Atitudini în teatrul românesc. Scrisoare către Leta Popescu

Andrei Măjeri îi răspunde regizoarei Letei Popescu la scrisoare în cadrul rubricii “Atitudini în teatrul românesc”. Scrisoarea Letei poate fi citită aici – Scrisoare către Andrei Măjeri

***

Dragă Leta,

Merci din suflet pentru a ta scrisoare. Mă onorează și mă bucură. Dialogul între tinerii artiști e atât de rar și nu înțeleg de ce. Altfel, cum să înțelegem mai bine lumea în care trăim?

Voi începe prin a vorbi despre workshop-ul de la Tg. Mureș și mai precis despre fascinație. Din prima clipă m-au atras modestia celor doi, charisma necontrafăcută a unor artiști împliniți și lejeritatea lor. Fascinația s-a sedimentat prin contactul cu opera lor, calitatea și racordarea la contemporaneitate fiind extrem de prezente în ea. Trecând la regrete, îmi pare rău că nu i-am abordat în clipele de după vizionări și etape ale workshop-ului. Nu știu de ce, dar am simțit că-i cunosc prin prisma atelierelor și a spectacolelor. Am vrut să tac, eu fiind excesiv de vorbăreț de regulă. Dar deja mi-am propus să merg în Polonia să le văd câteva spectacole live, să experimentez teatrul lui Grzegorz Jarzyna pe viu. Am fost doar un voyeur la acest prim contact (major) cu teatrul polonez. Melancolia este ceva ce revine adesea în viața mea, combinată cu tristețea, mai ales după premierele unor producții la care am lucrat. Uneori, își face loc și în spectacolele mele.

Având prilejul de a fi prezent la acest eveniment la Târgu Mureș, m-am întrebat constant (și cred că majoritatea am făcut-o): cum este să faci parte dintr-o cultură care-și prețuiește artiștii așa, care îi subvenționează și le creează medii propice unei dezvoltări sănătoase? Demnitatea despre care vorbeai și tu este ceva tot mai greu de găsit într-o cultură a compromisului, a lipsei de logică repertorială, a trupelor permanente ticsite cu incompetenți și a ușilor din dos deschise cu nonșalanță celor mai puțin talentați. Am simțit în plex că Jarzyna și teatrul său au o misiune clară, e timpul să ni le găsim și noi pe ale noastre, să provocăm, să naștem idei, să dăm mai departe, pentru că, în fond, despre asta e vorba, despre a clădi împreună o cultură puternică, valoroasă, cu valențe internaționale. Dar viitorul teatrului românesc, din nefericire, nici n-a prea început să fie construit, pentru că el presupune o ruptură radicală de un trecut pe care îl cunoaștem deja prea bine. Curajul unor debutanți e, de cele mai multe ori, zdrobit de sistem. Fie este un curaj ratat aprioric, pentru că au fost conduși ca studenți în zone fără vreo miză reală.

Trec abrupt la Gala Hop. Debusolarea pe care am simțit-o amândoi ar fi putut fi un mediu propice pentru creație, teren fertil pentru inventivitate. La Gala Hop, cunoșteam în sală câțiva elevi din trupe de liceu semnificativ mai pregătiți decât unii dintre absolvenții de pe scenă. Și mă întrebam cine e de vină? Vina aici e clar împărțită (multiplicată aș zice, ca să nu-i lezăm ponderea): în primul rând, e vina sistemului educațional care permite nașterea unor facultăți-fantomă cu profesori nulități și care admit studenți doar ca să-și ocupe locurile; în al doilea rând, este a unui sistem teatral care nu-i cucerește și nu-i provoacă prin calitatea generală de care ar trebui să dea dovadă și în al treilea rând, a lipsei lor de interes spre a deveni ARTIȘTI, nu doar „prestatori servicii artistice”. Orice temă ar fi putut fi o provocare. Am auzit în pauze multe comentarii despre cum proaspăt absolvenții nu se află în confort. Dar despre confort trebuie să vorbim noi la teatru? Ar fi trebuit să iasă din facultate capabili să abordeze multiple limbaje teatrale, apelarea la resurselor propriului corp fiind ceva relativ ușor, în fond el fiind instrumentul de bază al actorului. Nu le-a fost clar cum să rămână în sfera artei actorului. Mulți au făcut pantomimă, ne-au arătat mișcări de dans dintre cele mai diverse, „n” variațiuni pe mers de bețivi la proba impusă (cum altfel să motivezi intrarea în linie curbă?) sau au ironizat cu resurse imaginative minore temele acestei ediții a galei. Curajul lipsea, curajul de a fi vulnerabil dar precis, de a te mișca fiind și de a fi mișcându-te! Din punctul meu de vedere, a fost o singură persoană care a izbutit, Roxana Fânață, care a și luat, din fericire Marele Premiu. Semn că nu suntem orbi. Deși ne aruncăm mult praf în ochi unii altora. Și ajungem să nu mai avem încredere sau să strigăm în gura mare atunci când împăratul e gol.

Mi-ar fi plăcut să fi făcut toți înainte workshop-ul cu Jarzyna de la Tîrgu Mureș, să fi înțeles că nu trebuie să subjugăm corpul cu excesul de auto-analiză, și că trucurile/ manierismele actoricești (copiate de regulă de la meșteri arhi-cunoscuți) ne blochează în resurse revolute. Cred cu tărie că niciodată nu e prea târziu să ne surprindem pe noi înșine. În cadrul doctoratului pe care îl fac în prezent a trebuit să predau trei semestre. Șocul cel mai mare l-am avut când am descoperit că într-un domeniu vocațional a trebuit să trag de oameni, de persoane care se presupune că fac ce și-au dorit dintotdeauna. Așa că strig: Admiteri mai dure, mai puțini studenți, cursuri de teatru contemporan (și prin contemporan nu mă refer la Tinerii Furioși din anii 50 ai secolului trecut), cursuri de casting, întâlnirea cu artiști internaționali și bunul simț de a merge frecvent la teatru, unde se poate discerne grâul de neghină.

Momentan mă aflu la Salonic, în Grecia, la Cea de-a treia întâlnire a artiștilor tineri din S-E Europei, organizată de Teatrul Național al Greciei de Nord. Pentru prima oară la un workshop de actorie, ca participant activ. Aveam nevoie ca de aer de un refresh. Temele acestor întâlniri gravitează în jurul teatrului politic și al citirilor contemporane asupra textelor antice, lucruri care mă interesează real. Am avut norocul de a lucra cu regizoarea Io Voulgaraki, un om de teatru extrem de generos și cu actori și regizori din țări est-europene. Mai precis, am lucrat pe relația corului cu protagoniștii din piesa Agamemnon de Eschil. Simt că mi s-a luminat mintea. Deși mulți îmi cunosc pasiunea reală față de tragediile antice (deja regizând câteva), modul în care Io Voulgaraki a desfăcut textul și modul în care ne-a explicat psihologia corului din această piesă canonică au fost cu adevărat revelatorii. Teatrul este un loc al întâlnirile potrivite. Aici, simt că am câștigat la loterie. Relația personală, fie și cu cel mai poetic rol, a fost o adevărată descoperire, la modul fizic, transpirând și lăsând corpurile noastre să se conecteze. Încă o dată am aflat că teatrul este despre celălalt.

Totodată, am fost invitat să iau parte (ca unul dintre tinerii regizori europeni cu experiență în această zonă) la conferința despre noile abordări teatrale asupra textelor antice, organizată tot în cadrul acestor întâlniri din Salonic. A fost o onoare și un semn de recunoaștere a dragostei mele față de marii dramaturgi clasici greci. Voi începe zilele următoare un alt atelier cu Arpad Schilling, bazat pe o adaptare extrem-contemporană a piesei Antigona. Abia aștept. M-am întors în școală, una internațională, cu mentori adevărați.

Îți doresc să vii aici la anul!

Colegul tău, Andrei

Foto Andrei Tănase