Atitudini în teatrul românesc. Sorin Leoveanu: „Trebuie să știi de ce te urci pe scenă.” (scrisori)

Vara vrajbei noastre
iulie 15, 2020

Rubrica „Atitudini în teatrul românesc” curatoriată de Leta Popescu publică scrisori ale practicienilor din teatrul românesc. Scrisorile merg din mână în mână, curatorul fiind doar mediator. Rubrica promovează dialogul între artiști, iar atitudinile celor care răspund provocării reies printre rânduri. Astăzi publicăm schimbul de scrisori între regizoarea Iris Spiridon și actorul Sorin Leoveanu. În luna următoare, Sorin Leoveanu va provoca un alt practician să îi răspundă unei alte scrisori. 

Dragă Sorin,

Cred că acum vreo 20 de ani, Sorin Leoveanu mi s-a părut cel mai mișto nume din lume. Ca și când erai un fel de rock star. Tu nu semănai și nu semeni cu nimeni, nu veneai pe urmele nimănui. Sorin mi se părea un nume foarte tânăr, nou pentru un actor, iar Leoveanu venea în completare ca o distincție. Și din cauza Hamlet-ului asociam și cu ceva punk. Cred că am văzut spectacolul de cel puțin zece ori și revăzându-l acum, îmi dau seama cât era de modern și de vizionar. Nici Vlad Mugur nu semăna cu nimeni și era atunci mai tânăr și mai original decât mulți regizori de acum. Te enervează că (încă) ne gândim la Hamlet (Teatrul Național Cluj, 2001) când spunem Sorin Leoveanu? Țin minte că citisem un interviu de-ale lui Vlad Mugur în care spunea că pe Sorin Leoveanu nu el l-a făcut actor, ci mama lui Sorin. Ce crezi, îi dai dreptate lui Vlad Mugur ? 

Am trecut de mult de 27 de ani, vârstă la care l-ai făcut tu pe Hamlet, și tot am senzația că sunt mai mică decât erai tu atunci. Nici un cuvânt nu suna la fel și pe sub fiecare cuvânt era un alt cuvânt. M-a fascinat definitiv felul în care omorai poezia, lăsând-o vie pe dinăuntru, ironia care făcea suferința să pară mai puternică, vibrația vocii și energia ambivalentă din privirea ta. Știi care e cel mai bun monolog „a fi sau a nu fi” pe care l-am văzut eu ? Ăla pe care nu l-ai spus tu. E singurul pe care mi-l amintesc.

M-am gândit la tine și la Hamlet de multe ori, când l-am văzut pe Brian Molko în concert cu Placebo. Și el avea acest stil (un pic nervos, un pic nebun) de a accentua poezia prin eliminare, de a nu pronunța niciodată un cuvânt doar în sensul concret, de a nu trece niciodată pe lângă un cuvânt fără să fie intim și adevărat. Like he means it. Ți-ar fi plăcut oare să fii un rock star ? Așa, dacă te-ai fi născut într-o altă lume? Crezi că energia de pe scenă are legătură cu energia din concerte ?

Aș vrea să știu ce și cum ai reușit să păstrezi în tine de la un regizor ca Vlad Mugur, și cum s-au transformat în timp lucrurile astea lucrând cu alți regizori. Sunt curioasă mai ales că și pe mine ca regizoare mă preocupă cuvintele și felul în care ajung ele să fie exprimate în cât mai multe feluri. Mă întrebam atunci dacă erai conștient de ce făceai, sau erai genial fără să-ți dai seama. Datorită vouă l-am iubit mereu și pe Pirandello, pentru că am avut șansa să-l văd cum trebuie de la început. Și acum mi se pare un autor modern și misterios, pentru că te-am văzut pe tine cum intrai pe scenă în Așa este dacă vi se pare al lui Vlad Mugur (Teatrul Național Craiova, 2001), și credeam imediat că totul e exact așa cum zici tu. Și îmi amintesc și despre spectacole mai puțin reușite regizoral, dar în urmă cărora eu nu-mi închipui că Petruchio sau Revizorul ar putea fi altcineva în afară de tine. 

Separat de rolurile pe care le-ai făcut, eu mi te imaginez în două tipuri de personaj.

Unul ar fi extrem de bun la suflet, inocent, fragil, plin de iubire necondiționată ; un fel de Omul din lună al lui Jim Carrey. Crezi că ai scos vreodată la suprafață, în vreun spectacol, partea asta a ta? Iar al doilea ar conține nebunia din tine, care e atât de greu de întâlnit și care te face să fii adevărat. Ar putea fi un rol în care iubirea derapează ușor, un personaj care are o psihoză sau o obsesie care îl tulbură, un bărbat care e un pic distrus pe dinăuntru, un pic căzut, un pic bântuit. Nu tipul erou, ci mai degrabă cel care este ajuns din urmă exact de ceea ce voia să lase îngropat adânc. Poate tipul Jack Torrance din The Shining. Pe tine te interesează să vorbești și despre ceea ce este mai întunecat în oameni, ai fi dispus să scoți și lucrurile astea afară și să le exprimi așa cum sunt, nu așa cum vrea lumea să creadă că sunt ? Ce ți se pare ție mai interesant, fragilitatea unui personaj, sau perversitatea lui?

Știu că tu citești, iar mie îmi place mai mult literatura decât dramaturgia, așa că sunt curioasă ce personaj dintr-o carte te-a atras în vreun fel. Să-l joci sau chiar să-l întâlnești. Este lectura un punct de inspirație sau care e energia principală sau fantezia creatoare care te face să continui să te exprimi? Mai ai în tine neliniștea aia, sau acel lucru care te bântuie și nu te lasă să stai foarte mult fără să-l scoți la suprafață? Atunci când faci un rol mergi până la capăt. Te-ai pierdut vreodată în piesă, vorba lui Tennessee Williams? În sensul de a uita pentru câteva clipe unde ești? E rar, e adevărat, dar e unul dintre motivele pentru care eu continui să fac ceea ce fac. Îmi place să mă pierd în piesă, ca în pădure, printre lupi. Sunt curioasă dacă se întâmplă asta și de partea cealaltă. 

Eu am căutat mereu în actori, ceva ce am văzut la tine, ceva despre care nu se vorbește dar este prezent acolo, ca un mister, ceva care ne amețește, care ne duce un pic către dincolo. Ce ai vrea să primești de la un regizor și n-ai primit încă? A descoperit cineva în tine lucruri pe care nu știai că le ai? Ce te supără cel mai tare și te face să renunți?

Pentru că pare că ești mereu un pic prea departe, îți mai spun că ești așteptat în București și că dacă o să vii, eu și Bughi o să ne închiriem amândoi smochinguri și o să te întâmpinăm cu buchete de gura-leului în față la Apollo111, la teatru sau la bar.

Punk’s Not Dead!

See you at the bitter end,

Iris.

Sorin Leoveanu Foto Marius Olteanu

Scumpă Iris,

Dintre multele posibile feluri de  început ale unei scrisori, îl aleg pe acesta: mulțumesc că mi-ai scris! Mulțumesc pentru scrisoarea ta „caldă”, poate prea „caldă” pentru mine. Am și uitat cum e. Sincer fiind, m-am dezvăţat. Poate singurătatea, poate nevoia firească de singurătate, dracu` știe… În fine, ce e cu adevărat important – cred – e că această căldură este, în fapt, umană! Dar știi cum e: lucrând, trăind, trăindu-le, lucrându-le atâta timp, toate care țin de tine, de noi, de „eu”, de acel interior real al tău, al nostru, ca adevărate ființe (cum ne place să ne autointitulăm) te îndepărtează de realitate, chiar de oameni. De multe ori nici nu este chiar atât de grav. Cine consideră ce, ce decide cine? Sunt bine, Iris. Mergând mai departe pe calea aceasta minunată și greoaie  a adevărului și sincerității asumate, recunosc  că încă nu reușesc să mă lepăd de începutul scrisorii.

Mă întrebi dacă asocierea cu Hamlet din  2001 mă enervează. Cum și în ce fel ar putea?! Nu! Nici măcar amintirea sau viitorul rolurilor ratate, prost făcute, nu mă deranjează în vreun fel; asta pentru că știu bine de ce le-am ratat, iar asta se întoarce dacă vrei, precum lecția sărită din învățare, la un moment dat. Deci cum să mă deranjeze discuția despre Hamlet? Dimpotrivă! E o bucurie! Am muncit acolo alături de toți ceilalți colegi și împreună cu ei. Nimeni nu a făcut-o oricum, precum la avizierul teatrului… Acolo, atunci a fost Întalnire!

Îmi destăinui multe senzații din „amintirile” tale din Hamlet-ul nostru (Danke), înmulțește asta cu 10 sau chiar cu 11, și vei avea ideea per ansamblu asupra unei zile de repetiție sau o zi din viață tuturor alături de Domnul Mugur. Mi-e greu (sunt recunoscător întâmplării că mi-e greu; mă ajută/obligă  să rămân viu! de parcă sângele mi-ar da voie să fiu altfel…) să vorbesc despre dumnealui și sincer nici nu vreau. Sunt multe, mari de spus, iar eu azi, duminică, mă simt micuț. Doar asta-ți zic: ne spunea nouă, tuturor, că teatrul fără iubire necondiționată între cei care-l fac, între cei care respiră prin instituție, nu se poate face. Era utopic? Pe atunci, nu! Știi că dincolo de sentiment și muncă, iubirea presupune multe. Și da, nici nu-mi permit și n-am nici pe departe substanță să-l contrazic pe Domnul Mugur, așa că da, Mama m-a lansat!

