tot ce-ai însemnat pentru viața mea profesională (și sper să ne reîntîlnim).
***
Dragă Papi,
Uite că scrisorile astea au ajuns și la generația noastră, pe care tu o numești „invizibilă”, din perspectiva premiilor Uniter. Întîi să-ți mulțumesc că mi-ai scris mie, deși mi-ai creat o mare problemă pentru că eu detest să dau interviuri, să scriu gînduri etc. de teamă că spun mereu aceleași lucruri.
În adolescență, am cochetat un pic cu gîndul de a fi actor dar mi s-a spus că n-am nici o șansă pentru că n-am dicție și vorbesc precipitat. Și acum îmi place să „joc” două-trei replici la repetiție, spre exasperarea amuzată a actorilor cu care lucrez. Nu știam prea sigur ce vreau să fac cu viață mea, dar știam sigur că vreau să fiu în artă, ca să am o anumită doză de libertate. De fapt, oricine își iubește meseria – oricare ar fi ea – este un om liber. Îmi doream, deci, să fiu liber (aveam 22 de ani la Revoluție, adică toate aceste gînduri mă vizitau în anii ’80). Eram și poet, scriam poezii și am și publicat în România literară, deci să fac filologie mi s-a părut a doua variantă posibilă. (Poezia m-a salvat de la o mare problemă în viață. O să ți-o povestesc, e foarte amuzantă. Eram în armată, iar securistul de acolo – contra-informații, chipurile- m-a chemat la el în birou propunîndu-mi să rămîn în armată, că sunt băiat bun. Și pentru „serviciul” ăsta, eu să îi mai relatez ce se mai vorbește etc. Eu i-am mulțumit politicos dar i-am spus că am alte planuri de viitor. „Ce planuri?”, „Vreau să mă fac poet.”, „Ieși afară!”. Și așa m-a scăpat poezia de o mare problemă de conștiință.)
În căutarea acelei libertăți de care ți-am spus am încercat multe lucruri, dar pînă la urmă am dat la regie de teatru și asta a fost cea mai bună hotărîre a vieții mele, aveam 25 de ani, și toată experiența adunată în fel-de-fel de întîmplări destul de comice dar și umilitoare uneori, a fost benefică pentru mine ca regizor.Toate aceste întîmplări au rostul de a te calibra, să știi adică unde stai tu în raport cu visele despre viitor și posibilitățile din prezent. Acest exercițiu de calibrare e recomandabil tot timpul, mai ales artiștilor. Am prins niște vremuri destul de bune, am lucrat încă din facultate în teatre, am greșit uneori, dar am fost tratat cu multă simpatie și înțelegere. A urmat experiența de regizor la Theater der jungen Welt, din Leipzig și, într-adevăr, eram un tînăr regizor promițător iar lipsa mea timp de un an m-a făcut o vreme invizibil, dar atunci s-a petrecut întîlnirea noastră și experiența mea în teatrul independent cu piesele lui Neil LaBute. Da, Bash-ul lui Neil LaBute nu ar fi fost niciodatā acceptat de un teatru de stat, așa cā producerea lui de către Teatrul (tău) Fără Frontiere și montarea la Teatrul Act, a fost o întîmplare mai mult decît fericitā. Forma lucrurilor, a doua piesă a lui LaBute montată de mine și produsă/jucată de tine tot la Teatrul Act, a avut darul de mă readuce în atenția directorilor de teatru, și de atunci am devenit „Massaci care lucrează la stat”. Ba chiar, după o premieră a Gianinei Cărbunariu, la berea de după, prin 2006-2007, cînd m-am oferit sā fac cinste colegilor mai tineri, o regizoare le-a zis în glumă: „Lăsați-l să plătească, că ăsta e din burghezia teatrală!” 🙂
Între timp am ajuns la vreo 70 de spectacole montate și însuși acest fapt mă face să mă simt valorizat. Asta, apropo de apartenența mea la categoria regizorilor iubitori de teatru psihologic și lucrul cu actorul, ignorată de juriile Uniter (dar să nu uităm că mai există și premiile pentru întreaga activitate, și atunci să vezi cum o să ne luăm revanșa!) :). Lumea în care ne mișcăm amîndoi azi e destul de diferită de cea în care ne-am cunoscut. Nu cred că s-a schimbat ceva la nivelul principiilor care ne orientează în teatru, dar s-a schimbat mult la nivelul formei. Spectacolul de teatru e ușor-ușor înlocuit cu show-ul de teatru. De fapt, aș zice, simplificînd, că teatrul brechtian pătrunde și pe meleagurile noastre. Totuși, mă întreb dacă școlile noastre sunt adaptate acestui trend, dacă studenții primesc acest tip de antrenament. Mai cred că aerul ăsta brechtian îl datorăm chiar mișcării independente, e un teatru foarte viu prin percutanța lui, iar școala de teatru ar trebui să țină pasul și nu știu dacă o face. Pe mine mă impresionează actorul german (că l-ai amintit) tocmai pentru că simți cît de bine și-a dezvoltat instrumentele, și nu văd asta și la actorii de aici.
Mă miră uneori că mai există încă punerea în formulă adversativă a teatrului social cu cel de artă. Un spectacol de teatru nu are valoare decît dacă vorbește despre o problemă socială, mai mult sau mai puțin reală? Teatrul de artă e prăfuit pentru că vorbește de pasiuni, dileme morale, sentimente? Cele două abordări ale realității, însă, pot co-există. Dar noi trăim în bule paralele. Și creatorii de teatru, și comentatorii de teatru.
Probabil că fiecare generație are rolul ei. Ce cred că a făcut generația noastră pentru teatrul de la noi este că a introdus în circuit textul contemporan, autorii contemporani. Îți mai amintești cum arătau repertoriile pînă pe la începutul anilor 2000?
Despre criticā, numai de bine! Despre jurii, numai de bine! Încerc să mă țin cît mai departe de lucrurile astea. Dar noi știm cu toții care ne sunt modelele (mă refer la regizori) și cînd vezi cā nu apare niciunul dintre ei la nominalizāri, atunci știi că un juriu dorește să facă un „statement”. Am preluat acest cuvînt chiar de la o doamnă dintr-un juriu. Există însă momente de grație în creația unui artist, momente de vîrf, iar el are nevoie de validarea criticilor. Pentru că criticul validează artistul, nu invers. Criticul trebuie să constate: acest artist a atins un vîrf în creația lui. Dacă el nu sesizează asta, e destabilizator, demoralizator. Dacă se ignorā valoarea evidentă a unor spectacole în numele unui „statement” iluzoriu atunci „statementul” e nociv, iar juriile riscă să devină irelevante. După mine, un singur „statment” e util și valoros: promovarea valorii. Există un bun-simț general care ne face pe majoritatea să detectăm unde se găsește ea.
În final, vreau să-ți mărturisesc un paradox: stau uneori în culise și mă uit printr-o crăpătură din decor la actori, apoi mă uit mai departe, la public, și mă lovește așa, un fel de neîncredere. Ce dracu’ e asta, mă pomenesc întrebindu-mă. Unii se prefac (ia acest verb în multitudinea lui de sensuri) că trăiesc viețile unor personaje, iar alții că îi cred. Și numim asta “adevăr”! Deci, de ce să ne facem atîta sînge rāu?
Hai, izolare plină de învățăminte, și îți mulțumesc pentru post-scriptum-ul tău, care abia el mă valorizează și mă validează.
Vlad Massaci
***
Schimbul de scrisori a început în luna septembrie 2019 și însumează gândurile a 11 practicieni:
Scrisoare Leta Popescu către Andrei Măjeri – Răspunsul lui Andrei Măjeri (septembrie 2019)
Scrisoare Andrei Măjeri către Alexandru Ion – Răspunsul lui Alexandru Ion (octombrie 2019)
Scrisoare Alexandru Ion către Liviu Romanescu – Răspunsul lui Liviu Romanescu (noiembrie 2019)
Scrisoare Liviu Romanescu către Radu Apostol – Răspunsul lui Radu Apostol (decembrie 2019)
Scrisoare Radu Apostol către Theodor Cristian Popescu – Răspunsul lui Th.C.Popescu (ianuarie 2020)
Scrisoare Theodor Cristian Popescu către Mihaela Sîrbu – Răspunsul Mihaelei Sîrbu (martie 2020)
Scrisoare Mihaela Sîrbu către Vlad Massaci – Răspunsul lui Vlad Massaci (aprilie 2020)
Scrisoare Vlad Massaci către Iuliana Vîlsan – Răspunsul Iulianei Vîlsan (mai 2020)
Scrisoare Iuliana Vîlsan către Iris Spiridon – Răspunul lui Iris Spiridon (iunie 2020)
Scrisoare Iris Spiridon către Sorin Leoveanu – Răspunul lui Sorin Leoveanu (iulie 2020)
***
Anul 2 al schimbului de scrisori:
Schimb scrisori Leta Popescu – Ionuț Caras (septembrie 2020)
Schimb scrisori Ionuț Caras – Irina Wintze (octombrie 2020)
Schimb scrisori Irina Wintze – Adriana Moca (noiembrie 2020)
Schimb scrisori Adriana Moca – Marius Manole (decembrie 2020)
Schimb scrisori Marius Manole – Ramona Dumitrean (ianuarie 2021)
Schimb scrisori Ramona Dumitrean – Ada Lupu Hausvater (martie 2021)
***
Anul 3 al schimbului de scrisori:
Schimb scrisori Adina Lazăr – Alexandra Felseghi (septembrie 2021)
Schimb Scrisori Alexandra Felseghi – Csaba Székely (octombrie 2021)
Schimb scrisori Csaba Székely – Andi Gherghe (februarie 2022)
Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.
Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide