Atitudini în teatrul românesc. Scrisoarea către manageri care nu renunță (Doru Taloș)

Rubrica de atitudini în teatrul românesc lansează un al doilea segment de scrisori care vine în completarea celor cu care v-am obișnuit deja aici. Invităm practicieni din domeniul teatrului să ia atitudine în articole publicate, din dorința ca dezbaterile lansate în ultima vreme să nu rămână doar comentarii pe platformele de socializare. Credem că este necesar să ne asumăm părerile într-o revistă de specialitate pentru o mai ușoră lectură și pentru o viitoare arhivă a timpului nostru. 

Astăzi a răspuns invitației noastre Doru Taloș, actor, lucrător cultural și co-manager la Reactor de creație și experiment din Cluj.

Doru Taloș Foto: Bogdan Botaș

Dragi colegi,

Mă întreb tot mai des care e viitorul nostru, ce modele avem și ce modele trebuie să construim pentru a rămâne relevanți și prezenți în viața comunităților din care facem parte; această scrisoare caută să fie o invitație și îmi doresc să fie una incluzivă.

Cred că teatrul românesc trece în acest moment printr-un schimb de paradigmă și un schimb de generații. E important să fim conștienți de misiunea noastră și de impactul pe care îl putem avea în astfel de momente, nimic nu poate fi întâmplător, trebuie să ne ferim cât mai mult de „lasă că merge și așa” sau de „putem face orice”, orice nu se face, totul contează!

Dispariția lui Ion Caramitru închide un cerc, încheie un ciclu. Senzația mea e că sunt tot mai puțini oameni de cultură cu o forță atât de mare în a convinge sau combate autoritățile, sponsorii, partenerii și alți actanți ai lumii culturale, deci e nevoie de un nou model. Ce punem în loc e doar responsabilitatea noastră. Reacțiile vehemente din jurul deciziilor luate în ultima vreme la TNB sunt justificate. Misiunea, obiectivele teatrului, alegerile în privința spectacolelor programate, poziționarea în momente critice, trebuie să fie lucruri importante dacă suntem parte dintr-o comunitate. Golul lăsat de Ion Caramitru nu e ușor de umplut. Cum facem această tranziție, care e viitorul? Sunt întrebări grele și răspunsurile pot fi multiple. Într-un context mai larg, ce mă îngrijorează totuși e că în schimbul ăsta de generații, s-ar putea să ne dăm seama abia după ce se întâmplă că pentru cei ce ajung acum în funcții de conducere, vechiul model e unul falimentar, și nu dintr-o perspectivă financiară, ci din una comunitară, din perspectiva publicului și a relevanței pe care reușim să o avem.

Ăsta e momentul în care trebuie să găsim puncte de sprijin, interese comune și validare în ambele direcții, să nu ne mai punem în opoziție. Eu validez demersul Teatrului Național Cluj de exemplu, oare Teatrul Național Cluj validează demersul meu? Dacă o face putem intra într-un dialog real pentru consolidarea sistemului? Dacă nu validează ce fac eu, putem face ceva să existe totuși un dialog?  Eu mă tot gândesc la treaba asta.

Dragi colegi, trebuie să ne facem curaj să deschidem o discuție serioasă despre reformă, despre legea managementului instituțiilor de cultură, despre finanțarea instituțiilor publice și private, despre depolitizarea concursurilor pe funcții de conducere sau pe finanțări, despre cadre de coproducție, cofinanțare și rețele de distribuție. Lucrurile astea sunt importante pentru viitorul nostru. Și cred că trebuie să facem asta împreună, e nevoie de reprezentanți ai ambelor sectoare culturale. Să profităm de toate perspectivele, să ducem lucrurile într-o direcție satisfăcătoare pentru toți operatorii culturali. Putem să ne gândim la ce se întâmplă în Oradea, unde Consiliul Județean își dorește comasarea unor instituții de spectacol,  la discuțiile din ultima vreme lansate cu ocazia evaluării managerilor din București, discuții despre utilitatea și claritatea misiunii unor spații sau teatre.  Ar trebui să ne dăm seama că fără o coagulare și o poziționare corectă în relația cu autoritatea și fără  reglementarea justă a sectoarelor noastre o să avem o problemă mare.

Pe urmă în schimbul ăsta de paradigmă trebuie să vorbim mai mult despre misiunea și obiectivele unui teatru. Ne scuzăm prea des cu „noi trebuie să producem spectacole”. Refrenul ăsta s-ar putea să fie unul tot mai toxic în viitor, nu trebuie să rămânem blocați, nu trebuie să renunțăm la a ne mai lua provocări. Trebuie să ne dăm mereu de gândit.  Cred că orice teatru ar trebui să revină mereu la obiectivele asumate prin statut sau prin proiectul de management.

De exemplu, multe teatre (de stat sau cu alte forme de finanțare) au următorul obiectiv (de la TNB, kilometrul zero, la un teatru aflat la 500 de km distanță): „promovarea tinerilor creatori” – dacă avem acest obiectiv, ce ne împinge să ne limităm doar la producție?  Dacă  răspunsul e lipsa resurselor umane sau financiare pentru dezvoltarea unor noi direcții, ce ne împiedică să avem parteneriate sau să intrăm în dialog? Cred că dacă avem o miză comună reală în acest obiectiv și ne luăm 20 de minute într-un birou să vorbim pe tema asta,  putem descoperi tot felul de alte lucruri conexe care vin în sprijinul îndeplinirii acestui obiectiv. De exemplu, poate oferim cadre de rezidență premergătoare producției, poate producția are o serie de vizionări în dialog cu publicul, sesiuni de feedback și mediere culturală încă din timpul procesului de creație, poate asigurăm o minimă vizibilitate producției prin realizarea unui turneu în 4-5 orașe, astfel încât tinerii vizați de obiectivul nostru chiar să simtă că sunt promovați, chiar să își înmulțească șansele de integrare pe piața muncii. Poate suntem atenți și oferim un buget de producție decent tinerilor. Dacă noi chiar avem un obiectiv și ne ținem de el, acest exercițiu nu ar trebui să fie unul greu. Și putem face asta împreună, în parteneriate, în coproducție, în dialog, operatori cu preocupări diferite, nu e într-o singură parte toată responsabilitatea, putem să ne completăm reciproc.

Dacă avem ca obiectiv „formarea și diversificarea publicului”, putem să ne asumăm împreună că facem ceva în sensul ăsta. Cine și cum reprezintă de exemplu în România segmentul de vârstă 10-15 ani? Ăsta e publicul nostru de mâine, ce ne împiedică ca pe lângă producția unui spectacol să avem programe de mediere culturală și dialog cu segmentul ăsta? Lecturi, dramatizări, ateliere de scriere, teatru forum etc. Ce ne împiedică să mergem în școli? În vest sunt companii care produc spectacole de 50 de minute pentru săli de clasă, nici nu trebuie să trecem granița, Váróterem Projekt la Cluj a făcut astfel de spectacole urmate de un dialog cu publicul, exercițiu pentru atingerea unui obiectiv. Nu e nevoie de mari revoluții, e nevoie doar de o mai bună asumare și un pic de curaj pentru a ieși din zona de confort, acolo cred că e viitorul nostru, pentru „aici” (adică în zona de confort) s-ar putea să fie curând prea târziu.

Nu putem să ne raportăm activitatea doar la număr de producții, bilete vândute sau săli închiriate. Noi putem schimba modelul ăsta, tot agățându-ne de misiune și obiective, dacă ele sunt cu adevărat asumate de echipa de management, tot ce se întâmplă în clădirea teatrului trebuie să fie relevant pentru ce ne-am propus. Putem defini în proiectul de management sau prin lege această idee: veniturile proprii pot fi generate prin vânzări de bilete, acțiuni conexe, închirieri de spații și aparatură doar dacă evenimentul sprijinit/găzduit susține îndeplinirea misiunii și obiectivelor asumate în cadrul proiectului de management. Nu poți să promovezi diversitatea și toleranța de exemplu, dar să și găzduiești absolut aleatoriu evenimente care critică asta, că tu „doar ai subînchiriat un spațiu”. Nu se poate. Trebuie să luptăm pentru coerență.

Și dragi colegi, ce e cel mai trist în schimbul de generații pe care îl traversăm este senzația că nici unul dintre managerii importanți sau cu vocație ai acestei țări nu a fost sau nu este preocupat de un schimb de ștafetă, toți vor să ia cu ei o lume, și asta într-un fel e aproape cinic.  Aș vreau să văd managerul care renunță la funcție cât încă e lucid și rămâne aproape de teatru în formarea unei noi echipe până își pierde luciditatea, asta ar fi chiar romantic pentru mine. Cum aș vrea să văd omul care își recunoaște momentul în care și-a epuizat mizele sau energia și lasă locul plecând cu fruntea sus că a făcut tot ce putea el să facă. Și ăsta e un exercițiu de maximă sinceritate. Nu trebuie să ne ferim de asta. Nu trebuie să ne ferim de nimic. Comunitatea din care facem parte ar trebui să fie mult mai importantă de cât suntem noi.

Eu sunt Doru Taloș, parte din echipa Reactor, un spațiu care există de 8 ani în Cluj Napoca, timp în care am căutat mereu parteneriate, dialog și sprijin din partea altor operatori, dar acum simt că trebuie să insistăm, să facem mai multe lucruri împreună.  Poate fi un moment bun.

Doru Taloș (n.1988) a absolvit Facultatea de Teatru si Film, sectia Arta Actorului, Cluj Napoca, în 2009. Între 2010 și 2012, a urmat cursurile Școlii Internaționale de Teatru Estudis Berty Tovias Barcelona, școală bazată pe metoda pedagogică a lui Jacques Lecoq. Din decembrie 2013, alături de actrița Oana Mardare, revine în Cluj cu dorința de a deschide un studio de teatru. Alături de o echipă formată din mai mulți artiști și artiste, pune bazele spațiului cultural alternativ Reactor de creație și experiment, un spațiu care de 8 ani susține și contribuie la definirea mișcării artistice independente din România. 

Citește și:

Scrisoarea către atotputernici de la generația dezamăgită  (Luiza Mihăilescu)