Star rock? Ferească… Mi-aș fi dorit în schimb, mi-ar fi plăcut  să  fi „știut să fac muzică”, poate d’asta nu trece ziua fără un album nou sau vechi, fără o boxă pornită înainte de trezirea copiilor noștri și stinsă înainte de culcare. Iar dacă tot mi-ai zis de Placebo, dacă eram în anturajul (real) al celor de la Sex Pistols, puteam să și mor. Împăcat. Energia de pe scenă și cea din concerte dacă are legătură? Înclin să sper că e una și aceeași, undeva acolo, la începuturile ei. Ambele au pornit din om; și atunci ca și acum, la fel de reale și vii în același timp, individual-subiective și în echipă. Brian M intră în studio pentru un album nou, eu încep lecturile și munca la un alt rol, el termină albumul, noi dăm premiera, el urcă pe scenă cu chitara – instrumentul principal – eu singur, el prezintă/repetă ce a lucrat, eu la fel, și tehnic și matematic, el câștigă! Cu sau fără repetiții în partitură, Brian se poate juca cu chitara, eu nu, fiind propriul meu instrument, și nici nu vreau să mă repet, doar să modific, păstrând partitura, el dacă lenevește o idee, îl trezește publicul, pe mine…hahaha. Nici gând de comparații, Iris.

Ziceam și eu așa, mă pierdui prin gânduri.

Oricum ar fi, cred că trebuie să știi de ce te urci pe scenă.

Oricum ar fi, nimic mai frumos mai puternic, mai al sufletului, ca muzica!

Ce a rezistat în timp și a aparținut de fiecare dată altui timp care urma? Muzica.

Legat de lecturi, ca pe fiecare, multe mă atrag. Pe undeva, e și nevoia de veșnică autoanaliză, nu? Citind ceva cu care rezonezi sau care te poartă dincolo de limitele proprii, îți place să te vezi acolo, chiar dezarmat fiind. Și asta e minunat. Dacă chiar vrei să afli la ce visez eu cu adevărat să lucrez din literatură, este Laur al lui Evgheni Vodolazkin. Și da, mi se întâmplă și mie să mă pierd în piese. Depinde „în ce” te pierzi… și bineînțeles de ce o faci. Fragilitatea sau perversitatea unui personaj? Ambele!

Am avut norocul să lucrez cu regizori mari și cu regizori foarte buni sau buni și atât. Iar ei știu ce și cum  să ceară! Cei cărora „le place” teatrul și atât, ce să ceară…? E atât de important în viața asta scurtă să știi să-ți alegi meseria, sau măcar să fii cinstit cu tine, cu ce faci, dar nici la asta nu excelăm ca popor. Regizorii da, au descoperit în mine lucruri pe care nu știam că le am. Cum altfel?

Îmi lasă un gust amar cel fără chemare, cel care nu-și cunoaște locul adevărat și mai e și fudul. Cât despre renunțare, eu nu renunț. Prefer să nu lucrez atunci când nu găsesc motivația de a mă urca pe scenă.

Închiriați smokingurile și eu aduc 3 sticle de Jack!
Punk’s Not Dead
I’ll see you on the dark side of the moon
Sorin

***

Schimbul de scrisori a început în luna septembrie 2019 și continuă până astăzi, astfel: 

Scrisoare Leta Popescu către Andrei Măjeri – Răspunsul lui Andrei Măjeri (septembrie 2019)

Scrisoare Andrei Măjeri către Alexandru Ion – Răspunsul lui Alexandru Ion (octombrie 2019)

Scrisoare Alexandru Ion către Liviu Romanescu – Răspunsul lui Liviu Romanescu (noiembrie 2019)

Scrisoare Liviu Romanescu către Radu Apostol – Răspunsul lui Radu Apostol (decembrie 2019)

Scrisoare Radu Apostol către Theodor Cristian Popescu – Răspunsul lui Th.C.Popescu   (ianuarie 2020)

Scrisoare Theodor Cristian Popescu către Mihaela Sîrbu – Răspunsul Mihaelei Sîrbu (martie 2020)

Scrisoare Mihaela Sîrbu către Vlad Massaci – Răspunsul lui Vlad Massaci (aprilie 2020)

Scrisoare  Vlad Massaci către Iuliana Vîlsan – Răspunsul Iulianei Vîlsan (mai 2020)

Scrisoare Iuliana Vîlsan către Iris Spiridon – Răspunul lui Iris Spiridon (iunie 2020)

Scrisoare Iris Spiridon către Sorin Leoveanu – Răspunul lui Sorin Leoveanu (iulie 2020)

Scrisoare Sorin Leoveanu către… (va urma)

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide